Săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. art. 192 alin. 2 Cod penal.

Sentința penală nr. 232 din 11.02.2020, pronunțată de Judecătoria Galați în dosarul nr. xxxx/233/20xx, definitivă prin Decizia penală nr. 708 /A a Curții de Apel Galați din data de 04.09.2020.

Obiect: săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. art. 192 alin. 2 Cod penal.

Cuprins pe materii: ucidere din culpă, achitare;

SOLUȚIA DISPUSĂ DE INSTANȚA DE FOND:

În temeiul art. 396 alin. 5 Cod procedură penală în referire la art. 16 alin. 1 lit. b) teza a II-a Cod procedură penală achită pe inculpatul M. B. I. (fiul lui X şi x, născut la data de xx.xx.xxxx în Galaţi, domiciliat în  sat Y, str. Y nr. XX, com. Y, jud. Galaţi, CNP XXXXXXXXXXX) pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal.

În temeiul art. 404 alin. 4 lit. e) Cod procedură penală raportat la art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicarea copiei minutei pentru inculpat, reprezentantul Ministerului Public, partea civilă D. M. (cu domiciliul în sat C., com. M, jud. Galați) și partea responsabilă civilmente Societatea de Asigurare R C I SA (cu sediul în București, str. M. E., nr. XX, sector X). Cererea de apel se va depune la Judecătoria Galaţi.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11.02.2020.

REZUMATUL HOTĂRÂRII INSTANȚEI DE FOND

În consecință, instanța reține că faptei de care este acuzat inculpatul îi lipsește tipicitatea subiectivă, neputându-se reține în cauză comiterea faptei din culpă fără prevedere, dar reține culpa exclusivă a victimei în producerea accidentului rutier constând în aceea că s-a angajat în traversarea drumului național prin loc nepermis și fără să se asigure în mod corespunzător, astfel că în temeiul prevederilor art. 396 alin. 5 Cod procedură penală coroborat cu art. 16 alin. 1 lit. b) teza a doua Cod procedură penală va achita pe inculpatul M. B. I. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal.

ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTEI

Referitor la latura obiectivă a infracțiunii, instanța reține că elementul material constă în acțiunea inculpatului de ucidere a persoanei vătămate, urmarea imediată constă în moartea victimei, iar legătura de cauzalitate între acțiunea ce reprezintă elementul material și urmarea imediată este dovedită în cauză prin raportul de expertiză medico-legală necropsie nr. 124/22.02.2017, în care se concluzionează că între leziunile suferite în urma accidentului rutier și moartea victimei există legătură de cauzalitate.

În ceea ce privește latura subiectivă, infracțiunea de ucidere din culpă se săvârșește din culpă, cu prevedere sau simplă, fapta nefiind tipică dacă instanța reține culpa exclusivă a persoanei vătămate în producerea rezultatului.

Obligația de prevedere constituie esența criteriului obiectiv de evaluare a existenței culpei și presupune existența unei obligații cutumiare sau reglementate normativ de diligență și prudență care îi incumbă inculpatului în vederea evitării producerii unor stări de pericol sau vătămări ale valorilor juridice protejate. Prin urmare, existența unei obligații de prudență, în concret în cauză cea prevăzută de art. 48 din OUG 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, potrivit căreia ”conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă”, are caracter preventiv.

În mod corelativ, esența criteriului subiectiv de evaluare a existenței culpei constă în posibilitatea de prevedere și se evaluează în concreto atât prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt și la condițiile de acțiune, cât și cu referire la calitățile și particularitățile inculpatului, iar nu prin raportare la un standard abstract al omului cu cele mai bune calități motrice sau intelectuale.

Pe cale de consecință, se va putea reține existența culpei în ipoteza în care inculpatul putea în concret să prevadă rezultatul socialmente periculos, per a contrario aceasta va lipsi în cazul în cazul în care producerea rezultatului socialmente periculos nu era previzibilă pentru inculpat sau, deși previzibilă, era inevitabilă.

Cazul fortuit este o cauză care înlătura caracterul penal faptei constând într-o împrejurare exterioară a cărei intervenție imprevizibilă se adaugă peste acțiunea sau inacțiunea, licită sau ilicită a unei persoane și care conduce astfel la producerea unui rezultat ce nu putea fi prevăzut. Prin urmare, imposibilitatea generală și absolută de prevedere este de esența cazului fortuit, iar față de distincțiile de mai sus, rezultă că nu în toate ipotezele în care inculpatul nu putea să prevadă urmarea socialmente periculoasă se va reține existența cazului fortuit, ci doar în cazurile în care atât inculpatul cât și nicio altă persoană nu puteau să prevadă existența împrejurării exterioare.

Instanța reține că opinia exprimată de expert în concluziile raportului de expertiză criminalistică relevă că în momentul declanșării stării de pericol iminent, autoutilitara se afla la o distanță de 23,01 m față de locul impactului și că spațiul teoretic necesar opririi autoutilitarei de la viteza de 70 km/h ( viteza legală în momentul declanșării stării de pericol), este de 45,24 m, deci mai mare decât distanța la care se afla autoutilitara față de locul impactului, în momentul declanșării stării de pericol iminent. Viteza cu care trebuia să circule autoutilitara marca Ford cu nr. de înmatriculare GL-XX-XX, condusă de către inculpatul M. B. I., ar fi trebuit să fie de cca. 35 km/h, pentru a nu intra în impact cu victima, motiv pentru care instanța constată că nu se poate reține o imposibilitate generală și absolută de prevedere a pericolului, din moment ce exista o posibilitate teoretică de evitare a pericolului. Pentru aceasta era însă necesar ca șoferul să fi fost o persoană abstractă care să fi circulat cu viteza teoretică de 35 km/h, să fi avut în vedere precizia matematică în constatarea situațiilor de fapt similară celei stabilite de expert pentru a sesiza momentul de început al stării de pericol și să fi acționat instantaneu sistemul de frânare la momentul constatării teoretice a stării de pericol. 

Așadar, instanța consideră că, în evaluarea efectuată, expertul s-a raportat la standardul abstract al omului cu cele mai bune calități motrice sau intelectuale, din ansamblul materialului probator rezultă cu certitudine că în cauză nu se poate reține incidența cazului fortuit.

De asemenea, aspectul potrivit căruia pe segmentul de drum pe care s-a produs evenimentul rutier viteza maximă era limitată la 70 km/h conform indicatorului rutier care acționa pe acel sector de drum, inculpatul rulând cu viteza de 77 km/h înaintea impactului și 73,78 km/h în timpul acestuia, conducătorul auto circulând cu 7 km/h peste limita legală permisă, constituie o încălcare a dispozițiilor legale referitoare la conducerea autoturismelor pe drumurile publice, ce nu poate fi de natură să conducă la reținerea culpei în producerea accidentului rutier, și implicit la moartea victimei, fiind necesar să se analizeze în ce măsură încălcarea respectivei dispoziții legale a influențat producerea evenimentului rutier ce a avut drept consecință decesul victimei.

Așa cum rezultă din expertiza criminalistică, din procesul verbal de cercetare la fața locului, dar și din declarațiile inculpatului și ale martorului audiat, instanța nu poate reține că vizibilitatea era sub 100.

În procesul verbal de cercetare la fața locului s-a consemnat că la momentul efectuării cercetării la fața locului, între orele 06:30 – 08:30, vizibilitatea era redusă la aproximativ 100 m, din declarația martorului audiat rezultă că vizibilitatea era de aproximativ 100 m, inculpatul declarând același lucru.

Potrivit art. 97 şi art. 103 Cod procedură penală probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecăreia se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Lămurirea cauzei sub toate aspectele pe baza probelor şi formarea convingerii judecătorului pe baza celor administrate, reprezintă două poziţii de includere a capacităţii apreciative a instanţei în demersul indispensabil al aflării adevărului, interpretare care ar fi în consens şi cu Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Miniştri ai Statelor Membre asupra Independenţei eficacităţii şi rolului judecătorilor, potrivit căreia “judecătorii trebuie să dispună de puteri suficiente şi să fie în măsură să le exercite pentru a se achita de funcţiile lor”.

Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (faptele supuse judecăţii).

Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că adevărul – infracţiunile deduse spre soluţionare instanţei – este, fără echivoc, cel pe care îl înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

În temeiul art.99 Cod procedură penală  orice persoană beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, deschiderea unei proceduri judiciare penale – prin începerea urmăririi penale – nefiind posibilă decât în condiţiile prevăzute de lege.

Vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei. Sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului.

La adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpaţii au statutul de persoană nevinovată, prin pronunţarea unei decizii judecătoreşti de condamnare, prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „ erga omnes”.

Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Probele administrate în faza de urmărire penală au aceeaşi valoare cu cele din faţa judecătorului, respectiv cele strânse în faţa procurorilor, se analizează coroborat cu cele realizate în faza cercetării judecătoreşti, iar scopul lor prevăzut în art. 97 Cod procedură penală constând în aflarea adevărului, este identic, pentru ambele faze ale procesului penal.

Instanţa reţine că aprecierea probelor într-o cauză dedusă judecăţii, este rezultatul unui proces de cunoaştere a realităţii obiective, în cadrul căruia probele dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, confirmarea sau absenţa vinovăţiei persoanei trimise în judecată.

Referitor la aprecierea probelor se impune a se reţine că aceasta este operaţiunea finală a activităţii de probaţiune, care permite instanţei de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor celor administrate, în ansamblul lor, instanţa îşi formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumţia de nevinovăţie a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăţie, dacă se impune sau nu achitarea inculpaţilor pentru faptele deduse judecăţii. Mai mult, orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege, dacă organul judiciar şi-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza dedusă judecăţii.

Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, instanța apreciază că nu se poate reține împrejurarea că vizibilitatea era redusă sub 100 la momentul producerii accidentului, motiv pentru care apreciază necesară aplicarea principiului in dubio pro reo raportat la acest aspect de fapt și pe cale de consecință stabilește că vizibilitatea cauzată de ceața densă nu era sub 100.

Pe cale de consecință, inculpatul nu era ținut de respectarea prevederilor art. 123 lit. j) din H.G. 1391/2006, conform cărora ”Conducatorul de vehicul este obligat sa circule cu o viteză care să nu depăşească 30 km/h în localităţi sau 50 km/h în afara localitatilor, în urmatoarele situaţii: când vizibilitatea este sub 100 m în condiţii de ceata, ploi torentiale, ninsori abundente.”, astfel încât acesta nu era obligat să circule cu o viteză care să nu depășească 50 km/h, limita de viteză pe care trebuia să o respecte pe segmentul de drum pe care s-a produs accidentul rutier fiind impusă de către indicatorul rutier care impunea autovehiculelor să circule cu o viteză maximă de 70 km/h.

La punctul II.5.1 privind măsurile de evitare în legătură cu respectarea vitezei legale, expertul a concluzionat că accidentul nu putea fi evitat dacă autoutilitara ar fi circulat cu o viteză legală de 70 km/h în momentul declanșării stării de pericol, urmând ca la punctul II.5.2 privind măsurile de evitare posibile în condițiile concrete de la locul faptei să concluzioneze că evitarea accidentului prin ocolire stânga nu era posibilă deoarece prin această manevră ar fi pătruns pe sensul contrar de mers, iar prin dreapta nu se putea efectua deoarece victima s-a angajat în traversare din acea direcție.

Referitor la incidența prevederilor art. 48 din O.U.G. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice conform cărora „conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă.”, instanța a concluzionat mai sus că are caracterul unei norme preventive, context în care va lua în considerare concluziile expertului de la punctul II.5.3 privind măsurile de evitare preventive, potrivit cărora evitarea accidentului nu era posibilă, deoarece victima a fost sesizată la o distanță foarte mică și cu toate măsurile de evitare efectuate de către conducătorul auto nu s-a putut evita impactul autoutilitarei marca Ford cu victima. În concluzie, producerea accidentului a constat în pătrunderea victimei, pe DN 26, la km 7+200 m, fără o asigurare temeinică și surprinderea conducătorului auto, la o distanță foarte mică, fără a mai avea posibilitatea evitării producerii accidentului.

Pe cale de consecință, rezultă cu certitudine că inculpatul neîncălcând alte dispoziții legale, faptul că circula cu 7 km/h peste limita de viteză permisă pe sectorul de drum pe care s-a produs accidentul rutier, nu îi poate fi imputată din moment ce accidentul rutier putea fi evitat dacă inculpatul ar fi circulat cu viteza de 35 km/h, cu mult sub limita legală de 70 km/h.

Instanța constată că raportat la împrejurările concrete ale traficului, partea carosabilă era umedă, timpul nefavorabil, cerul înnorat, ceață, aspecte ce reies din procesul verbal de cercetare la fața locului, dar și la vârsta ( 26 ani) și experiența de viață a inculpatului, acesta nu a avut posibilitatea să prevadă apariția intempestivă a victimei pe șosea, care a condus prin angajarea în traversarea drumului prin loc nepermis și fără să se asigure corespunzător, la producerea evenimentului rutier.

Instanța apreciază drept relevantă declarația inculpatului care a arătat că a văzut doar o reflexie a vestei reflectorizante, în scurt timp, neavând timp să frâneze. Faptul că victima a apărut intempestiv fără a putea fi observată de inculpat este atestat de procesul verbal de cercetare la fața locului din care a rezultat că la locul producerii accidentului nu au fost găsite urme de frânare sau alte urme.

LATURA CIVILĂ A CAUZEI:

Instanța va lua act că persoana vătămată D. M. nu s-a constituit parte civilă în cauză, poziția acesteia fiind consemnată în încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 21.11.2019.

CĂI DE ATAC EXERCITATE:

Împotriva acestei  hotărâri a declarat apel în termenul legal prevăzut de lege  Parchetul de pe lângă  Judecătoria Galaţi care apreciază hotărârea instanţei de fond ca fiind nelegală sub aspectul greşitei achitări a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii dedusă judecăţii.

SOLUȚIA INSTANȚEI DE CONTROL JUDICIAR:

(1)OPINIA MAJORITARĂ

În mod judicios instanţa de fond analizând probele administrate în cauză a dispus achitarea inculpatului M. B. I.  în baza  disp. art 16 alin. 1 litera  b teza II Cod procedură penală.

Parchetul  solicită condamnarea inculpatului motivat de faptul că a încălcat dispoziţiile art. 123 litera j din HG nr 1391/2006 privind regulamentul de aplicare a OUG  nr. 195/2002  conform căruia când vizibilitatea este  sub 100 metri în condiţii de ceaţă, ploi torenţiale, ninsori abundente , conducătorii de autovehicule  sunt obligaţi să circule cu o viteză care să nu depăşească 50 km/h  în afara localităţilor.

Nu există nicio probă certă că la momentul producerii accidentului vizibilitatea era sub 100 metri datorită ceţii.

Singurul loc unde se face  această menţiune este procesul verbal  de cercetare la faţa locului  în care se prevede  că vizibilitatea era  redusă la aproximativ 100  metri datorită ceţii dense.

Această afirmaţie nu poate fi considerată ca fiind certă pentru a se putea dispune condamnarea  inculpatului M. B. I..

Astfel, urmează să se aibă în vedere faptul că procesul – verbal de cercetare la faţa locului  nu a fost întocmit imediat după producerea accidentului, trecând o perioadă de timp când condiţiile atmosferice se puteau schimba.

Din planşele foto efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului nu rezultă că vizibilitatea era redusă  datorită ceţii dense.

Această concluzie  este susţinută  şi de declaraţia inculpatului M. B. I. precum şi de declaraţia martorului  din care rezultă că vizibilitatea era de aproximativ 100 metri.

Nu există deci nicio probă certă care să stabilească că vizibilitatea la momentul producerii  accidentului era  sub 100 metri, fiind deci un dubiu care profită inculpatului.

De asemenea, în mod corect instanţa de fond a  apreciat că inculpatul nu era ținut de respectarea prevederilor art. 123 lit. j) din H.G. 1391/2006, conform cărora ”Conducatorul de vehicul este obligat sa circule cu o viteză care să nu depăşească 30 km/h în localităţi sau 50 km/h în afara localitatilor, în urmatoarele situaţii: când vizibilitatea este sub 100 m în condiţii de ceata, ploi torentiale, ninsori abundente.”, astfel încât acesta nu era obligat să circule cu o viteză care să nu depășească 50 km/h, limita de viteză pe care trebuia să o respecte pe segmentul de drum pe care s-a produs accidentul rutier fiind impusă de către indicatorul rutier care impunea autovehiculelor să circule cu o viteză maximă de 70 km/h.

La punctul II.5.1 privind măsurile de evitare în legătură cu respectarea vitezei legale, expertul a concluzionat că accidentul nu putea fi evitat dacă autoutilitara ar fi circulat cu o viteză legală de 70 km/h în momentul declanșării stării de pericol, urmând ca la punctul II.5.2 privind măsurile de evitare posibile în condițiile concrete de la locul faptei să concluzioneze că evitarea accidentului prin ocolire stânga nu era posibilă deoarece prin această manevră ar fi pătruns pe sensul contrar de mers, iar prin dreapta nu se putea efectua deoarece victima s-a angajat în traversare din acea direcție.

Referitor la incidența prevederilor art. 48 din O.U.G. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice conform cărora „conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă.”, instanța a concluzionat mai sus că are caracterul unei norme preventive, context în care va lua în considerare concluziile expertului de la punctul II.5.3 privind măsurile de evitare preventive, potrivit cărora evitarea accidentului nu era posibilă, deoarece victima a fost sesizată la o distanță foarte mică și cu toate măsurile de evitare efectuate de către conducătorul auto nu s-a putut evita impactul autoutilitarei marca Ford cu victima. În concluzie, producerea accidentului a constat în pătrunderea victimei, pe DN 26, la km 7+200 m, fără o asigurare temeinică și surprinderea conducătorului auto, la o distanță foarte mică, fără a mai avea posibilitatea evitării producerii accidentului.

Pe cale de consecință, rezultă cu certitudine că inculpatul neîncălcând alte dispoziții legale, faptul că circula cu 7 km/h peste limita de viteză permisă pe sectorul de drum pe care s-a produs accidentul rutier, nu îi poate fi imputată din moment ce accidentul rutier putea fi evitat dacă inculpatul ar fi circulat cu viteza de 35 km/h, cu mult sub limita legală de 70 km/h.

Faţă de aceste considerente , hotărârea instanţei de fond , fiind legală şi temeinică  se va respinge apelul ca nefondat declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi.

(2)OPINIA SEPARATĂ

Din materialul probator rezultă  că inculpatul  a circulat la data de 21.07.2017, cu  o viteză de  77 km/h  în condiţii de ceaţă densă, cu o  vizibilitate de 100 metri .

În zonă  indicatorul rutier  interzicea  depăşirea vitezei  de 70 km/h.

Potrivit  dispoziţiilor  legale, respectiv  art  48 din OUG  nr 195/2002 şi  art 123 litera j  din HG nr. 1391/2006 acesta ar fi trebuit să  circule  cu o viteză de maxim 50 km/h, în  condiţii de  ceaţă densă  şi carosabil umed.

La aceasta se adaugă  dispoziţiile legale privind  conduita  preventivă  şi  jurisprudenţa  în materie  (a se vedea spre exemplu: C. Turianu- Infracţiuni la  regimul circulaţiei rutiere pe drumurile  publice), potrivit  căreia  în astfel de situaţii  conducătorul auto trebuie  să adapteze  viteza  autovehiculului  în aşa  fel  încât  să asigure oprirea  în condiţii de eficacitate maximă,  în  interiorul spaţiului de vizibilitate (100 metri în cazul nostru), şi raportat la  condiţiile meteo  de trafic.

Expertiza tehnică auto a stabilit că inculpatul  a circulat cu o viteză  de 77 km/h, a avut  o viteză  la  impact de 73, 78 km/h iar ca să poată evita  producerea accidentului ar fi trebuit să aibă o viteză de  35 km/h.

Consider că dacă  inculpatul ar fi circulat  cu o  viteză de 50 km/h  aşa cum prevăd dispoziţiile legale, urmările accidentului ar fi fost mai mici şi poate  victima  ar fi  supravieţuit accidentului.

În orice caz, dacă  ar fi  circulat  cu o viteză de 50 km/h inculpatului nu i s-ar  fi  putut  imputa nici cea  mai uşoară  formă de culpă, împrejurare  în care  soluţia de achitare  dispusă de instanţa de  fond  ar fi  fost legală şi temeinică.

La acest raţionament  consider  că  concură  şi alte  împrejurări cum ar fi :

-inculpatul a uzitat de procedura de  judecată simplificată, prevăzută de art 396 alin. 10  Cod procedură penală  recunoscând  fapta şi vinovăţia.

-asiguratorul de răspundere civilă auto SC „C. I.” SA a despăgubit, în calitate de parte responsabilă civilmente, pe familia victimei D. C., care a renunţat la  pretenţiile civile  în  prezentul proces penal.Consider că astfel, asiguratorul în calitate de parte responsabilă civilmente a recunoscut că fapta asiguratului a fost săvârşită de acesta, cu vinovăţie şi că se impunea  plata de  despăgubiri către victimă.În caz contrar,  asiguratorul  ar fi  refuzat să facă  plata  şi  ar fi  aşteptat  hotărârea  definitivă  a instanţei de judecată.

-prin Ordonanţa nr. 1180/P/2017 din 06.07.2016 a Parchetului de pe lângă  Judecătoria Galaţi s-a dispus clasarea cauzei, soluţia fiind menţinută prin Ordonanţa de respingere a plângerii nr. 201/II/2/2017 din 05.09.2017 a Prim Procurorului Parchetului de pe lângă  Judecătoria Galaţi.

Prin ordonanţa  nr. 82/II/2/2017 din 09.01.2018  a Prim Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Galaţi a fost admisă plângerea petentei D. M. (soţia victimei), au fost infirmate cele  două  ordonanţe şi s-a dispus  redeschiderea urmăririi penale.

Din motivarea ordonanţei Prim Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul  Galaţi  rezultă că  fapta există şi a fost săvârşită  cu vinovăţia  prevăzută de lege.

Prin încheierea din Camera Preliminară nr. 539/28.03.2018 a  Judecătorului de Cameră Preliminară de la Judecătoria Galaţi (dosar nr. 345/233/2018), ordonanţa nr. 82/II/2/2017 a Prim  Procurorului Parchetului de pe lângă  Tribunalul Galaţi a fost  confirmată  sub aspectul  legalităţii  şi temeiniciei.

Deci şi un  judecător de la aceeaşi instanţă (Judecătoria Galaţi) a apreciat că în  cauză, fapta  există  şi a  fost  săvârşită  cu vinovăţia cerută de lege.

Cercetarea  judecătorească  nu a adus elemente  de fapt sau de drept  noi faţă de cele de la  urmărirea penală.

În contextul  în care instanţele trebuie să asigure o jurisprudenţă unitară şi predictibilă  în scopul asigurării  dreptului  persoanei la un proces echitabil (art 6 CEDO), soluţia  instanţei de  fond apare ca total diferită faţă de soluţia anticipată de Judecătorul de Cameră Preliminară de la Judecătoria Galaţi, car a confirmat  soluţia de redeschidere a  urmăririi penale dispusă  de Prim- Procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Galaţi.

Având în  vedere  însă opinia  majoritară  a  acestui complet, urmează a se dispune  în consecinţă.

PROBLEMA DE DREPT

Stabilirea existenței vinovăției în cazul infracțiunilor din culpă.

Domenii speta

Spete similare