Înşelăciune. Elemente constitutive

Înşelăciune. Elemente constitutive.

C. pen., art. 215

Cu toate că incertitudinea asupra provenienţei unui ordin de plată fals utilizat de inculpat cu prilejul încheierii unei convenţii naşte o suspiciune asupra sincerităţii acuzatului, singură această suspiciune, în absenţa oricăror probe din care să rezulte cu certitudine  că acesta ştia că ordinul de plată este fals şi că a efectuat manopere de inducere în eroare a părţii vătămate, nu este suficientă pentru a trage concluzia îndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.

Prin sentinţa penală nr.511/29.06.2010, pronunţată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, în baza art.11 pct.2 lit. a C.pr.pen. raportat la art.10 lit. d C.pr.pen. s-a dispus achitarea inculpatului Ş.D., pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune prevăzută de art. 215 al.1 şi 2 C.pen. şi uz de fals prevăzută de art.291 al.1 C.pen.

S-a constatat că prejudiciul în sumă de 6.500 lei, cauzat părţii civile SC V. SRL din M-Ciuc a fost recuperat integral.

Pentru a pronunţa această hotărârea, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 22.02.2007, după ce inculpatul Ş.D. i-a solicitat martorei M.M. să se intereseze cu privire la preţurile unui televizor tip LCD, s-a prezentat împreună cu martora la magazinul S.C. V. S.R.L. ocazie cu care a fost întocmită factura fiscală seria HR WCF nr.8954312 pentru cumpărarea televizorului DLT 3212 marca DAEWO în valoare de 6.500 lei. La rubrica cumpărător pe factură a fost menţionată firma administrată de inculpat, respectiv S.C. Ş.D. ASIG SR.L. Bucureşti.

A doua zi în data de 23.02.2007 inculpatul împreună cu martora M.M. s-au prezentat la sediul magazinului S.C. V. S.R.L. şi a înmânat vânzătoarei un ordin de plată cu nr.313 pentru suma de 6.500 lei. Pe acest ordin de plată la rubrica plătitor figurează S.C. I. ROM S.R.L. Bucureşti.

În urma cercetărilor efectuate în faza de urmărire penală s-a ajuns la concluzia că inculpatul a comis infracţiunile de înşelăciune şi uz de fals deoarece societatea S.C. I. ROMI GRUP S.R.L. Bucureşti înscrisă pe ordinul de plată ca plătitor, în realitate nu există iar cetăţeanul străin R.R. care i-a înmânat inculpatului ordinul de plată nu figurează în baza de date ca fiind înregistrat în traficul de frontieră cu drept de şedere pe teritoriul României sau în categoria străinilor faţă de care au fost dispuse măsuri de îndepărtare de pe teritoriul ţării.

Inculpatul a declarat că cetăţeanul israelian R.R. are încheiată în România o poliţă de asigurare la A. Asigurări şi că, având o datorie de 2.000 Euro i-a propus să i-o plătească prin cumpărarea de bunuri. Astfel, conform declaraţiei olografe a inculpatului dată în faza de urmărire penală, inculpatul i-a telefonat acestei persoane pentru a-i comunica datele firmei V., iar pe data de 23.02.2007 în jurul orei 10:30 - 11:30, în P-ţa Victoriei din Bucureşti R.R. i-a dat copia ordinului de plată gata completat, după care la ora 16:00 a ajuns la Miercurea Ciuc şi a înmânat ordinul de plată la magazin.

S-a dovedit că firma înscrisă ca plătitor pe biletul la ordin există, dar se numeşte S.C. I. R...M GRUP S.R.L. şi nu S.C. I. R…MI GRUP S.R.L. (sau ... R…NI ...) după cum greşit s-a citit de pe ordinul de plată. Drept urmare, s-a emis o adresă către această firmă care însă a răspuns că ordinul de plată în cauză, nr.313, există în evidenţele contabile ale firmei dar este emis la data de 29.06.2007 către un angajat al societăţii şi reprezintă plata lichidării pe luna iunie 2007. De asemenea, s-a comunicat că cetăţeanul israelian R.R. nu a reprezentat niciodată interesele firmei. S-a anexat răspunsului copia ordinului de plată respectiv care nu are nicio asemănare cu ordinul de plată din prezentul dosar.

De asemenea, din răspunsul dat instanţei de către BRD G.S.G., rezultă că în baza de date a băncii nu figurează contul înscris pe ordinul de plată şi că această plată nu a fost efectuată prin intermediul Agenţiei D. a băncii.

Din răspunsurile S.C. I. R….M GRUP S.R.L. şi al BRD se poate trage concluzia că într-adevăr ordinul de plată în cauză este fals, cu toate că poartă ştampila băncii.

Cu privire la această persoană, despre care inculpatul susţine că i-ar fi dat ordinul de plată, din adresa Fundaţiei C. din Bucureşti, depusă la dosar de inculpat rezultă că cetăţeanul israelian R.R. cu domiciliul în Israel a sprijinit direct acţiunile fundaţiei prin sprijin financiar. Totodată se precizează că, în conformitate cu acordurile interstatale dintre România şi Israel, identitatea cetăţenilor israelieni aflaţi pe teritoriul României este protejată din motive de securitate. Într-o adresă ulterioară a fundaţiei, aceasta a comunicat că nu deţine date despre faptul dacă R.R. s-a aflat pe teritoriul României în perioada comiterii faptei. De asemenea, din adresa Compartimentului pentru străini a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative rezultă că cetăţeanul israelian R.R. nu figurează în baza de date a Autorităţii pentru Străini cu drept de şedere pe teritoriul României şi nu este înregistrat în traficul de frontieră în perioada comiterii faptei.

Motivul pentru care ordinul de plată a fost considerat fals, adică acela că societatea plătitoare nu există, s-a dovedit a fi eronat, firma respectivă existând şi răspunzând la adresa instanţei. În aceste condiţii, deşi datele înscrise pe ordinul de plată nu privire la data emiterii şi contul bancar nu corespund adevărului, nu rezultă nici din probe nici din răspunsul băncii dacă ştampila acesteia aplicată pe ordinul de plată este adevărată sau contrafăcută.

Nu s-a afirmat în actul de sesizare al instanţei sau în alt înscris din materialul de urmărire penală şi nici nu rezultă din probele administrate că inculpatul ar fi ştiut că ordinul de plată este fals. Faptul că cetăţeanul israelian R.R., despre care inculpatul afirmă că i-a dat ordinul de plată, nu este înregistrat în traficul de frontieră în perioada comiterii faptei creează o suspiciune asupra veridicităţii afirmaţiei inculpatului conform căreia ordinul de plată i-a fost înmânat de R.R. în ziua comiterii faptei. Totuşi, în lipsa recunoaşterii faptei de către inculpat, această suspiciune nu este suficientă deoarece nu se coroborează cu alte probe pentru a dovedi intenţia frauduloasă a inculpatul în sensul că a folosit înscrisul ştiind că este fals, indiferent de unde ar proveni.

Posibilitatea ca însuşi inculpatul să fi falsificat ordinul de plată este puţin probabilă datorită faptului că acesta prin declaraţia dată în cursul urmăririi penale a indicat chiar el ca firmă plătitoare S.C. I. R…NI GRUP S.R.L. citind eronat litera "M" de pe ordinul de plată care e scrisă asemănător cu grupul "NI".

Rezultă astfel că, deşi nedovedirea provenienţei ordinului de plată fals naşte o suspiciune asupra sincerităţii inculpatului, din probele administrate nu rezultă cu certitudine că acesta ştia că ordinul de plată este fals şi că prin urmare l-a folosit, comiţând infracţiunea de uz de fals, şi a indus în eroare partea civilă cu ocazia cumpărării televizorului tip LCD, comiţând infracţiunea de înşelăciune prin folosirea de mijloace frauduloase.

De asemenea, nu poate fi omis faptul că la producerea evenimentului a avut o contribuţie însemnată şi personalul societăţii parte civilă care prin acceptarea ca mijloc de plată a unei copii a ordinului de plată şi verificarea superficială a autenticităţii acestuia, au dat impresia că plata este corectă.

Probele administrate nu s-a dovedit vinovăţia inculpatului pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, faptei lipsindu-i astfel unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv latura subiectivă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, Parchetul de pe lângă Judecătoria M-Ciuc, solicitând admiterea apelului declarat, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi pronunţarea unei hotărâri legală şi temeinică.

În motivele de apel, s-a arătat că instanţa de fond în mod eronat a interpretat adresele de la S.C. I. R…NI SRL în sensul că acesta a răspuns la solicitările instanţei şi că există această societate. Ordinul de plată în litigiu nu există în evidenţele contabile ale acestei societăţi şi deci nu a fost înmânat de R.R.,această persoană nereprezentând interesele acestei societăţi.

De asemenea a mai invocat şi faptul că din informaţi a transmis instanţei  de către Fundaţia C. a rezultat că nu poate fi dezvăluită identitatea cetăţenilor israelieni din motive de securitate şi totodată că această fundaţie nu deţine date din care să rezulte dacă cetăţeanul R.R. s-a aflat pe teritoriul României în perioada comiterii faptei.

Verificând actele şi lucrările dosarului, instanţa de control consideră că apelul declarat nu este fondat, hotărârea pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică.

Din probele administrate în cauză, prima instanţă în mod corect a stabilit că deşi nedovedirea provenienţei ordinului de plată fals naşte o suspiciune asupra sincerităţii inculpatului din probele administrate în cauză nu a rezultat cu certitudine  că aceasta ştia că ordinul de plată este fals şi că prin urmare l-a folosit, comiţând infracţiunea de uz de fals şi că a indus în eroare partea civilă cu ocazia cumpărării televizorului tip LCD, comiţând infracţiunea de înşelăciune prin folosirea de mijloace frauduloase.

Astfel, faţă de considerentele mai sus prezentate, instanţa de control în baza art. 379 pct.1 lit.b C.pr.pen. a respins ca nefundat apelul  declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria M-Ciuc, împotriva sentinţei penale nr.511/29.06.2010, pronunţată de Judecătoria M-Ciuc.

Împotriva acestei hotărâri, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL HARGHITA a declarat recurs.

În motivarea recursului, procurorul a susţinut că soluţia dată de prima instanţă şi menţinută de Tribunal se bazează pe aprecierea eronată a probatoriului din care rezultă cu certitudine că, inculpatul a acţionat în cunoştinţă de cauză prin folosirea mijlocului de plată fals, a realizat o activitate de inducere în eroare atâta vreme cât a ştiut că bunul va fi înstrăinat la scurt timp. Marfa a fost comercializată imediat către o altă persoană, a fost introdus la amanet, iar suma obţinută a fost folosită în scopuri personale. Aşadar, nu se poate discuta de legalitate, de consecinţe juridico - comerciale ce derivă din încheierea unui contract obişnuit, de deţinerea valabilă cu titlu oneros a unor astfel de bunuri. Faptul că, valoarea bunului a fost achitată ulterior sesizării faptei nu poate fi apreciată  ca lipsă a vinovăţiei, ci doar avută în vedere la aprecierea pedepsei ca o eventuală circumstanţă a faptei.

Motivele de recurs au fost suplimentate de procurorul de şedinţă, constând în greşita încadrare juridică dată faptei, solicitându-se schimbarea acesteia din infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 1, 2 C. pen în aceeaşi infracţiune prev. de art. 215 alin. 1, 2, şi 3 C. pen.

Examinând recursul promovat de Parchet, din prisma dispoziţiilor  art. 3859 pct. 18 rap. la art. 52 şi art. 62-68  C. pr. pen, instanţa de control judiciar îl găseşte nefondat, pentru următoarele considerente.

Sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reţinută de către tribunal – pornind de la conţinutul materialului probator administrat pe parcursul desfăşurării procesului penal  – hotărârea instanţei de apel nu comportă nici un fel de critică, fiind justă soluţia la care s-a oprit tribunalul, respectiv la respingerea ca nefondat a apelului declarat de procuror.

Pentru a face o asemenea apreciere, instanţa de control judiciar, consideră că din conţinutul materialului probator administrat, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că inculpatul nu se face vinovat de comiterea faptelor penale, deoarece acestora le lipseşte unul din elementele constitutive cerute de art. 215 alin. 1, 2 şi art. 291 alin. 1 C. pen.

Criticile aduse de parchet sunt nefondate, deoarece, aşa cum s-a reţinut, nu s-a dovedit fără putinţă de tăgadă că inculpatul ar fi cunoscut despre ordinul de plată că ar fi fals.

Este dovedită existenţa persoanei care i-a înmânat inculpatului ordinul de plată, iar într-o primă fază banca a confirmat legalitatea instrumentului de plată.

Faptul că inculpatul a amanetat televizorul imediat după ce l-a achiziţionat nu este un argument care să dovedească intenţia infracţională cu care ar fi acţionat inculpatul, iar faptul că acesta a acoperit prejudiciul imediat ce a aflat că este cercetat penal, denotă mai degrabă buna intenţie a inculpatului care a conştientizat că s-a produs o pagubă şi pe cale de consecinţă a procedat la acoperirea acesteia, aşa cum ar face orice om de bună-credinţă.

Asupra schimbării încadrării juridice solicitate de procuror, Curtea constată că, nefiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, şi această cerere apare ca fiind nefondată.

Aşadar, prin prisma considerentelor mai sus expuse, recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL HARGHITA împotriva deciziei penale nr. 141/16.11.2010 pronunţată de Tribunalul Harghita este nefondat, motiv pentru care, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b C. pr. pen, urmează a fi respins.

Domenii speta

Spete similare