Condițiile răspunderii patrimoniale administrative. Noțiunea de prejudiciu cert

DREPT ADMINISTRATIV

Recurs. Condițiile răspunderii patrimoniale administrative. Noțiunea de prejudiciu cert

- art. 1531 - 1532 Cod civil

Condițiile cerute de lege pentru a se putea obține repararea prejudiciului sunt: caracterul cert al acestuia și ca prejudiciul să nu fi fost reparat (art. 1531 - 1532 Cod civil). Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și a posibilității de evaluare. În plus, potrivit art. 1532 alin. 3 Cod civil coroborat cu art. 1537 Cod civil, prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de către instanța de judecată, în baza probelor administrate, creditorul nefiind scutit de sarcina probei.

Or, instanța de fond a reținut, în mod contradictoriu, certitudinea prejudiciului sub aspectul existenței, dar și incertitudinea acestuia sub aspectul procedurii de evaluare, după ce anterior a reținut îndeplinită condiția prejudiciului, fără a solicita lămurirea pretențiilor, în măsura în care a observat că obiectul acțiunii nu era lămurit, astfel că hotărârea nu este motivată corespunzător, fapt ce a determinat casarea acesteia.

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 331 din 23 aprilie 2021

Prin Sentința nr. (...) din 24.06.2020, Tribunalul (...) a respins cererea de chemare în judecată înaintată de reclamanta SC (R) SRL împotriva pârâtei Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, prin actul de sesizare al instanței de contencios administrativ societatea reclamantă a solicitat instanței de contencios administrativ ca, prin sentința ce o va pronunța în cauză să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 648.954 lei reprezentând despăgubiri și, respectiv, daune morale, rezultate în urma anulării procesului verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. (...)/21 mai 2014 precum și a deciziei nr. (...)/03.07.2014 de soluționare a contestației formulată de reclamantă prin care s-a dispus rezilierea contractului de finanțare nr. C313 M0(...), temeiul de drept al cererii de chemare în judecată fiind dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004, admisibilitatea acțiunii în daune este condiționată de soluționarea unei acțiuni anterioare de către instanța de contencios administrativ.

În condițiile în care, societatea reclamantă a înaintat acțiunea în contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 ca urmare a anulării de către instanțele de contencios administrativ a  unor acte administrative emise de către pârâta  AFIR, Sentința civilă nr. (...)/19.10.2017 dată de Tribunalul (...) în dosar nr. (...)/2015*, menținută prin Decizia civilă nr. (...)/26.04.2018 pronunțată de Curtea de Apel (...), această cerere de chemare în judecată este în principiu admisibilă, excepția inadmisibilității acțiunii față de natura juridică a contractului de finanțare fiind apreciată de instanță ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a unei autorității publice este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții, deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 și art. 1.357 și următoarele din Codul civil, în corelație cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existența unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanță sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanță; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant.

Cererea pentru despăgubiri este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Prin prisma acestor constatări, instanța a constatat faptul că în prezenta cauză sunt îndeplinite majoritatea condițiilor răspunderii civile a autorității publice ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, în sensul că există o faptă ilicită, un prejudiciu, vinovăția autorității publice și o legătură de cauzalitate între anularea ca nelegal a actului administrativ emis de pârâtă și prejudiciul invocat ca fiind  suportat  de către reclamantă.

Din probele administrate în cauză, respectiv proba cu înscrisuri, dosarul atașat nr. (...)/2015* al Tribunalului (...) și din declarațiile martorilor (M1) și (M2) audiați în cauză, tribunalul a apreciat că rezultă cu certitudine faptul că, prin rezilierea unilaterală și intempestivă a contractului de finanțare de către autoritatea publică pârâtă, reclamanta, societate comercială, a suferit un prejudiciu material constând în privarea acesteia de un beneficiu patrimonial constând în finanțarea în proporție de maxim 50% a investiției pentru proiectul „centru de recreere cu camping în (...), jud. (...)” asumată prin contractul de finanțare nr. C313 M0(...). Urmare a rezilierii contractului, în vederea prezervării drepturilor sale patrimoniale și a conservării lucrărilor de construcții deja efectuate până la un moment dat, reclamanta a fost nevoită să finalizeze investiția cu eforturi proprii.

Cu toate acestea, nu s-a probat cuantumul acestui prejudiciu material suportat, întinderea acestuia fiind din punctul de vedere al instanței incertă. În acest sens, a reținut că suma de 150.835 de euro solicitată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, a fost stabilită în mod generic de părți cu ocazia încheierii contractului de finanțare și reprezintă o valoare maximă de 50% din valoarea investiției, acordarea în concret a acestei sume fiind incertă, chiar și în situația în care contractul de finanțare s-ar fi derulat în condiții normale, fără rezilierea intempestivă a acestuia.

În condițiile în care reclamanta nu a prezentat înscrisuri, iar din declarațiile de martori nu rezultă în concret natura lucrărilor efectuate de către reclamantă după reziliere contractului de finanțare, instanța a constatat faptul că este incert și cuantumul cheltuielilor suportate de către reclamantă din resurse proprii.

Acordarea sumei de bani solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de daune morale, nu este posibilă în opinia instanței întrucât acest lucru ar presupune cu necesitate repararea unui prejudiciu moral suportat de către reclamantă, ori, aceasta, societatea constituită potrivit Legii nr. 31/1991 nu a indicat instanței prejudiciul moral suportat de aceasta – atingerea adusă imaginii, prestigiului societății, identității acesteia sau drepturilor intelectuale protejate ale acesteia – suferința morală suportată de către persoanele fizice care compun o societate comercială neputând fi transpuse prin asemănare în planul răspunderii civile pentru prejudiciul moral suportat de o persoană juridică.

Astfel fiind, în condițiile în care prejudiciul material suportat de către reclamantă este incert și nu s-a învederat și probat natura prejudiciului moral, instanța a apreciat că aceasta nu are la îndemână elemente suficiente circumscrise condiției existenței  „prejudiciului” ca element al răspunderii civile delictuale pentru ca aceasta să poată statua în echitate, astfel cum a solicitat societatea reclamantă prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SC (R) SRL, solicitând admiterea recursului și, în principal, trimiterea cauzei în rejudecare la Tribunalul (...), iar, în subsidiar, în urma rejudecării fondului cauzei, admiterea acțiunii și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la plata sumei de 648.954 de lei (echivalentul a 150.835 de euro) reprezentând despăgubiri și, respectiv, daune morale, rezultate în urma anulării procesului verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. (...)/21 mai 2014, precum și a deciziei nr. (...)/03.07.2014 de soluționare a contestației formulate, prin care s-a dispus rezilierea contractului de finanțare nr. C313 MO(...), cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta a arătat că, atâta timp cât judecătorul primei instanțe a respins cererea de chemare în judecată, în principal motivând caracterul incert al prejudiciului moral suferit de reclamantă, respectiv lipsa cuantificării acestuia, acesta nu a analizat fondul cauzei deduse judecății și, ca atare, sentința judecătorească atacată nu este motivată, impunându-se raportat la neanalizarea fondului cauzei, casarea acesteia cu trimiterea spre rejudecare la Tribunalul (...).

Susține recurenta că judecătorul primei instanțe avea obligația, raportat la rolul activ în aflarea adevărului de care acesta trebuia să dea dovadă (art. 22 Cod procedură civilă) de a pune în vedere complinirea probațiunii administrate, în condițiile în care, în mod evident, avea conturată lipsa caracterului cert al prejudiciului moral suferit de reclamantă.

Mai arată că, prin concluziile scrise formulate, intimata-pârâtă a invocat apărări/argumente noi, pe care nu le invocase în întâmpinarea formulată și, ca atare, acestea nu puteau fi luate în considerare, întrucât, potrivit art. 208 Cod procedură civilă, ele trebuiau invocate, în termenul legal, prin întâmpinare, în caz contrar, intimata fiind decăzută din dreptul de a invoca alte apărări. Acestea nici nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, ca atare, dezideratul unui proces echitabil a fost anihilat.

În ceea ce privește fondul recursului declarat, recurenta precizează că prin Sentința civilă nr. (...) pronunțată la data de 19 octombrie 2017 de către Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2015*, Decizia civilă nr. (...)/26 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel (...) în dosarul nr. (...)/2015* - definitivă, Sentința civilă nr. (...)/CA pronunțată la data de 11 ianuarie 2018 de către Tribunalul (...), Decizia civilă nr. (...)/4 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel (...) în dosarul nr. (...)/2015*/al s-a statuat, în mod definitiv, în ceea ce privește abuziva și nelegala reziliere a contractului de finanțare C313 M0(...) încheiat la data de 30 aprilie 2010, între reclamantă, în calitate de beneficiară și pârâtă, în calitate de autoritate contractantă, precum și în ceea ce privește obligația intimatei la restabilirea situației anterioare acestui contract, respectiv a acelei situații în care avea posibilitatea, reală și efectivă, de a obține sprijin financiar prin intermediul contractului de finanțare mai sus indicat.

Susține recurenta că este lipsit de orice echivoc că, în patrimoniul său a fost creat un prejudiciu, în urma rezilierii abuzive a contractului de finanțare, prejudiciu care are caracter cert și reprezintă suma de bani pe care, în calitate de beneficiară, ar fi avut posibilitatea să o încaseze în temeiul prevederilor art. 3 alin. 3 (1) din actul adițional nr. (...) februarie 2012 la contractul de finanțare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condițiile Programului Național pentru Dezvoltare Rurală România nr. C313 MO (...)/30 aprilie 2010.

Prin acest act adițional, părțile contractante au convenit valoarea totală eligibilă a proiectului, o finanțare nerambursabilă de maxim 648.954 lei echivalentul a maxim 150.835 euro, reprezentând maxim 50% din valoarea totală eligibilă a proiectului.

La baza stabilirii răspunderii patrimoniale a pârâtei stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal și abuziv, astfel cum a fost deja stabilit, prin hotărârile judecătorești mai sus menționate.

Culpa intimatei/autoritate contractantă, ca o condiție a răspunderii administrativ-patrimoniale este intrinsec legată de dovada ilegalității actului administrativ dovadă care, în cazul de față, constă în hotărârile judecătorești mai sus menționate și care, având în vedere puterea de lucru judecat a acestora, nu mai poate fi contestată de către pârâtă.

Susține recurenta că, din punct de vedere juridic, sunt întrunite, în mod cumulativ, condițiile pentru angajarea răspunderii pârâtei și anume:

1. Existența unei fapte culpabile, care, în acest caz, constă în rezilierea abuzivă și nelegală, pentru motive care nu au nicio aderență la realitate a contractului de finanțare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condițiile Programului Național pentru Dezvoltare Rurală România nr. C313 MO (...)/30 aprilie 2010;

2. Existența unui prejudiciu, care, în speța de față, constă în pierderea finanțării în cuantum de maxim 50% din valoarea totală a proiectului, respectiv a sumei de 648.954 lei echivalentul a maxim 150.835 euro, reprezentând maxim 50% din valoarea totală eligibilă ă proiectului. Prejudiciul constă în nevoia de a continua executarea lucrărilor care, ar fi fost întrerupte intempestiv, în scopul prezervării lor și al evitării distrugerii întregii investiții;

3. Existența unei legături de cauzalitate între prejudiciul suferit și fapta intimatei, legătură care rezultă din chiar imposibilitatea derulării, în continuare, a contractului mai sus indicat și al obținerii ajutorul financiar scontat;

4. Vinovăția intimatei, care rezultă din conduita pe care aceasta a avut-o față de societate, atunci când, împotriva evidenței a susținut complementaritatea a două proiecte - distincte - susținere care a avut un caracter pur formal și nefundamentat.

Învederează recurenta faptul că, deși a câștigat litigiul având ca obiect anularea procesului verbal de constatare a neregulilor, intimata i-a pretins îndeplinirea unei sumedenii de alte obligații, doar pentru a avea posibilitatea de a refuza punerea în executare a contractului de finanțare.

Această conduită a apreciat-o recurenta ca fiind prejudiciabilă din punct de vedere moral, prejudiciul efectiv suferit fiind probat prin depozițiile martorilor audiați care au arătat în ce condiții și cu ce eforturi a reușit executarea proiectului, respectând, culmea, întru totul proiectul tehnic inițial, motiv pentru care solicită acordarea unei despăgubiri morale.

Prejudiciul moral  care i s-a adus nu poate fi limitat la cele reținute de judecătorul primei instanțe: cererea de despăgubire formulată a avut în vedere prevederile art. 19 din Legea contenciosului administrativ, despăgubirea care i se cuvine a fost raportată în mod firesc, la ceea ce i s-ar fi cuvenit în situația în care nu ar fi survenit rezilierea nelegală și abuzivă, din partea intimatei, a contractului de finanțare.

În susținerea recursului, recurenta a invocat Decizia ÎCCJ nr. 2089 din 6 iunie 2006, publicată în Buletinul Casației nr. 3/2006, pag. 17, Sentința Curţii de Apel Timișoara nr. 230/PI din 5 iulie 2006 publicată în Revista de drept comercial nr. 1/2007, pag. 140-143, C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pag. 1457-1506, Dec. ÎCCJ nr. 2037 din 29 martie 2005, în Buletinul Casației nr. 3/2005, pag. 3, Dec. ÎCCJ nr. 4503 din 22 octombrie 2010, nepublicată, cauza C. Bîrsan, op. cit., p. 1492, cauza Cumpănă și Mazăre c. României (Cererea nr. 33.348/96), Hotărârea din 17 decembrie 2004, publicată în Mon. Of. nr. 501 din 14 iunie 2005, par. 130.

În drept, recurenta a invocat prevederile legale menționate în cuprinsul recursului.

Prin întâmpinare, intimata Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.

Cu privire la solicitarea recurentei-reclamante de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, intimata o apreciază ca fiind nefondată întrucât aceasta nu aduce nicio susținere care să se poate încadra în motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. l Cod procedură civilă, neaducând argumente care sa poată atrage convingerea instanței de recurs că pot fi aplicabile prevederile art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, întrucât instanța de fond a prezentat motivele pentru care a înțeles să respingă acțiunea, a analizat fiecare dintre aspectele susținute de aceasta ca și temei al nelegalității actelor administrative atacate, precum și actele depuse la dosarul cauzei.

Cu privire la motivul de recurs potrivit căruia i-a fost încălcat “dreptul la o expertiză”, intimata îl apreciază ca fiind nefondat, întrucât, așa cum rezultă din încheierea din data de 15.01.2020 “reprezentanta societății reclamante, având cuvântul solicită în probațiune încuviințarea probei testimoniale și a probei cu interogatoriu pârâtei”, fiindu-i admisă proba testimonială, precum și proba cu înscrisuri.

Așadar, în fața instanței de fond reclamanta nu a solicitat proba cu expertiză de specialitate, deși avea această posibilitate. În plus, tipul expertizei de specialitate - evaluare construcții - nu poate lămuri obiectul cauzei și nu poate determina un eventual cuantum al prejudiciului material sau moral suferit.

Deși avea posibilitatea demonstrării cuantumului cheltuielilor suportate din resurse proprii, reclamanta nu a prezentat înscrisuri, iar din declarațiile de martori nu rezultă în concret natura lucrărilor efectuate.

Mai mult decât atât, așa cum a indicat în mod expres reclamanta în susținerea admiterii probei testimoniale, teza probatorie a vizat “dovedirea stadiului în care se aflau lucrările”, iar nu demonstrarea prejudiciului sau a cheltuielilor suportate.

Potrivit principiului actori incubit probatio și prin raportare la obiectul acțiunii -despăgubiri, pentru admiterea acțiunii sale, reclamanta este ținută să facă dovada îndeplinirii cumulative a celor patru condiții ale răspunderii delictuale, probă care nu a fost făcută, instanța neputând identifica un prejudiciu concret.

Solicitarea recurentei-reclamante de acordare a unor daune morale a fost analizată și motivată de instanța de fond, nefiind reținută vreo culpă a instituției în condițiile în care, daunele morale sunt consecințe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale.

În privința dovedirii prejudiciului moral trebuie avut în vedere criteriul gravității prejudiciului precum și criteriul echității, fiind evident că în cauză nu poate fi vorba de vreo culpă a A.F.I.R., întrucât aceasta a acționat doar în limitele impuse de legislația în vigoare.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă îl apreciază intimata ca fiind nefondat întrucât, instanța de fond a prezentat propriile convingeri asupra situației deduse cauzei, analizând întregul probatoriu administrat, susținerile ambelor părți dar și temeiul de drept incident în speță, reținând în mod temeinic și legal că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate.

Așa cum a reținut și instanța de fond, reclamantei îi incumbă sarcina probei pentru admiterea acțiunii sale, fiind ținută să facă dovada celor patru condiții ale răspunderii delictuale.

Prin raportare la speța dedusă judecății, intimata consideră că nu este îndeplinită condiția caracterului ilicit al faptei, întrucât A.F.I.R. a încheiat Actul adițional nr. (...)/29.05.2018 la contractul de finanțare nr. C313 M0(...)/30.04.2010 prin care s-a aprobat continuarea implementării proiectului și s-a stabilit termenul de depunere a ultimei tranșe de plată în vederea decontării în cadrul PNDR 2014-2020.

Prejudicial invocat de reclamantă nu are caracter cert în ceea ce privește existența lui cât și în ceea ce privește cuantumul valoric al acestuia. Potrivit art. 662 alin. (2) din Cod procedură civilă, creanța este “certă” atunci când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu.

 Presupusul prejudiciu reclamat nu are o existență concretă, bugetul acesteia nefiind diminuat, iar reclamanta prin probatoriul administrat nu a reușit sa identifice certitudinea sau realitatea cheltuielilor suportate de reclamantă.

Deși reclamanta avea posibilitatea de a demonstra prejudiciul suferit sau cheltuielile suportate, aceasta înțelege a solicita proba testimonială, iar teza probatorie a vizat “dovedirea stadiului în care se aflau lucrările”. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă un cuantum cert al cheltuielilor suportate de reclamantă din resurse proprii în perioada de după rezilierea contractului și până la finalizarea lucrării.

Recurenta susține în mod constant faptul că “nu a încasat până în prezent nicio sumă de bani”, ignorând să precizeze faptul că nici măcar nu a înțeles să solicite instituției decontarea sumelor ce i s-ar fi cuvenit, deși avea posibilitatea de a depune cererea de plată finală prin care să solicite decontarea cheltuielilor realizate în cuantum de 150.835,358 euro, echivalentul a 648.954 lei, cheltuieli realizate în baza unor documente justificative, până la data de 30.09.2018.

Valoarea despăgubirilor solicitate reprezintă echivalentul tranșei finale de plată pe care beneficiara era obligată să o depună la AFIR până la data de 30.09.2018, iar în situația în care s-ar fi constatat că sunt eligibile cheltuielile solicitate, instituția ar fi procedat la decontarea acestora. Mai mult decât atât, i s-a acordat beneficiarei posibilitatea depunerii cererii de plată (pentru suma de 648.954 iei) chiar și după acest termen, în limitele impuse de prevederile legale și contractuale, respectiv cu achitarea unei penalități de 0,5% (3.245,00 lei), însă aceasta nu a înțeles să dea curs acestei posibilități, consecința fiind neprelungirea termenului de depunere a tranșei de plată.

Apreciază intimata ca neîntemeiată susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia despăgubirile solicitate sunt rezultate “ca urmare a anulării Procesul verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. (...)/21.05.2014” în condițiile în care prin anularea acestui titlu de creanță s-ar fi aflat în situația anterioară emiterii acestuia, respectiv aceea de a continua derularea contractului de finanțare, iar nu de obligare a instituției de a acorda o serie de cheltuieli care, nu doar că nu au fost demonstrate, nici măcar nu au fost solicitate la plată instituției.

Faptul că recurenta-reclamantă nu a înțeles să solicite decontarea cheltuielilor realizate în termenele și condițiile contractuale asumate, deși înțelege a se prevala în mod constant de hotărârile judecătorești prin care s-a dispus continuarea contractului de finanțare, duce la concluzia că în realitate aceste cheltuieli nu au fost realizate și nu puteau fi demonstrate pentru a putea fi solicitate.

Așadar, în condițiile în care prejudiciul material suportat de reclamantă este incert, instanța a reținut în mod temeinic și legal că nu are la îndemână elemente suficiente circumscrise condiției existenței “prejudiciului” ca element al răspunderii civile delictuale pentru ca aceasta să poată statua în echitate, astfel cum a solicitat societatea reclamantă prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Consideră intimata că nu poate fi reținută culpa sa în condițiile în care, tocmai în vederea respectării Sentinței nr. (...)/19.10.2017 pronunțată de Tribunalul (...), în dosarul nr. (...)/2015*, a fost aprobat Actul adițional nr. (...)/29.05.2018, potrivit căruia AFIR s-a obligat să continue implementarea proiectului, iar în reclamanta s-a obligat să depună ultima tranșă de plată în vederea decontării în cadrul PNDR 2014-2020, în sumă de 648.954 lei.

Singura culpă este doar a beneficiarei care nu a înțeles să depună toarte diligentele în vederea depunerii tranșei finale de plată și eventual a decontării sumelor aferente cheltuielilor eligibile realizate.

În drept, intimata a invocat dispozițiile art. 1349 și art. 1357 din Codul civil și dispozițiile Codului de procedură civilă, Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, O.U.G. nr. 41/2014, Hotărârii Guvernului nr. 224/2008, OUG nr. 66/2011, Hotărârea Guvernului nr. 875/2011, Contractului de finanțare nr. C313 MO(...) din 30.04.2010, Programului National de Dezvoltare Rurală 2007-2013.

Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a apreciat recursul ca fiind întemeiat, din următoarele considerente:

Primul motiv de recurs invocat de recurentă vizează nemotivarea sentinței de către prima instanță, fiind încadrabil în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă, “când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază”.

Recurenta susține că prima instanță a reținut caracterul incert al prejudiciului, lipsa probării acestuia, fără a-și exercita rolul activ și a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, în temeiul art. 22 Cod procedură civilă, și fără a cere complinirea probațiunii. Recurenta critică și luarea în considerare de către instanța de fond a concluziilor scrise depuse de pârâtă, ce conțin apărări ce nu au fost invocate în termenul legal de depunere a întâmpinării și care nici nu au fost puse în discuția contradictorie a părților.

Motivul de recurs este întemeiat.

Verificând sentința recurată, Curtea a constatat că prima instanță a reținut că a fost investită a soluționa cererea reclamantei de obligare a pârâtei AFIR la plata sumei de 648.954 lei reprezentând despăgubiri și, respectiv, daune morale, rezultate în urma anulării procesului verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. (...)/21 mai 2014 precum și a deciziei nr. (...)/03.07.2014 de soluționare a contestației formulată de reclamantă prin care s-a dispus rezilierea contractului de finanțare nr. C313 M0(...), temeiul de drept al cererii de chemare în judecată fiind dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

S-a reținut de către instanța de fond că procesul verbal de constatare a neregulilor și decizia de soluționare a contestației au fost anulate prin Sentința civilă nr. (...)/19.10.2017 dată de Tribunalul (...) în dosar nr. (...)/2015*, menținută prin Decizia civilă nr. (...)/26.04.2018 pronunțată de Curtea de Apel (...).

Instanța de fond, apreciind că este investită a soluționa o acțiune în angajarea răspunderii autorității publice pentru emiterea unui act administrativ nelegal, a enumerat  condițiile legale ale răspunderii administrative, respectiv:

existența unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanță sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanță;

producerea unui prejudiciu;

dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și

prejudiciul suferit de reclamant

Examinând îndeplinirea în speță a acestor condiții, prima instanță a arătat că înscrisurile administrate în cauză și declarațiile martorilor probează cu certitudine că prin rezilierea unilaterală și intempestivă a contractului de finanțare de către pârâta AFIR reclamanta a suferit un prejudiciu material constând în beneficiul material al finanțării investiției în proporție de maxim 50% pentru proiectul „centru de recreere cu camping în (...), jud. (...)” asumată prin contractul de finanțare nr. C313 M0(...). S-a mai reținut că reclamanta a finalizat investiția din resurse financiare proprii.

În continuare, instanța a apreciat că nu s-a probat întinderea prejudiciului material suferit de reclamantă, cuantumul acestui prejudiciu fiind incert, întrucât reclamanta nu a adus probe în dovedirea întinderii prejudiciului.

Referitor la prejudiciul moral, instanța a reținut că reclamanta nu a indicat și nu a probat natura acestui prejudiciu.

Instanța de control judiciar a reținut drept cauză juridică a prezentului litigiu răspunderea patrimonială a autorității publice prevăzută de art. 1 coroborat cu art. 18 și 19 din Legea contenciosului administrativ, ce reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 se recunoaște dreptul oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului,  recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, dar  și pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată, instanța urmând a hotărî și asupra  despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

De asemenea, potrivit art. 1349 Cod civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. În temeiul art. 1357 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

În consecință, prima instanță era ținută a examina dacă, în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și culpa pârâtei.

Însă, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite majoritatea condițiilor, apoi enumeră condițiile apreciate ca fiind îndeplinite, enumerare ce cuprinde toate condițiile răspunderii administrative. Cu privire la condiția prejudiciului material, pe de o parte instanța a reținut că acesta există cu certitudine, iar pe de altă parte arată că întinderea lui nu este certă, incertitudine generată de lipsa probării lui. Cu privire la prejudiciul moral, instanța susține că reclamanta nu a indicat în ce constă acesta, în sensul drepturilor nepatrimoniale ce i-au fost lezate.

Curtea a apreciat că motivarea instanței de fond este incompletă și totodată contradictorie, situație în care nu îndeplinește exigențele art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă.

Pe de o parte, hotărârea nu cuprinde expunerea situației de fapt, nu examinează prejudiciul pretins de reclamantă în concret, așa cum este el precizat în acțiunea formulată - pierderea finanțării în sumă de 648.954 lei (echivalentul sumei de 150.835 euro) și nici legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, dacă prin rezilierea ilegală a contractului de finanțare s-a produs prejudiciul pretins. Deși reține existența legăturii de cauzalitate și a culpei pârâtei, hotărârea nu examinează conduita pârâtei în producerea prejudiciului, vina pârâtei în pierderea finanțării de către reclamantă.

Pe de altă parte, condițiile cerute de lege pentru a se putea obține repararea prejudiciului sunt: caracterul cert al acestuia și prejudiciul să nu fi fost reparat (art. 1531 - 1532 Cod civil). Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și a posibilității de evaluare. În plus, potrivit art. 1532 alin. 3 Cod civil coroborat cu art. 1537 Cod civil prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de către instanța de judecată, în baza probelor administrate, creditorul nefiind scutit de sarcina probei.

Or, instanța de fond a reținut certitudinea prejudiciului sub aspectul existenței și incertitudinea acestuia sub aspectul procedurii de evaluare, după ce anterior a reținut îndeplinită condiția prejudiciului. Mai mult, a arătat că prejudiciul moral nu a fost evidențiat de către reclamantă, fără a solicita lămurirea pretențiilor, în măsura în care a observat că obiectul acțiunii nu era lămurit.

Raportat la considerentele arătate, Curtea a apreciat că hotărârea primei instanțe nu este motivată corespunzător, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă.

Fiind găsit întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă, Curtea a apreciat că nu mai poate fi examinat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât controlul judiciar nu poate fi realizat, atât timp cât este necesară lămurirea fondului cauzei.

Constatând că instanța de fond nu a lămurit fondul cauzei, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 498 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

În rejudecare, instanța de fond va lămuri obiectul pretențiilor formulate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, atât în ce privește repararea prejudiciului material, cât și a celui moral, pretins de reclamantă, obligație ce revine instanței în temeiul rolului său activ prevăzut de art. 22 Cod procedură civilă.

Astfel, judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În plus, în temeiul art. 200 Cod procedură civilă, instanța are obligația încă din procedura regularizării cererii de chemare în judecată să lămurească obiectul acțiunii, dacă acesta nu este indicat, așa cum a reținut prima instanță.

De asemenea, instanța va examina în concret, în speță, fiecare din cele patru condiții ale răspunderii administrative a autorității pârâte, prin raportare la toate probele administrate, aprecierea probelor urmând a se face prin examinarea lor, fiecare în parte și toate în ansamblul lor, cu indicarea expresă a probelor ce au format convingerea instanței  în cuprinsul considerentelor. Instanța va arăta motivele pentru care admite sau înlătură cererile ori apărărilor ambelor părți ale litigiului.

Cheltuielile de judecată vor fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.

Domenii speta

Spete similare