Legea nr. 10/2001. Contestatie împotriva refuzului unitatii detinatoare de a restitui imobilul notificat în natura. Admisibilitate.

Refuzul sau tergiversarea solutionarii notificarii printr-o ”decizie” nu poate determina respingerea contestatiei pe motiv ca este prematura sau inadmisibila, instanta de judecata fiind competenta sa solutioneze pe fond nu numai contestatia formulata împotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci si notificarea persoanelor îndreptatite în cazul refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificarea partii interesate.

Prin cererea formulata la 21.02.2006 reclamantii S.G. si S.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtii SC C.S. 2000 SA si SC E. SRL anularea Deciziei nr. 435/09.12.2005 emisa de pârâta SC C.S. 2000 SA, restituirea în natura a imobilului situat în Eforie Sud, str. S. nr. 7, jud. Constanta, constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumparare nr. 189/14.02.2002 încheiat între SC C.S. 2000 SA si SC E. SRL si obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea cererii reclamantii au aratat ca, în calitate de mostenitori legali ai fostului proprietar S.H., au formulat notificare înregistrata sub nr. 534/14.02.2002 la BEJ S.C.A. prin care au solicitat restituirea în natura a imobilului situat în Eforie Sud, str. S. nr. 7, compus din constructie Vila R., actuala O. si terenul aferent corespunzator.

S-a aratat ca autorul reclamantilor, S.A.O. a detinut în proprietate terenul în suprafata de 600 mp ce constituie lotul nr. 926, imobil dobândit în baza contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 579/15.05.1908, transcris sub nr. 658/28.05.1908.

Prin contractul de donatie autentificat sub nr. 17270/10.07.1924 bunicii reclamantilor au donat mamei acestora mai multe imobile printre care si Vila O. situata pe o parte din lotul 926.

Imobilul a fost nationalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la pozitia nr. 351 din anexa II la decret.

Ca raspuns la notificare, pârâta SC C.S. 2000 SA a emis adresa nr. 435/09.12.2005 prin care reclamantii au fost înstiintati ca masura restituirii nu poate fi aplicata, deoarece activul nu mai face parte din patrimoniul societatii, ca urmare a încheierii la 14.02.2002 a contractului de vânzare-cumparare nr. 189 cu SC E. SRL.

S-a aratat ca decizia de respingere nu îndeplineste conditiile de forma prevazute de Legea nr. 10/2001, persoana juridica careia i se adreseaza notificarea fiind obligata sa constate daca cel care a formulat notificarea face dovada calitatii de proprietar.

În ce priveste contractul de vânzare-cumparare, s-a aratat ca a fost încheiat cu nerespectarea art. 20 alin. 4 ind.1 din Legea nr. 10/2001, fiind semnat de cele doua parti în ultima zi a termenului stabilit de lege pentru depunerea notificarilor în vederea restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de catre stat.

Prin urmare, în mod abuziv SC C.S. 2000 SA a înstrainat imobilul, desi era de notorietate faptul ca imobilele vor fi revendicate de fostii proprietari, vânzatoarea având obligatia solutionarii notificarilor pentru a dispune de bunul aflat în patrimoniul sau.

Mai mult decât atât, în afara notificarii depusa în baza Legii nr. 10/2001, reclamantii au adresat notificari Primariei Eforie si SC C.S. SA înca din anul 1996, astfel ca reaua credinta a acesteia la înstrainarea imobilului este evidenta.

În aparare, pârâta SC C.S. 2000 SA a invocat exceptia prematuritatii actiunii, motivat de faptul ca nu a fost emisa o decizie a adunarii generale a actionarilor care sa poata fi contestata  si exceptia prescriptiei dreptului la actiune în capatul de cerere care vizeaza nulitatea contractului de vânzare-cumparare, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de restituire în natura a imobilului, întrucât aceasta nu mai este posibila dupa înstrainarea bunului catre SC E. SRL.

Prin întâmpinarea depusa la dosar la 21 februarie 2006, pârâta SC E. SRL a achiesat la pretentiile reclamantilor referitoare la constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare nr. 189 din 14.02.2002 încheiat cu SC C.S. 2000 SA, apreciind ca pretentiile contestatorilor sunt întemeiate.

Prin sentinta civila nr. 646 din 20 martie 2007 Tribunalul Constanta a admis actiunea formulata de reclamantii S.A. si S.G., a anulat decizia nr. 435 din 09.12.2005 emisa de pârâta SC C.S. 2000 SA si constatând nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumparare autentificat sub nr. 189/14.02.2002 la BNP G.P., a obligat pârâtele sa restituire în natura imobilul situat în Eforie Sud, str. S. nr. 7, jud. Constanta compus din teren în suprafata de 300 mp si doua constructii descrise în raportul de expertiza efectuat de dl. ing. I.L.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut ca imobilul proprietatea autorului reclamantilor, H.S., a fost preluat abuziv de stat prin Decretul de nationalizare nr. 92/1950, situatie în care sunt incidente prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, decizia emisa de pârâta SC C.S. 2000 SA fiind nelegala din acest motiv.

S-a retinut în acelasi timp ca vânzarea imobilului de catre SC C.S. 2000 SA catre SC E. SRL în ultima zi a termenului de depunere a notificarilor este o operatiune lovita de nulitate absoluta potrivit art. 20 alin. 4 ind.1 din Legea nr. 10/2001, înstrainarea realizându-se anterior solutionarii procedurii administrative. Urmare a constatarii nulitatii contractului de vânzare cumparare, s-a stabilit ca imobilul poate fi restituit în natura.

Împotriva acestei sentinte a declarat apel pârâta SC C.S. 2000 SA care a apreciat nelegala hotarârea primei instante, pentru urmatoarele motive:

1.Adresa de raspuns nr. 435 a carei anulare s-a cerut nu este o decizie motivata, ci un punct de vedere referitor la rezolutiunea contractului de vânzare cumparare încheiat cu SC E. SRL. O astfel de decizie urma a fi comunicata dupa întrunirea adunarii generale a actionarilor societatii care trebuia sa hotarasca asupra modalitatii de restituire. De aceea, pâna la emiterea unei astfel de decizii, contestatia formulata împotriva adresei nr. 435 este prematur formulata si instanta de fond trebuia sa o respinga ca atare.

2. Instanta de fond a retinut nelegal ca cererea în constatarea nulitatii contractului de vânzare-cumparare s-a formulata în termenul prevazut de lege si ca nu este prescris dreptul reclamantilor la actiune, prin aceasta solutie încalcându-se principiul neretroactivitatii legii si principiul aplicarii imediate a legii civile noi.

Se sustine ca art. 20 alin. 4/1 din Legea nr. 10/2001, care instituie interdictia pentru detinator de a dispune asupra bunului a carui restituire se solicita pâna la solutionarea procedurilor administrative, a fost introdus prin Legea nr. 247/2005, acest act normativ fiind adoptat ulterior încheierii contractului de vânzare-cumparare si în consecinta, neaplicabil în anul 2002.

Analiza motivelor de nulitate trebuia sa se faca în functie de data întocmirii actului, 14.02.2002.

Prin art. 50 alin 5 din Legea nr. 10/2001 republicata s-a stabilit ca, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la actiunea în constatarea nulitatii unui contract prin care s-a înstrainat un imobil care face obiectul acestei legi se prescrie în termen de un an de la data intrarii în vigoare a legii. Prin aceasta dispozitie a legii se instituie un termen de prescriptie special care deroga de la prevederile generale, astfel ca actiunea formulata de reclamanti în anul 2006 este prescrisa.

3.Pe fondul cauzei, pentru primul capat de cerere reclamantii au invocat art. 30 din Legea nr. 10/2001, text care a fost abrogat prin Legea nr. 247/2005, reclamantii neprecizând ulterior un alt temei al cererii de chemare în judecata.

Cât priveste cel de al doilea capat de cerere, solutionarea lui depinde de solutia data primului capat de cerere, astfel încât, cum vânzarea imobilului s-a realizat anterior emiterii de catre reclamant a notificarii, iar nulitatea contractului s-a cerut cu depasirea termenului de prescriptie, se impunea respingerea cererii de restituire în natura, iar nu admiterea ei. Dat fiind faptul ca restituirea în natura nu mai este posibila, unitatea detinatoare trebuie ca, în temeiul disp. art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, sa acorde persoanei îndreptatite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori sa propuna acordarea de despagubiri în conditiile legii speciale.

4.Hotarârea instantei de fond nu este legala si pentru ca a dispus restituirea terenului aferent care nu era proprietatea SC C.S. 2000 SA, ci proprietatea orasului Eforie, pârâta neavând calitatea de unitate detinatoare.

Notificarea formulata de reclamanti prin care se solicita restituirea terenului a fost adresata orasului Eforie. Prin dispozitie motivata, Primarul a respins notificarea.

La termenul din 12 septembrie 2007, în fata Curtii de Apel Constanta, invocând existenta pe rolul Tribunalului Constanta a dosarului nr. 1907/118/2006 având ca obiect contestatie împotriva dispozitiei nr. 361/8.09.2006 prin care Primarul orasului Eforie a respins notificarea privind restituirea terenului aferent constructiei Vila O., apelanta SC C.S. 2000 SA a solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 Cod procedura civila.

Cu privire la aceasta cerere, intimatii reclamanti au solicitat respingerea ei, aratând ca dosarul nr. 1907/118/2006 al Tribunalului Constanta este, de asemenea, suspendat în temeiul art. 244 pct. 1 Cod procedura civila pâna la solutionarea prezentei cauze si ca masura suspendarii ar aduce atingere intereselor reclamantilor.

Cererea de suspendare a cauzei nu este întemeiata.

Pentru a se putea dispune suspendarea cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 Cod procedura civila este necesar ca solutia din procesul pendinte sa depinda de rezolvarea unei chestiuni prejudiciale care se judeca într-un alt dosar.

Solutia data în cererea care are ca obiect restituirea terenului aferent constructiei nu are caracterul unei chestiuni prejudiciale în prezenta cauza în care dezbaterile se poarta, în principal, asupra dreptului reclamantilor de a li se restitui în natura constructia. Chiar daca unele chestiuni, referitoare la calitatea de persoane îndreptatite ori la caracterul abuziv al preluarii, ar putea fi comune celor doua cauze, solutia care s-ar da acestor chestiuni în prezenta cauza nu depinde de solutia care s-ar da acelorasi chestiuni în cealalta cauza. Prin urmare, constatând ca cererea de restituire a terenului aferent constructiei nu are caracterul unei chestiuni prejudiciale în prezenta cauza si ca, de modul de solutionare a cererii de restituire a terenului, nu depinde solutionarea cererii de restituire a constructiei, cerea de suspendare în temeiul art. 244 pct. 1 Cod procedura civila va fi respinsa ca nefondata.

Examinând legalitatea si temeinicia hotarârii primei instante în raport de criticile formulate în apel de pârâta SC C.S. 2000 SA, Curtea constata ca apelul nu este întemeiat, pentru urmatoarele considerente:

1. Potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicata (art. 23 anterior republicarii), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificarii sau, dupa caz, dela data depunerii actelor doveditoare, unitatea detinatoare este obligata sa se pronunte prin decizie sau, dupa caz, dispozitie motivata, asupra cererii de restituire în natura.

În cauza, unitatea detinatoare, notificata la 14 februarie 2002, si-a spus punctul de vedere, în sensul refuzului net de a restitui în natura imobilul si de a intentiona sa faca o oferta de restituire prin echivalent. Raspunsul negativ la cererea de restituire, exprimat de catre unitatea detinatoare prin adresa nr. 453 din 09.12.2005, îi îndrituia pe reclamanti sa formuleze contestatie în conformitate cu art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, deoarece unitatea detinatoare si-a spus punctul de vedere, chiar daca acesta nu poarta denumirea de „decizie” sau „dispozitie”.

Instanta de fond a retinut corect ca refuzul sau tergiversarea solutionarii notificarii printr-o „decizie” de catre unitatea detinatoare nu poate determina respingerea contestatiei pe motiv ca este prematura sau inadmisibila deoarece, asa cum s-a aratat într-o practica recenta si constanta a Înaltei Curti de Casatie si Justitie (ex: decizia nr. 2529/11.06.2003; decizia nr. 3573/14.05.2004), „a considera ca plângerea este prematura sau inadmisibila si a o respinge ca atare, nu înseamna numai a da dovada de un formalism nejustificat, dar si a nesocoti caracterul reparatoriu al acestei legi si a obstacula persoanele îndreptatite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le sa astepte în mod nelimitat un raspuns si sa fie la discretia unor persoane juridice deloc interesate în a pierde imobilul”.

De altfel, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casatie si Justitie, admitând recursul în interesul legii, a stabilit ca, în aplicarea art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicata, instanta de judecata este competenta sa solutioneze pe fond nu numai contestatia formulata împotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci si notificarea persoanei îndreptatite în cazul refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificarea partii interesate.

Cu aceste considerente în ceea ce priveste exceptia prematuritatii formularii contestatiei, în mod corect prima instanta a pasit la solutionarea pe fond a contestatiei formulate de catre reclamanti.

2. Cu privire la exceptia prescriptiei dreptului reclamantilor de a solicita constatarea nulitatii contractului de vânzare-cumparare nr.189/14.02.2002 încheiat între C.S. 2000 SA si SC E. SRL.

Potrivit art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, republicata,” prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la actiune se prescrie în termen de un an de la data intrarii în vigoare a prezentei legi”. Din interpretarea literala a textului citat rezulta caracterul special, derogator al normei, iar printr-o interpretare sistematica a acestei norme cu cea reglementata prin art. 20 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (în forma anterioara modificarii intervenite prin Legea nr. 247/2005), se deduce domeniul de aplicare al acestei norme speciale.

Astfel, textul art. 45 alin. 5 stabileste momentul de la care începe sa curga termenul de un an pentru atacarea în justitie a actelor de înstrainare încheiate pentru imobilele care fac obiectul legii, respectiv data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001 - 14 februarie 2001- ceea ce determina concluzia ca legiuitorul a prevazut un asemenea termen special de prescriptie pentru actele de înstrainare încheiate anterior acestei date, indiferent daca ele au fost sau nu anterior atacate în justitie.

Aceasta concluzie se bazeaza si pe argumentul dedus din interpretarea art. 20 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (în forma initiala a actului normativ, valabila si la data notificarii – 14 februarie 2002) care instituie obligatia restituirii în natura si prin urmare, o indisponibilizare pentru imobilele detinute la data intrarii în vigoare a legii de o regie autonoma, o societate sau companie nationala, o societate comerciala la care statul sau o autoritate a administratiei publice centrale sau locale este actionar ori asociat majoritar, de o organizatie cooperatista sau de orice alta persoana juridica, aceste imobile nemaiputând fi înstrainate ulterior momentului intrarii în vigoare a legii si pâna la solutionarea notificarilor care s-ar fi facut pentru restituirea lor.

Având în vedere caracterul special, derogator al normei din art. 45 alin. 5 (fost art. 46 alin. 5), precum si domeniul sau de aplicare dedus prin interpretare si tinând seama de regula “specialia generalibus derogant” si “exceptio est strictissimae interpretationis, rezulta ca termenul special de prescriptie de un an se aplica numai actelor de înstrainare încheiate anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, celelalte acte de înstrainare, încheiate dupa aceasta data, fiind supuse regimului general reglementat pentru materia nulitatii actelor juridice civile.

În aceste conditii, nulitatea actului de vânzare cumparare încheiat între SC C.S. 2000 SA si SC E. SRL, autentificat sub nr. 189 din 14 februarie 2002, nu îi este aplicabil termenul de prescriptie de un an prevazut de art. 45 alin. 5 din lege, ci termenul general de prescriptie, exceptia invocata de catre pârâta apelanta fiind neântemeiata din acest motiv.

5.Pe fondul cauzei, se retine ca prima instanta a procedat corect la constatarea nulitatii contractului de vânzare cumparare, retinând ca apelanta a vândut un imobil indisponibilizat legal.

Potrivit dispozitiilor art. 20 alin. 1 din legea speciala de reparatie, imobilele preluate abuziv se restituie în natura persoanei îndreptatite, daca erau detinute la data intrarii în vigoare a legii “de o societate comerciala la care statul (…) era actionar sau asociat majoritar”.

Regula restituirii în natura a imobilelor care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 este consacrata, de principiu, în textul general cuprins de art. 7 alin. 1 din actul normative, exceptiile privind restituirea prin echivalent fiind limitativ prevazute si de stricta interpretare.

Având în vedere ca regula prevazuta de Legea nr. 10/2001 era aceea a restituirii în natura a imobilelor si prevederile art. 20 alin. 1 din lege, rezulta, asa cum s-a aratat si în considerentele retinute la punctul anterior ca art. 20 alin. 1 are si semnificatia indisponibilizarii totale a imobilelor pentru care s-au depus notificari de restituire, consacrata expres de pct. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 si de art. 21 alin. (1) si (5) (dispozitie interpretativa introdusa prin Legea nr. 247/2005).

Cum actul de vânzare cumparare a carui nulitate s-a cerut a fost încheiat ulterior datei la care Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare, în perioada în care bunul era legal indisponibilizat, corect a stabilit instanta de fond ca actul s-a încheiat cu încalcarea dispozitiilor legale, aplicând întemeiat sanctiunea nulitatii actului.

6.În ceea ce priveste solutia de restituire a întregului imobil, compus din teren si constructie, se retine ca, prin contestatia formulata reclamantii au solicitat restituirea “imobilului situat în Eforie Sud, str. S. nr. 7, jud. Constanta, lotul nr. 926 din parcelarea Movila Techirghiol, în starea în care se afla si liber de orice sarcini”.

Chiar daca pe parcursul procesului discutiile s-au purtat cu precadere asupra constructiei Vila O., cererea de restituire formulata de catre reclamanti s-a referit la întregul imobil.

Retinând totodata si ca, prin “unitate detinatoare” în sensul Legii nr. 10/2001, nu se întelege numai persoana juridica care se pretinde titularul unui drept de proprietate asupra bunului, dar si persoana juridica ce are un alt drept de administrare ori de folosinta a imobilului, instanta stabileste ca apelanta are calitatea de detinator si asupra terenului aferent constructiei Vila O. si, prin urmare, poate fi obligata sa restituie reclamantilor si terenul aferent constructiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât apelanta pârâta avea vocatia de a deveni titularul dreptului de proprietate asupra terenului daca initia procedura prevazuta de HG nr. 834/1991.

Pentru toate aceste considerente, apelul a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare