Dreptul muncii – Constatarea încetării de drept a contractului individual de muncă

Dreptul muncii – Constatarea încetării de drept a contractului individual de muncă

Index tematic: Cerere de anulare a actului prin care angajatorul a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă în baza art. 56 alin. 1 lit. c teza I din Codul muncii;

Legislație relevantă: art. 56 alin. 1 lit. c teza I din Codul muncii, art. 56 alin. 2 din Codul muncii

Rezumatul problemei de drept: Simplul fapt că angajatorul a denumit ,,notificare” actul prin care a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantului în baza art. 56 alin. 1 lit. c teza I din Codul muncii nu schimbă natura juridică a acestuia și nu reprezintă un motiv pentru a se admite excepția inadmisibilității contestației angajatului împotriva acestui act. Respectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 56 alin. 2 din Codul muncii nu reprezintă o condiție de validitate  în ce privește constatarea încetării de drept a contractului individual de muncă.

Prin cererea înregistrată la data de 08.09.2017 pe rolul Tribunalului ... sub nr. 2738/91/2017 reclamantul B. I. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Obștea în Devălmășie Sat ..., contestație împotriva hotărârii președintelui obștii de a-i înceta contractul de muncă printr-o notificare.

În motivare reclamantul a învederat că a solicitat continuarea pe o perioadă determinată – două luni, cu salariul minim pe economie, iar președintele obștii a refuzat să-i înregistreze cererea, după cum a făcut și ulterior cu cererea de concediu de odihnă pe anul 2017; încetarea contractului de muncă a făcut-o B.C., președintele obștii, fără consultarea Consiliului de Administrație, neexistând o decizie a Consiliului de Administrație a Obștei ... prin care să se stabilească încetarea contractului său de muncă, nefiind respectate astfel prevederile art. 21 alin. 13 și art. 26 alin. 1 din Statutul Obștii. Prin urmare, reclamantul a solicitat anularea notificării și sancțiunile legale pentru abuzul în serviciu al numitului B.C..

În dovedire reclamantul a depus la dosar înscrisuri.

Prin precizările depuse la data de 18.09.2017 la dosar reclamantul a arătat că solicită nulitatea notificării privind încetarea contractului de muncă conform statutului obștii -art. 21 alin.13, art. 26 alin. 1 și Codului muncii- art. 56 alin. 2 și art. 57 alin. 1; concediul de odihnă pe anul 2016 (20 de zile) și pe anul 2017(25 de zile) și sancționarea numitului B.C. – președintele Obștii ... pentru abuz în serviciu.

Pârâta Obștea ... a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată și nefondată.

În motivare pârâta a arătat că afirmațiile reclamantului că dosarul acestuia de pensionare este în curs de definitivare sunt infirmate de adeverința Casei Județene de Pensii ... nr. 8860/11.10.2017 în care se precizează că reclamantul beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, drepturile fiindu-i acordate începând cu data de 02.03.2017, astfel că în această situație sunt incidente dispozițiile art. 56 lit. c din Codul muncii, contractul individual de muncă dintre Obștea ... și reclamant încetând de drept, consiliul de administrație al obștii neavând atribuții în acest sens, întrucât nu este vorba de o revocare a contractului de muncă, ci de o încetare de drept a contractului de muncă ca urmare a pensionării. De asemenea, pârâta a învederat că dispozițiile art. 83 lit. g din Codul muncii nu instituie o obligație pentru angajator de a încheia un nou contract de muncă cu pensionarul care poate cumula pensia cu salariul, ci doar o posibilitate de angajare.

În dovedire pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a interogatoriului reclamantului.

La data de 26.10.2017 reclamantul și-a completat cererea de chemare în judecată arătând că solicită și ajutorul de deces cuvenit, în baza art. 126 alin. 1 și alin. 2 lit. c din Legea nr. 263/2010, în urma decesului mamei sale B.  Sanda, arătând că, deși a formulat cerere în acest sens, i-a fost refuzat categoric acest drept legal și a mai solicitat daune în sumă de 5000 lei.

În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri, respectiv înscrisurile depuse de părți și  proba cu interogatoriul reclamantului.

În ședința din data de 06.03.2018 pârâta, prin apărător, a invocat excepția inadmisibilității contestației reclamantului împotriva notificării de încetare a contractului individual de muncă.

Analizând actele și lucrările dosarului instanțe reține următoarele:

Potrivit art. 248 Cod procedură civilă, instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, astfel încât va analiza cu prioritate excepția inadmisibilității formulării cererii de anulare a notificării încetării contractului individual de muncă, invocată de pârâtă în ședința din data de 06.03.2018.

În motivarea excepției pârâta a arătat că reclamantul confundă notificarea privind încetarea contractului individual de muncă cu emiterea unei decizii, neputând fi anulată pe cale de hotărâre judecătorească o notificare, care reprezintă o aducere la cunoștință a ceva.

Aceste susțineri ale pârâtei sunt lipsite de substanță și de orice logică juridică raportat la circumstanțele concrete ale cauzei.

Astfel, la data de 04.09.2017 pârâta a emis notificarea înregistrată sub nr. 72 din aceeași dată, notificarea privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantului B. I.. În cuprinsul acestei notificări se arată: ,,Compartimentele financiar-contabilitate și resurse umane vor aduce la îndeplinire prezenta. Prezenta notificare poate fi contestată în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării la Tribunalul ...”.

Având în vedere conținutul notificării nr. 72 din 04.09.2017, emisă de pârâtă, faptul că pârâta nici măcar nu a susținut (cu atât mai mult nu a dovedit) că, distinct de această notificare, ar fi emis decizie de încetare a contractului individual de muncă al reclamantului, precum și dispozițiile art. 56 alin. 2 din Codul muncii care stabilesc că pentru situația prevăzută la alin. 1 lit. c (existentă în ce privește încetarea contractului individual de muncă al reclamantului) constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face, în scris,prin decizie a angajatorului, este cert  faptul că notificarea menționată anterior reprezintă actul unilateral al pârâtei, în calitate de angajator, prin care a constatat încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, act denumit ,,notificare”, fie dintr-o eroare, fie din cauza ignoranței persoanei care l-a redactat, care nu a cunoscut care este denumirea corectă a acestui act.

De asemenea, trebuie avut în vedere că reclamantul nu a contestat formal un înscris numit notificare prin care i se aduceau la cunoștință anumite informații cu privire la contractul individual de muncă, ci a criticat conținutul și efectele acestui act, respectiv încetarea  contractului său individual de muncă începând cu data de 04.09.2017, încetare care figurează în Registrul de evidență a salariaților în ceea ce îl privește pe reclamant, conform înscrisurilor de la filele 41-42 dosar.

În acest context, dat fiind că atât Codul muncii, prin art. 268 alin. 1 lit. a, cât și Legea nr. 62/2011 – art. 211 lit. a, stabilesc un termen de exercitare a contestației împotriva măsurii unilaterale a angajatorului de încetare a contractului individual de muncă, este fără echivoc faptul că reclamantul avea posibilitatea legală de a contesta actul angajatorului prin care acesta a constatat încetarea contractului său individual de muncă, singurul act de care avea cunoștință în acest sens fiind notificarea din 04.09.2017, pe care a refuzat să o semneze, pârâta nedovedind, de altfel, emiterea vreunui alt act în acest sens.

Prin urmare, excepția inadmisibilității formulării cererii de anulare a notificării încetării contractului individual de muncă, invocată de pârâtă, este, în mod vădit, neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

Pe fondul cauzei, Tribunalul constată că, astfel cum s-a stabilit în urma obținerii de precizări și lămuriri de la reclamant în ședința din data de 12.12.2017, prezenta acțiune are trei capete de cerere: 1.anularea notificării privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantului; 2. plata indemnizației pentru concediul de odihnă neefectuat în anul 2016 – 20 de zile și anul 2017- 25 de zile; 3. acordarea ajutorului de deces la care era îndreptățit reclamantul după moartea mamei sale, B.  Sanda, potrivit cererii pe care a formulat-o în luna februarie 2015.

În ceea ce privește anularea notificării prin care s-a constatat încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, reclamantul a învederat că nu există o Decizie a Consiliului de Administrație a Obștii ... prin care să se stabilească încetarea contractului individual de muncă, fiind încălcate prevederile art. 21 alin. 13 și art. 26 alin. 1 din Satutul Obștii, dar  și dispozițiile art. 56 alin. 2 și art. 57 din Codul muncii.

Potrivit art. 56 alin. 1 lit. c teza I din Codul muncii contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare. Din analiza înscrisurilor de la dosar, în special a deciziilor privind acordarea/recalcularea pensiei pentru limită de vârstă emise de C.J.P.... în ce îl privește pe reclamant, rezultă că reclamantul a îndeplinit cumulativ cele două condiții menționate anterior la data de 02.03.2017, când reclamantul a împlinit vârsta standard de pensionare, respectiv 65 de ani.

Prin urmare, raportat la prevederile art. 56 alin. 1 lit.c și art. 56 alin. 2 din Codul muncii, în cel mult 5 zile lucrătoare de la data de 02.03.2017 pârâta trebuia să constate încetarea de drepta contractului individual de muncă al reclamantului, această încetare operând automat, în baza legii, iar nu în baza unei manifestări de voință a angajatorului, motiv pentru care, după cum se menționează expres în art. 56 alin. 2 din Codul muncii, angajatorul constatăîncetarea de drepta contractului individual de muncă. Nefiind vorba de o revocare din funcție a personalului obștii, ci de o constatare a incidenței  unor dispoziții legale imperative care stabilesc încetarea de drept a contractului individual de muncă, nu era necesară Decizia Consiliului de Administrație a Obștii pentru a se constata încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, astfel că nu au fost încălcate dispozițiile din Statutul Obștii la care a făcut referire reclamantul.

În ceea ce privește menționarea în notificarea nr. 72 din 04.09.2017 a dispozițiilor art. 55 alin. 1 lit. c, în loc de art. 56 alin. 1 lit. c din Codul muncii, aceasta este, în mod vădit, o eroare materială, în registrul de evidență a salariaților fiind menționat corect temeiul încetării contractului, respectiv art. 56 alin. 1 lit. c din Codul muncii, o astfel de eroare nefiind aptă să ducă la nulitatea actului, în condițiile în care este cert că sunt împlinite în ceea ce îl privește pe reclamant condițiile prevăzute de art. 56 alin. 1 lit. c teza I din Codul muncii, neexistând vreun echivoc în ceea ce privește cazul de încetare de drept a contractului individual de muncă constatat.

Reclamantul a învederat că pârâta a încălcat prevederile articolului nr. 56 alin. 2 din Codul muncii potrivit cărora: ,, Pentru situațiile prevăzute la alin. 1 lit. c-j, constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului și se comunică persoanelor aflate în situațiile respective în termen de 5 zile lucrătoare.”

Din analiza textului legal indicat anterior rezultă că legiuitorul a stabilit în sarcina angajatorului o obligație administrativă, de constatare a cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă în termen de 5 zile de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie, aceasta nereprezentând o condiție de validitate  în ce privește constatarea încetării contractului individual de muncă, întrucât termenul de 5 zile nu este un  termen de decădere, iar încetarea contractului individual de muncă operează oricum, de drept, indiferent dacă angajatorul își îndeplinește sau nu obligația de a constata cazul de încetare a contractului individual de muncă în termenul menționat.

După cum s-a arătat anterior indicarea greșită de către pârâtă a denumirii actului, respectiv notificare în loc de decizie, nu reprezintă decât o eroare care nu produce nicio vătămare reclamantului, prezentând importanță doar natura juridică a actului, respectiv act unilateral al angajatorului prin care constată încetarea de drept a contractului individual al reclamantului, ceea ce este incontestabil.

În ceea ce privește comunicarea deciziei de constatare a încetării de drept a contractului în termen de 5 zile lucrătoare, aceasta este o obligație instituită pentru aducerea la cunoștința angajatului a cazului de încetare, nerespectarea termenului de 5 zile neavând consecințe asupra valabilității deciziei și neproducând angajatului vreo vătămare, în condițiile în care termenul de contestare a deciziei curge de la comunicarea acesteia, această concluzie impunându-se și raportat la circumstanțele concrete ale cauzei. Astfel, însuși reclamantul a recunoscut că a luat cunoștință de existența și conținutul notificării nr. 72 din 04.09.2017, la data de 05.09.2017, când a refuzat se semneze că a luat cunoștință de notificare, aspect consemnat la finalul acestui act, iar prezenta contestație a fost depusă la instanță pe data de 08.09.2017, într-un termen scurt de la data emiterii actului contestat, reclamantul având posibilitatea în cadrul prezentei acțiuni să formuleze critici cu privire la acest act atât înainte, cât și după depunerea la dosar de către pârâtă, în copie, a notificării contestate, nefiindu-i lezate drepturile în ce privește formularea și susținerea contestației.

Reclamantul a mai invocat că ar fi incidente în cauză dispozițiile art. 57 alin. 1 din Codul muncii, care stabilesc că ,,nerespectarea oricăreia dintre condițiile legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă atrage nulitatea acestuia”, dar aceste prevederi nu au relevanță în ce privește actul contestat, întrucât prin acesta se constată încetarea contractului individual de muncă al reclamantului. Astfel, nu prezintă importanță condițiile legale pentru încheierea contractului individual de muncă, care trebuie analizate la momentul semnării de către părți a contractului individual de muncă.

Pentru considerentele expuse, instanța constată că motivele invocate de reclamant nu constituie motive de nulitate a actului prin care angajatoarea pârâtă a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă, astfel că cererea de anulare a notificării privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantului este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

Cu privire la plata indemnizației pentru concediul de odihnă neefectuat în anii 2016 și 2017, instanța reține că potrivit art. 150 alin. 1 și 2 din Codul muncii ,,(1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă. (2) Indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.”, prin art. 146 alin. 3 din Codul muncii stabilindu-se: ,,Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă”.

Din contractul individual de muncă al reclamantului rezultă că părțile au convenit ca durat concediului anual de odihnă să fie de 25 de zile, iar din înscrisurile de la dosar –pontajele pentru lunile martie 2016 și octombrie 2016 rezultă că în anul 2016 reclamantul a efectuat 10 zile de concediu de odihnă. Răspunzând la întrebarea nr. 5 de la interogatoriu reclamantul a arătat că știe că a efectuat 5 zile de concediu de odihnă în 2016, dar e posibil să fi fost 10 zile de concediu, dacă există pontaje în acest sens.Raportat la probele administrate și dispozițiile legale indicate anterior, instanța constată că pârâta datorează reclamantului indemnizaţia pentru concediul de odihnă neefectuat în 2016, respectiv 15 zile (dat fiind că a efectuat 10 zile din 25).

În schimb, în anul 2017 reclamantul nu a beneficiat de nicio zi de concediu de odihnă, pontajul pentru luna septembrie 2017 în care se menționează că reclamantul a beneficiat de 21 de zile de concediu de odihnă, necorespunzând, în mod vădit, realității, în contextul în care de la data de 04.09.2017 a încetat contractul individual de muncă al reclamantului, astfel încât acesta nu avea cum să efectueze concediu de odihnă de la data de 04.09.2017 până la data de 30.09.2017 și însuși apărătorul pârâtei a arătat că în anul 2017 reclamantul nu a efectuat concediul de odihnă, dar i s-au pus la dispoziție banii pentru zilele de concediu, iar acesta nu i-a ridicat.

Având în vedere că durata concediului anual era de 25 de zile, raportat la perioada lucrată de reclamant în anul 2017, respectiv până la data de 04.09.2017, reclamantul este îndreptățit să primească indemnizația pentru 17 zile de concediu de odihnă aferente anului 2017.

Prin urmare, instanța va admite în parte cererea reclamantului cu privire la plata indemnizației pentru concediul de odihnă neefectuat și va obliga  pârâta să plătească reclamantului indemnizaţia pentru concediul de odihnă neefectuat în 2016, respectiv 15 zile, precum şi pentru concediul de odihnă aferent perioadei lucrate în 2017, respectiv 17 zile.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata ajutorului de deces cuvenit în urma decesului mamei sale, B.  Sanda, instanța constată că din înscrisul de la 51 dosar rezultă că reclamantul figura în registrul de intrare-ieșire privind documentele pârâtei cu o solicitare de eliberare adeverință pentru medicul de familie și cerere pentru ajutor înmormântare. De asemenea, la fila 43 dosar s-a depus un înscris din care rezultă că pârâta i-a plătit reclamantului un ajutor de înmormântare în cuantum de 500 de lei, reclamantul recunoscând primirea acestei sume și arătând, în răspunsul la întrebarea nr. 4 de la interogatoriu, că a semnat acel înscris pentru ajutor de înmormântare, nu pentru ajutor de deces.

Atât reclamantul, cât și pârâta, în ședința din data de 06.02.2018, au arătat că plata acestei sume în cuantum de 500, reprezentând ajutor de înmormântare, s-a stabilit printr-o hotărâre a Adunării Generale a membrilor Obștii, hotărându-se să se acorde acest ajutor de înmormântare pentru fiecare membru al obștii în toate cazurile de deces.

Se poate observa că însuși reclamantul face distincție între ajutorul de înmormântare acordat de pârâtă în baza unei hotărâri a Adunării Generale a membrilor Obștii și ajutorul de deces reglementat de Legea nr. 263/2010.

Potrivit art. 126 din Legea nr. 263/2010 ,,(1) Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în cazul decesului unui membru de familie care nu era asigurat sau pensionar la data decesului.

(2) Se consideră membru de familie, în sensul prezentei legi:

a) soţul;

b) copiii proprii, copiii adoptaţi, copiii aflaţi în plasament familial sau cei încredinţaţi spre creştere şi educare familiei, în vârstă de până la 18 ani sau, dacă îşi continuă studiile, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani, precum şi copiii incapabili de muncă, indiferent de vârstă, dacă şi-au pierdut capacitatea de muncă înaintea vârstelor menţionate;

c) părinţii şi bunicii oricăruia dintre soţi.

(3) Ajutorul de deces cuvenit pentru un membru de familie reprezintă jumătate din cuantumul prevăzut la art. 125 alin. (3).”, art. 127 alin. 1 stabilind că ,,  (1) Ajutorul de deces se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat şi se acordă, la cerere, pe baza certificatului de deces.”

Conform art. art. 129 alin. 1 lit. a din Legea nr. 263/2010: ,,Ajutorul de deces se achită în termen de 24 de ore de la solicitare de: a) angajator, în cazul decesului asiguratului prevăzut la art. 6 alin. (1) pct. I, II şi V, respectiv al unui membru de familie al acestuia;”

Reclamantul a învederat că, deși a solicitat, în urma decesului mamei sale, B.  Sanda, din data de 20.01.2015, ajutorul de deces prevăzut de Legea nr. 263/2010, pârâta a refuzat să-i achite suma cuvenită potrivit acestor dispoziții legale.

Raportat la probele administrate instanța constată că aceste susțineri ale reclamantului sunt neîntemeiate. În primul rând, cererea pe care a spus că a depus-o la pârâtă și a înregistrat-o personal, astfel cum rezultă din răspunsul la întrebarea 2 la interogatoriu, din care rezultă că reclamantul avea ca sarcină de serviciu și ținerea registrului de intrări ieșiri, era o cerere pentru ajutor de înmormântare, reclamantul știind și făcând distincția între ajutor de înmormântare acordat potrivit hotărârii Adunării Generale a membrilor Obștii și ajutorul de deces prevăzut de Legea nr. 263/2010, iar ajutorul de înmormântare, în cuantum de 500 de lei, i-a fost achitat de pârâtă.

În al doilea rând, nu exista niciun motiv pentru care pârâta i-ar fi refuzat reclamantului plata ajutorului de deces, în contextul în care, potrivit dispozițiilor legale indicate anterior, chiar dacă achitarea ajutorului de deces se făcea de angajator, acesta era suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat, astfel că era recuperat de către angajator, singura explicație plauzibilă fiind aceea că reclamantul nu a formulat cerere de acordare a ajutorului de deces. În măsura în care ar fi formulat o astfel de cerere reclamantul ar fi trebuit să dovedească îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 126 din Legea nr. 263/2010, inclusiv faptul că mama sa nu era asigurată sau pensionară la data decesului, condiții pe care reclamantul nu le-a dovedit nici în fața instanței.

Astfel, cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului de deces nu este întemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, soluția dată acțiunii formulate de reclamant fiind aceea de admitere în parte, doar cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata indemnizației pentru concediul de odihnă neefectuat în anii 2016 și 2017, în limitele stabilite de instanță.

Domenii speta

Spete similare