Dosar nr. ………/2012
R O M Â N I A
JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREŞTI
SECŢIA CIVILĂ
SENTINŢA CIVILĂ NR. …….
ŞEDINŢA PUBLICĂ DIN DATA DE 14.04.2014
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREŞEDINTE : ……..
GREFIER : ………
Pe rol soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii …… şi …….în contradictoriu cu pârâta ……. şi cu pârâta SC ……… SRL având ca obiect „acţiune în constatare”.
Dezbaterile si susţinerile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 03.03.2014 care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea,succesiv, la data de 14.04.2014.
I N S T A N Ţ A
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 09.11.2012 sub nr. …../2012 reclamanţii ……. şi ………. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC … SA şi SC ………. SRL constatarea existenţei clauzelor abuzive în contractul de credit bancar nr. 1280/23.11.2006, respectiv art. 5,6,7,8,9 pct. c din contract şi art. 2.10a, 6 şi 10 din condiţiile generale şi obligarea băncii la eliminarea din contract a clauzelor abuzive, precum şi anularea contractului de cesiune încheiat între cele două pârâte pentru cauză ilicită.
În motivare, reclamanţii au arătat, în esenţă, că au încheiat cu Banca Comercială Română S.A., Contractul de credit bancar nr. 1280/23.11.2006, prin care au beneficiat de un împrumut în sumă de 15.800 Euro, pe termen de 156 luni, iar în vederea garantării restituirii sumei a fost constituită şi înscrisă o ipotecă de rangul I asupra imobilului situat în Bucureşti, str …….., sector 4, conform Contractului de ipotecă autentificat sub numărul …./23.11.2006 de către BNPA „……".
Arată reclamanţii că acest contract de credit bancar intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca de comerciant, prevederi legale ce sunt conforme cu Directiva 87/102/CEE a Consiliului Europei din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale statelor membre în materie de credit destinat consumului (art. 1, pct. 2, lit. a şi b); totodată, apreciază reclamanţii contractele cu executare succesivă încheiate pe o perioadă lungă de timp, intră în sfera de acţiune a art. 970 din Codul civil, interpretat ca fundament juridic pentru principiul solidarismului contractual. Din această perspectivă, esenţial este al. (2) al articolului susmenţionat, respectiv convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres intrânsele, dar la toate urmările, ce echitatea … dă obligaţiei după natura sa".
Susţin reclamanţii că art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000 stabileşte că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale. Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. Protecţionismul contractual este contractul de adeziune, deşi teoretic fiecare parte este liberă să-l încheie sau nu, conţinutul este stabilit în mod unilateral prin voinţa profesionistului, cealaltă parte limitându-se la acceptarea clauzelor contractuale în bloc; orice negociere sau concesie reciprocă este exclusă. Calificarea raportului juridic ca fiind unul care intră sub incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorilor atrage în sarcina profesionistului o serie de obligaţii, printre care un loc aparte îl ocupă obligaţia de se abţine de la a insera în contractele cu consumatorii CLAUZE ABUZIVE. Profesionistul trebuie să explice clientului, întru-un limbaj inteligibil, conţinutul contractului şi obligaţiile pe care şl le asumă atunci când încheie un contract de adeziune. Încălcarea obligaţiei de informare dă dreptul clientului la despăgubiri, dar şi la o acţiune în anularea clauzelor opace. într-adevăr, un contract care conţine clauze abuzive este un contract lezionar, prestaţiile părţilor fiind dezechilibrate, în favoarea profesionistului şi în prejudiciul consumatorului.
Mai arată reclamanţii că prin Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianţilor cu consumatorii, lege care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Conform art. 6, din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianţilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, art. 4 şi art. 13 -14, din aceeaşi Lege 193/2000 permit judecătorului să intervină în contract, pentru al revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancţiunea nulităţii absolute a acestor clauze. Prin efectul legii se restabileşte echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voinţa contractuală a profesionistului. Principiu bunei credinţe a fost preluat din art, 3, pct. 1 din Directiva 93/13/CEE şi desemnează respectul reciproc al părţilor contractante, adoptarea unui comportament onest şi rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând o abordare obiectivă a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat a unui dezechilibru în puterea de negociere a părţilor. Pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea Europeană de Justiţie a subliniat în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor în contract. În lumina acestor principii Curtea a hotărât că instanţa naţională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale. Conform art. 5 din Codul civil, nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, contractele de credit au fost încheiate cu nesocotirea normelor care interesează ordinea publică. Nota de fundamentare a Legii nr. 296/2004 privind Codul acestui act normativ are drept scop crearea unui „cadru general cu privire la drepturile şi obligaţiile consumatorilor împotriva riscurilor de a achiziţiona un produs sau serviciu care să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile ori interesele legitime". În susţinerea faptului că legislaţia protecţiei consumatorilor ocroteşte ordinea publică reiese din prevederile Legii nr. 193/2000 care, la capitolul privitor la sancţiuni, reglementează răspunderea contravenţională a comerciantului pentru nerespectarea normelor relative la protecţia consumatorilor (art. 16). În conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. 2 din Constituţia României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Conform dispoziţiilor tratatelor constitutive ale UE şi Tratatului de aderare a României la UE, jurisprudenţa Curţilor Europene de Justiţie, dată în aplicare reglementărilor comunitare europene, au caracter obligatoriu. Aşadar, jurisprudenţa CEJ, are caracter obligatoriu în dreptul intern şi înlătură de la aplicare orice alte dispoziţii contrare din dreptul intern. Având în vedere o asemenea inferioritate, art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive nu creează obligaţii pentru consumator
În concret, reclamanţii apreciază, în primul rând, caracterul abuziv a clauzelor privind dobânda, arătând că art. 5 din contract privind dobânda curentă – este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile .... la care se adaugă marja fixă de 1,40. Clauza permite băncii calculul dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă la sediile acesteia, acordând un drept discreţionar băncii de a modifica acordul de voinţă format la momentul semnării contractului de credit, această clauză contractuală vine în contradicţie nu numai cu dispoziţiile legislaţiei de protecţie a consumatorilor, ci şi cu prevederile art. 948 pct. 3 şi art. 964 Cod civil. Conform acestor texte legale, obiectul actului juridic (în cazul de faţă dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil. Cu alte cuvinte, actul juridic trebuie să precizeze toate elementele în funcţie de care să se individualizeze obiectul. Ori, în situaţia de faţă, este imposibil să determini modalitatea în care banca lună de lună, calculează în mod discreţionar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii. Conform dispoziţiilor contractuale, banca s-a obligat să calculeze dobânda curentă care trebuie achitată cu titlu de preţ al contractului, dar modalitatea în care banca a înţeles să-şi exercite această obligaţie a fost principiul si voluera - „dacă vreau dobânda creşte/scade". De altfel, această modalitate de cuantificare a dobânzii (dobânda de referinţă a băncii + marja fixă) intră în contradicţie flagrantă şi cu alte prevederi legale respectiv: art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004) banca trebuie să informeze împrumutatul despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele tehnice care trebuie să însoţească creditul, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să ne informeze cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz trebuia să ne ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii, expresia „dobândă de referinţă variabilă" fiind manifest ilegală. Prin această omisiune, banca şi-a încălcat obligaţia de informare; art. 93 lit. g) pct. 1 şi 3 din OG nr. 21/1992, „Variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabil (Euribor), menţionaţi în contract", iar formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract cu precizarea periodicităţii şi/sau condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia, în plus pct. 3 al lit. g) din OG nr. 21, impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.
Mai arată reclamanţii că Legea nr. 193/2000, cât şi în Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunităţii Europene conţin o listă a clauzelor care sunt considerate de iure abuzive; în această listă, la alin. (1) litera p), respectiv litera I) se menţionează că este abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii (banca) să crească preţul. Aliniatul (2) al aceloraşi acte normative la lit. a) respectiv c) statuează o serie de exceptări de la aplicarea caracterului abuziv, stabilind că modificarea preţului în funcţie de modificarea unei rate de pe piaţa financiară pe care furnizorul nu o poate controla nu este clauză abuzivă. Per a contrario, dacă modificarea dobânzii nu are legătură cu un indice de pe piaţa financiară, înseamnă că ne aflăm în faţa unei clauze abuzive. Mai mult, din moment ce dobânda, în această ipoteză, este „dobânda de referinţă a băncii", caracterul abuziv al clauzei mai rezultă şi din caracterul controlat al dobânzii. Aceste texte legale interzic în mod expres băncilor fixarea unei dobânzi care să varieze în funcţie de voinţa lor exclusivă, impunând obligaţia raportării fluctuaţie dobânzii la indici de referinţă verificabil (Euribor. Robor etc.). Art. 14 din Legea 190/1999 (pentru creditele cu ipotecă) şi art. 8 din Legea 289/2004 (pentru creditele fără ipotecă) stabilesc că, în cazul în care prin contractul de credit s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă, variaţia acesteia trebuie să fie independentă de voinţa creditoriului, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabil (Euribor, Robor, Llbor etc.).
Mai susţin reclamanţii că sunt abuzive clauzele prevăzute de art. 6 din contract - Dobânda anuală efectivă (DAE) - formula de calcul este greşită şi ambiguă, conform art. 75 din Legea 296/2004, care prevede un drept fundamental al consumatorilor, respectiv dreptul de a nu fi incluse în contracte decât „clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate"; Art. 7. Nivelul dobânzii curente se stabileşte de bancă în funcţie de serviciul datoriei împrumutatului (clauză abuzivă); Art. 8. Dobânda majorată în funcţie de serviciul datoriei (clauză abuzivă) faţă de pct. 1, lit. i conform Anexei din Legea nr. 193/2000 privind Lista cu clauzele considerate ca fiind abuzive care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist precum şi Art. 2.10.a.(din condiţiile generale de creditare) pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acesteia, la soldul creditului existent (clauză abuzivă).
Mai susţin reclamanţii că împrumutatul nu se poate opune în mod real la majorarea dobânzii, în primul rând că nu ştie cărui fapt i se datorează aceasta şi în al doilea că opoziţia sa ar determina obligaţia sa de a rambursa tot creditul de cele mai multe ori, imposibil de realizat. Pe de altă parte, deşi preţul banilor împrumutaţi a fost stabilit într-un fel la semnarea contractului, datorită acestei clauze împrumutatul se poate găsi în ipostaza de a plăti un alt preţ mult mai mare decât cel cu care a fost de acord (proporţional cu prestaţia bănci şi pe care şi-l permite). Caracterul ilegal al acestor clauze a fost constatat deja de instanţele de judecată care investite fiind cu constatarea caracterului abuziv a unor clauze care permit băncii respective revizuirea ratei dobânzii în cazul intervenim unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, au statuat că această clauză pune probleme sub aspectul echilibrului contractual în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul. Se încalcă cerinţele bunei-credinţe în sensul că modificarea ratei dobânzii, atunci când aceasta a intervenit, a fost exclusiv în sensul majorării, deci a supraîndatorării împrurauratntor; în plus, când schimbările semnificative au fost în serjul scăderii dobânzilor de referinţă, banca nu a modificat rata dobânzii în sensul diminuării acesteia, nefiind obligată în acest sens de contract (că doar îşi rezervase dreptul, nu îşi asumase obligaţia).
Reclamanţii mai invocă şi caracterul abuziv al clauzelor privind comisioanele – susţinând că aceste clauze sunt cuprinse în contracte preformulate, lipsindu-le caracterul negociat, ele creează de asemenea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Din aceste motive aceste clauze abuzive sunt nule absolut, urmând a fi eliminate din contract: art. 9.c deoarece aceste comisioane sunt prohibite în mod expres de art. 15 din Legea 190/1999 care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit cu ipotecă: în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente documentaţiei de credit, costurile ipotecii şi garanţiilor aferente; acest comision calculat şi perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, creând băncii un avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite faţă de celelalte bănci. O astfel de justificare nu există, acest comision nereprezentând altceva decât o dobândă mascată care pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienţilor, aduce atingere şi mediului concurenţial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse dar care de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision. Disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă irefutabilă a relei credinţe a băncii care percepe un astfel de comision, reprezentând o modalitate de inducere în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci. În baza celor arătate, se impune constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementează plata unui comision de administrare calculat la valoare iniţială a creditului. Menţionarea unui număr excesiv de comisioane încalcă dreptul consumatorilor la informare precisă şi corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea 296/2004 privind Codul consumului, fiind, totodată şi o practică comercială incorectă care are drept scop şi ca efect deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor.
O ultimă categorie de clauze considerate abuzive de reclamanţi sunt clauzele referitoare la asigurări – respectiv art. 6 din contract ce încalcă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 190/1999, care prevede „Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător”; legea interzice băncii să impună împrumutaţilor societatea de asigurări, cu atât mai mult să o aleagă ea.
Mai arată reclamanţii că banca prin abuz de putere a concesionat creanţa din contractul menţionat mai sus la 3 martie 2011, la o subsidiară a băncii, respectiv ………. SRL fraudând normativele privind protecţia consumatorului. llll ignoră clauzele contractuale privind rezolvarea pe cale amiabilă a unor situaţii neprevăzute (teoria impreviziunii) respectiv diminuarea venitului cu 50% în urma crizei económico-financiare; deşi am informat banca prin mai multe notificări aceasta m-a ignorat complet în sensul că nu mi-a dat nici un răspuns până la această dată. Banca a fugit de răspundere faţă de împrumutat deoarece trebuia să alinieze contractul prin act adiţional în conformitate cu OUG nr. 50/2010, cesionând creanţa la …….. SRL, scoţându-mă de sub protecţia legilor consumatorilor. Banca i-a indus în eroare ducându-mă cu vorba şi plimbându-mă de la centru …..la … şi invers, iar în final în luna septembrie 2010 Dna … de la ….. le-a comunicat să aştepte răspunsul acasă la plângerea depusă în luna august 2010 prin care solicitau restructurarea creditului sau graţie timp de şase luni datorită situaţiei grave financiare în care se găseau.
Apreciază reclamanţii că un credit îşi păstrează această denumire doar dacă o bancă un IFN este parte în contract; acesta este un contract intuitu persoane în raport cu banca, fiindcă numai băncile pot da credite (în această materie, suntem în prezenţa unui monopol legal). Schimbarea băncii din poziţia de creditor poate pune în discuţie valabilitatea în continuare a contractului ca atare; prin cesiunea creditului, raportul dintre noul creditor şi debitorul iniţial capătă o altă natură juridică; pierd calitatea de consumator şi deci protecţia oferită de legile consumatorilor; de aceia cesiunea, care modifică contractul iniţial, ar avea nevoie de acordul debitorului; şi, întrucât în cazul acestor „cesiuni succesive de creanţă debitorul este complet ignorat (el este doar notificat că are un nou creditor, adică un nou stăpân), se poate vorbi de încă un motiv de nulitate.
La 14.12.2012 pârâta SC ….. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a …….. SA, excepţiei prescripţiei dreptului de a mai solicita anularea clauzelor din contractul de credit nr. ………/23.11.2006, excepţiei lipsei de obiect a cererii cu privire la înlocuirea/modificarea clauzelor din contractul de credit sau ca neîntemeiată, în ambele cazuri cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată. Formulează pârâta, în subsidiar, în măsura în care instanţa va aprecia ca oportună adaptarea dispoziţiilor contractuale exclusiv din perspectiva transparenţei mecanismului de calcul a ratei dobânzii variabile, în temeiul art. 119 C. proc.civ cerere reconvenţională prin care solicită ca instanţa de judecată să adapteze contractul dedus judecăţii în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile propus de SC ……SA, respectiv, valoarea Euribor la 6 luni plus marja fixă formată din valoarea diferenţei dintre dobânda de referinţă aplicabilă în baza prevederilor contractuale iniţiale şi indicele de referinţă Euribor la 6 luni, la care se adaugă marja din contract.
În motivare, pârâta a arătat în esenţă, că în prezent, ca şi la data introducerii acţiunii, creanţele provenind din Contractele de credit invocate în cauză au fost cesionate către SC ….. S.R.L. cu sediul în Bucureşti, str. ……. sector. Potrivit documentelor ataşate chiar de reclamanţi cererii de chemare în judecată, această cesiune a fost notificată debitorilor cedaţi. Potrivit art. 1393 din Vechiul Codul Civil, cesiunea notificată în formele prevăzute de lege este opozabilă debitorului cedat. Apreciază, astfel, pârâta că în aceste împrejurări, nu poate avea calitate procesuală pasivă faţă de solicitările formulate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, această calitate revenindu-i cesionarului S.C. …. S.R.L. în prezent, nu mai există identitate între debitorul raportului juridic dedus judecăţii (SC ……. SRL) şi pârâta SC ……..SA şi, prin urmare, aceasta din urmă nu are calitate procesuală pasivă.
Mai menţionează şi faptul că de la data încheierii contractului de cesiune şi a notificării reclamanţilor cu privire la acest aspect a trecut o perioadă îndelungată de timp (mai mult de un an), perioadă în care debitorii nu au ridicat obiecţiuni cu privire la cesionarea creditului. De asemenea, posibilitatea şi condiţiile cesionării creanţelor de către pârâtă către terţe persoane a fost expres prevăzută în contractul de credit (a se vedea pct. 10 din condiţiile generale de creditare) şi este permisă de întreaga legislaţie incidenţă în materie.
Mai arată pârâta că, analizând situaţia de fapt, se observă că atât declararea scadenţei anticipate, cât şi ulterioara cesionare a creanţelor au fost făcute cu respectarea condiţiilor şi formalităţilor descrise prin aceste clauze. De altfel, nicicând pe parcursul derulării contractelor, reclamanţii nu au formulat obiecţiuni cu referire la aceste clauze contractuale, cunoscute de ei şi asumate chiar din momentul semnării contractului de credit.
Apreciază pârâta că nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativă, având la bază viciile de consimţământ care sunt invocate de către clienţii Băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractelor de credit sau a actelor adiţionale, şi care nu pot fi apreciate decât de la caz la caz, în funcţie de situaţia particulară a fiecărui client. Perioada în care o astfel de acţiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimţământului din momentul încheierii contractului, poate fi iniţiată, este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 (facem precizarea că potrivit art. 6 alin. 4 din Codul Civil actual, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legii care le-au instituit, deci legii vechi). Acest termen este suficient de îndelungat pentru a permite consumatorului să sesizeze discrepanţa dintre condiţiile în care a crezut că a contractat, şi condiţiile pe care banca le aplică în fapt, iar în cazul de faţă, contractul de credit a fost încheiat la data de 23.11.2006, deci cu 6 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată (respectiv la data de 9.11.2012), fiind mai mult decât firesc ca pasivitatea consumatorului pentru atât de mult timp să fie sancţionată prin aplicarea prescripţiei.
Mai consideră pârâta că solicitările reclamanţilor de modificare/eliminare a clauzelor dintr-un contract ce nu mai produce efecte juridice sunt lipsite de obiect. Instanţa nu s-ar putea pronunţa cu privire la nulitatea unor clauze cuprinse într-un contract care nu mai este în fiinţă, o astfel de operaţiune fiind imposibil de realizat. Totodată, consideră că acţiunea este şi lipsită de interes având în vedere că modificarea clauzelor nu ar putea produce niciun efect în viitor, având în vedere faptul că raporturile dintre părţi au încetat ca urmare a atitudinii culpabile a împrumutaţilor înşişi.
Pe fond, s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, pârâta arătând, în esenţă, că potrivit regulii tempus regit actum, prevederile legale invocate de reclamanţi nu sunt aplicabile contractului supus analizei instanţei, întrucât legea civilă nu retroactivează. Banca nu poate fi acuzată de nerespectarea unor dispoziţii legale care nu existau la momentul încheierii contractului.
Mai arată pârâta că nici Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar nu este incidenţă în speţă.Acest act normativ este aplicabil acelor contracte de credit încheiate în vedere achiziţionării unui imobil. Or, nu acesta este cazul în speţă. Contractul încheiat cu reclamantul este un contract pentru nevoi personale, după cum reiese din cuprinsul acestuia, care nu a fost acordat în scopul achiziţionării unui imobil. Nu trebuie confundată garanţia pe care împrumutatul înţelege să o aducă (şi care din întâmplare în speţă este ipoteca asupra unui imobil), cu cauza imediată care a determinat încheierea unui contract de credit (respectiv achiziţionarea unui imobil), de care legiuitorul a legat incidenţa legii speciale invocate de Reclamant. Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 18 nu sunt incidente în speţă din perspectiva inaplicabilităţii acestei legi speciale la un contract de nevoi personale, însă, chiar şi acceptând prin absurd incidenţa acestor prevederi, se arată faptul că art. 18 interzice băncii să impună asiguratului un anumit asigurător. Raţiunea legii în acest caz este aceea de a pune la adăpost consumatorul de constrângerile la care ar fi supus în contextul în care ar fi obligat să accepte condiţiile unui asigurător impus, care se sustrage de la regulile unei concurenţe loiale (practic, în condiţiile unui monopol creat artificial); însă, raţiunea legii nu mai subzistă în condiţiile în care banca prezintă o listă, cuprinzând un număr mare de posibili asigurători agreaţi, dintre care consumatorul are posibilitatea să aleagă; în această situaţie, concurenţa între asigurători există, şi la fel şi posibilitatea de opţiune a clientului. Pe cale de consecinţă, chiar şi dacă în speţă s-ar vorbi de un credit ipotecar, susţinerile Reclamantului ar rămâne nefondate, clauza de la art. 6.1 din Condiţiile generale nefiind contrară legii şi nici abuzivă.
De asemenea, împrumutaţii invocă încălcarea dispoziţiilor art. 948 alin. 3 şi 964 C.Civ, referitoare la caracterul determinat sau determinabil al preţului contractului. Reclamantul nu trebuie să uite, iar instanţa trebuie să aibă în vedere faptul că prin contractul de credit s-a convenit ca, ulterior perioadei de un an cu dobândă fixă, dobânda să fie variabilă, în funcţie de formula de calcul prevăzută în contract, iar nu în funcţie de o formulă necunoscută. Caracterul determinabil al acestei obligaţii referitoare la dobândă rezidă în primul rând din prezentarea în mod clar în contract a modului de calcul al dobânzii, respectiv prin aplicarea formulei dobânda de referinţă ..plus marja fixă de 1,4 pp. Cât timp dobânda de referinţă a ….este făcută publică prin afişare, consumatorul având posibilitatea de a lua oricând cunoştinţă de ea, nu se poate spune că dobânda este nedeterminată sau nedeterminabilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât acest indice nu a variat decât în limite foarte mici, împrumutatul putea, la momentul semnării contractului, să prefigureze care va fi în viitor obligaţia de plată a dobânzii, prin simpla observare a valorii dobânzii de referinţă afişate la data semnării contractului şi adunarea la aceasta a marjei fixe de 1,4 pp. Prin urmare, în contract există baza necesară determinării dobânzii la un moment dat.
Solicită pârâta ca, dacă instanţa ar considera admisibilă susţinerea că dobânda de referinţă a băncii nu prezintă transparenţa necesară pentru a atrage caracterul determinabil al dobânzii aplicabile, atunci la fel de admisibilă ar fi şi susţinerea că nici dobânda Euribor nu este
suficient de transparentă, pentru că nici în cazul Euribor consumatorul nu cunoaşte din
ce este compus acest indice, sau care este evoluţia lui posibilă în viitor. Or, o astfel de
ipoteză nu poate fi acceptată pentru că în ambele cazuri, valorile dobânzii (fie ea
Euribor sau dobânda de referinţă a băncii) sunt stabilite prin raportare la indici obiectivi,
aşa cum vom arăta în continuare. Consumatorul însă nu deţine informaţiile necesare
pentru a calcula singur nici care va fi la un moment dat valoarea dobânzii de referinţă a
băncii, şi nici valoarea Euribor, fiind nevoit să aştepte publicarea acestor valori.
Totodată, mai arată pârâta, se impune a se face distincţia clară între obligaţiile ce incumbă fiecăreia dintre părţile la un contract de credit. Astfel, obligaţia băncii este aceea de a pune la dispoziţia împrumutatului suma de bani. Această obligaţie se execută uno ictu şi a fost
deja dusă la îndeplinire de către bancă. Obligaţia împrumutatului, pe de altă parte,
este aceea de a achita dobânda şi celelalte costuri ale creditului la termenele şi în
condiţiile stipulate în contract, şi se execută succesiv, prin prestaţii eşalonate în timp, în
funcţie de convenţia părţilor. Prin urmare, în momentul de faţă, singurii debitori ai unei
obligaţii rezultând din convenţia de credit sunt chiar reclamanţii.
Apreciază reclamanţii că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea 193/2000 deoarece clauzele contestate au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent; faptul că în general contractele de credit conţin şi clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia că indiferent de situaţie, consumatorul nu a cunoscut condiţiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este şi ipoteza că în astfel de situaţii consumatorul nu poate influenţa clauzele respective.
Menţionează că instituţiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opţiuni de creditare, consumatorii fiind liberi să opteze pentru un pachet sau altul. Astfel, băncile pot încheia: contracte de credit cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă, contracte de credit cu dobândă fixa pentru o perioadă limitată de timp, iar apoi cu dobândă variabilă, contracte de credit în lei sau în valută, contracte de credit în care dobânda se calculează în raport de indicele LIBOR/EURIBOR sau chiar contracte de credit în care dobânda se stabileşte în funcţie de dobânda proprie de referinţă a instituţiei de creditare respective, lucru permis prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010. Susţinerile din acţiune ale reclamanţilor, cum că Legea nr. 289/2004 ar conţine prevederi referitoare la obligativitatea calculării dobânzii variabile prin raportare la Euribor-Libor sunt complet false. Art. 10, indicat de aceştia, nu conţine o astfel de prevedere şi nici nu există vreun alt act normativ în vigoare la momentul semnării contractului care să conţină o astfel de obligaţie. Contractul încheiat a fost circumstanţiat în funcţie exclusiv de alegerile împrumutatului, banca neputând face altceva decât să prezinte clientului opţiunile existente. Banca nu avea nici posibilitatea şi nici interesul de a forţa împrumutatul să convină la condiţii contractuale cu care acesta nu era de acord. Aceasta cu atât mai mult cu cât clientul putea oricând compara oferta băncii cu ofertele altor bănci, folosindu-se de acestea atât ca puncte de reper, cât şi ca pârghii utile în negocierea unor condiţii cât mai avantajoase, urmând ca, în final, să opteze pentru acea ofertă care răspundea cel mai bine cerinţelor sale. Fără a fi supus vreunei presiuni din partea băncii, reclamanţii au optat pentru semnarea convenţiei de creditare, declarând că a înţeles clauzele contractuale şi că şi le însuşeşte în întregime, astfel cum reiese din ultimul paragraf al contractelor încheiate.
În ceea ce priveşte clauzele din Condiţiile generale de creditare, arată pârâta
faptul că, deşi aceste condiţii nu au fost negociate cu împrumutatul, ele i-au
fost totuşi aduse la cunoştinţă şi au fost însuşite de acesta. Banca a făcut o ofertă,
iar prin consimţământul concordant al reclamanţilor, între părţi s-a încheiat un
contract; în acest context, lipsa negocierii nu echivalează cu lipsa consimţământului. Acest mecanism de încheiere a contractelor comerciale nu numai că nu este interzis, dar este chiar recomandat. în acest sens, Avizul privind accesul la credite pentru consumatori şi familii emis de Comitetul Economic şi Social European prezintă argumente în favoarea sistemului de Condiţii generale, standardizate, care permit publicului un acces uşor la informaţii şi care pot fi oricând supuse unei analize de către orice persoană sau organism interesat. Consumatorul este primul avantajat de acest sistem, caracterizat prin transparenţă şi previzibilitate.
Consideră că, în aprecierea caracterului abuziv, instanţa trebuie să ţină seama de nivelul de pregătire şi de înţelegere a consumatorului-reclamant, acestea având relevanţă atât cu privire la posibilitatea acestuia de a înţelege efectiv dispoziţiile contractuale, dar şi cu privire la posibilitatea lui de a demara şi influenţa negocierile. Clienţii au posibilitatea de a adresa băncilor cereri de acordare a unui nivel negociat al costului, sau de aplicare a unei reduceri sau eşalonări ori de a beneficia de una dintre ofertele speciale disponibile la un moment dat. Observăm însă că Reclamantul nu numai că nu a recurs la astfel de cereri, dar nici nu a ridicat niciun fel de obiecţiuni, ci a executat fără incidente contractul încheiat timp de 4 ani de zile.
Mai arată pârâta că nu contravin bunei credinţe clauzele al căror caracter abuziv este invocat de reclamanţi, clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului - doctrina este unanimă în a considera existent „dezechilibrul semnificativ" numai în situaţia absenţei unor prestaţii echivalente ca urmare a executării obligaţiilor contractuale de către părţi. Nivelul dobânzii percepute în baza contractului este la un nivel comparabil cu nivelul de dobândă practicat de alţi prestatori de servicii financiare, fiind evident că acesta este unul rezonabil şi justificat de costul resurselor de creditare. Prin urmare, împrumutatul invocă dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui dezechilibru contractual (care ar fi putut fi remediat, spre exemplu, prin refinanţarea creditului în condiţii mai avantajoase la o altă bancă), ci profită de prevederile acestei legi în vederea obţinerii în mod nejustificat a unei dobânzi sub nivelul celei practicate în prezent pe piaţă, şi pe care nici o altă bancă nu ar accepta-o. Modificarea/eliminarea clauzei privind dobânda înseamnă lăsarea contractului fără obiectul său, fără contraprestaţia corespunzătoare, adică obligarea băncii să realizeze acte de comerţ gratuite sau în pierdere către reclamant, şi este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii. Potrivit opţiunii reclamnaţilor din momentul contractării, determinarea dobânzii variabile se face prin raportare la dobânda de referinţă a băncii, la care se adaugă o marjă fixă (art. 5 din Condiţiile Speciale). La rândul său, dobânda de referinţă variabilă a băncii se stabileşte în funcţie de costul resurselor de creditare ale băncii şi are la bază următoarele elemente: indicele reprezentând evoluţia dobânzii indicative de pe pieţele internaţionale, care reflectă costurile de refinantare ale băncii (euribor/robor); primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare; costul datorat riscului de tara asociat pieţei locale pe pieţele internaţionale; costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele in valuta atrase, pe care banca trebuie sa le blocheze la BNR; costul generat de contribuţia la fondul de garantare a depozitelor; modificările reglementarilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru banca. Toate aceste costuri se stabilesc şi au la bază Reglementări ale BNR, fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi şi a unor formule de calcul, băncilor fiindu-le permis, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile contractului în discuţie, să acorde credite în raport de o dobândă de referinţă proprie (interdicţia de practica o astfel de dobândă a fost introdusă abia ulterior, prin OUG 50/2010, care la art. 95 prevede faptul că nu intră sub incidenţa acestui act normativ contractele de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare). Din perspectiva contractului de credit, dobânda este acea parte a preţului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit şi în funcţie de perioada pentru care acesta este stabilit, Banca este nevoită să facă anumite cheltuieli; într-o situaţie ideală, o bancă ar avea banii suficienţi pentru a acorda creditele, din depozitele pe care le adună de la clienţii săi. în această lume ideală, singurul cost efectiv al băncii pentru o anumită sumă acordată ca şi credit ar fi reprezentat de dobânda pe care Banca ar trebui să o plătească deponenţilor, la aceasta adăugându-se profitul Băncii pentru a forma dobânda. Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. Dobânda pe care o Bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o ţară la alta, şi de la o bancă la alta. Astfel cum în situaţia ideală, o bancă ar trebui să solicite şi plata unei dobânzi care are ca nivel minim dobânda pe care acea bancă o acordă deponenţilor, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenţilor acelei bănci. Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piaţa interbancară va trebui să plătească un cost cel puţin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci. Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor BUBOR, EURIBOR sau LIBOR, în funcţie de moneda creditului. Prin Condiţiile Speciale ale fiecărei Convenţii, părţile stabilesc un anumit tip de rată a dobânzii curente care poate fi fixă sau variabilă, în funcţie de anumiţi indici: LIBOR, EURIBOR sau dobânda de referinţă ……………., în funcţie de opţiunea clientului. Rezultă, aşadar, că dobânda de referinţă care se afişează la sediile …. nu se confundă cu indicii Euribor/Libor, ci din contră cuprinde, pe lângă aceştia, o serie de alte costuri care revin unei bănci pe parcursul activităţii de creditare; indicele Euribor reprezintă o dobândă preferenţială, exclusivistă, la care se împrumută între ele un număr restrâns de bănci din Europa. Chiar daca este des utilizat ca indice de referinţă, el nu echivalează cu dobânda la care se pot împrumuta pe piaţă băncile din România, nivel de altfel cu mult mai ridicat. Din acest motiv, cererea reclamantului de calculare a dobânzii prin raportare la Euribor şi cu adăugarea marjei fixe de numai 0,2% este nelegală, având ca rezultat modificarea în mod nejustificat a preţului contractului, cu consecinţa scăderii dobânzii sub limita la care poate împrumuta o bancă. Aşadar, este evident că rata dobânzii contractuale este independentă de voinţa Băncii având în vedere influenţa indicatorilor/factorilor de intervenţie în modificarea dobânzii menţionaţi anterior, dar şi faptul că valoarea dobânzii de referinţă a băncii este publică şi uşor accesibilă împrumutaţilor; în acest context, nu se poate susţine că dobânda a fost modificată unilateral de către Subscrisa şi nici nu se poate vorbi de un dezechilibru între contraprestaţii, Reclamantul datorând numai sumele ce constituie costul contractului, calculat în modul şi după criteriile la care acesta a consimţit.
Mai susţine pârâta că este perceput în mod legal şi corect comisionul de administrare comisioanele nu reprezintă dobânzi mascate şi nu afectează concurenţa dintre bănci, cât timp sunt practicate de toţi furnizorii de servicii financiar-bancare. Ele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului atât de legislaţia internă, cât şi de cea europeană, şi cad în mod uzual în sarcina împrumutatului; în ceea ce priveşte cuantumul comisioanelor, şi acesta reprezintă tot un preţ, care se stabileşte pe baza convenţiei părţilor, în funcţie de aprecierea subiectivă a acestora. Prin semnarea contractului de credit, reclamanţii şi-au asumat obligaţia de a suporta comisionul de administrare a creditului şi pe cel de acordare, în cuantumul prevăzut în contract, neexistând nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea acestor comisioane sau care să permită instanţei să modifice cuantumul lor, pentru raţiunile arătate anterior în întâmpinare. Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum şi intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeaşi valoare, constantă, pe întreaga perioadă. Or, diligentele cu care banca se îngrijeşte ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect, (ratele să fie calculate corect, scadenţele să fie respectate, notificările şi raportările către cei abilitaţi şi către instituţiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp etc.) sunt constante şi presupun aceleaşi operaţiuni; în concret, lucrătorii băncii care asigură pentru bancă prestaţia din spatele comisionului de administrare, nu muncesc mai puţin atent, sau, pur şi simplu, mai puţin, atunci când „administrează" evoluţia creditului, doar pentru că soldul scade permanent. Nici întreţinerea sistemelor informatice nu costă mai puţin în funcţie de soldul rămas de achitat de împrumutat. Aşadar, este firesc ca acest comision să fie prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare, pentru că implicarea băncii şi serviciul prestat nu scade nici calitativ, şi nici cantitativ, pe măsură ce suma împrumutată este rambursată.
Pe cale reconvenţională pârâta-reclamantă a solicitat ca instanţa de judecată să adapteze contractul dedus judecăţii în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile propus de Subscrisa prin prezenta, respectiv, valoarea Euribor la 6 luni plus marja fixă formată din valoarea diferenţei dintre dobânda de referinţă aplicabilă în baza prevederilor contractuale iniţiale şi indicele de referinţă Euribor la 6 luni, la care se adaugă marja din contract.
În motivare, pârâta-reclamantă a arătat, în esenţă, că folosirea unei dobânzi de referinţă proprii a băncii care acorda creditul era permisă la nivelul anului 2008, când a fost încheiat contractul de credit cu Reclamantul din prezenta cauză. Obligaţia renunţării la acest tip de dobândă şi raportarea la Euribor/Libor/Robor a intervenit numai ca urmare a adoptării OUG 50/2010, act normativ care, potrivit art. 95, nu este aplicabil contractelor de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare a Ordonanţei. Prin urmare, faţă de cocontractantul nostru, reclamant în prezenta cauză, Subscrisei nu îi incumbă nicio obligaţie legală derivând din prevederile OUG nr. 50/2010. Pe fondul modificărilor legislative survenite prin intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010 reclamanţii au învestit totuşi instanţa cu propunerea ce vizează o nouă modalitate de calcul a ratei dobânzii, cu consecinţa evidentă a micşorării costului total al creditului, sub nivelul costului preferenţial stipulat în contract şi sub nivelul pieţei. În contextul în care instanţa urmează a considera că poate interveni/adapta clauzele convenţiei în funcţie de criteriile de transparenţă avute în vedere de legiuitorul recent, aceasta va trebui să menţină echilibrul contractual creat prin dispoziţiile agreate la momentul încheierii contractului. Echilibrul nu poate fi păstrat decât prin reglementarea algoritmului propus de Subscrisa prin actul adiţional nesemnat în mod nejustificat de Reclamant. Limitele ingerinţelor instanţei de judecată sunt circumscrise analizei ordinii juridice a contractului. Algoritmul propus de Subscrisa prin prezenta a fost validat de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, prin Adresa nr. …. din 29.10.2010. Rata dobânzii calculată conform algoritmului propus va fi raportată la fluctuaţiile indicelor de referinţă independenţi: ROBOR, EURIBOR şi LIBOR; însă, acest mecanism nu presupune modificarea valorii totale a dobânzii, ci menţinerea acesteia la acelaşi nivel, cu modificarea numai a indicelui de raportare (dobânda calculată la momentul To prin raportare la dobânda de referinţă .... va fi egală cu dobânda calculată la momentul To în funcţie de indicele EURIBOR/ROBOR). Astfel, dobânda va fi egală cu valoarea indicelui EURIBOR/ROBOR la şase luni plus marja (formată din valoarea diferenţei dintre dobânda de referinţă aplicabilă în baza prevederilor contractuale şi indicele EURIBOR/ROBOR la şase luni plus marja fixă din contract), după următoarea ecuaţie: DOBÂNDA = EURIBOR 6M + [(dobânda de referinţă .... - EURIBOR 6M) + 1,4 pp].
În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborate cu prevederile art. 4 din Directiva 93/13/'CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, ale Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului şi ale Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, în vigoare la momentul încheierii contractului, art. 969 şi urm. C. Civil., art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În susţinerea cererii, reclamanţii au depus la dosar dosarul de creditare al reclamanţilor, circulara nr. 89/28.11.2007, dovada transmiterii reglementărilor interne, adresa … BSM 185_ro/15.06.2009, adresa ….. nr. DJ/4668/18.03.2011; adresa ….. nr. DJ 7496/16.05.2011; adresa ANPC nr. 1048/29.07.2010 către Asociaţia Română a Băncilor; extrase din Buletinul Băncii Centrale Europene; alte înscrisuri.
La data de 17.02.2014, pârâta SC .... SRL a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, arătând, în esenţă, următoarele: chiar daca condiţiile generale de creditare se constituie ca un contract de adeziune, prin pre-formularea clauzelor sale, .... a asigurat cadrul necesar negocierii in întregime a condiţiilor contractuale, iar reclamanţii au avut posibilitatea reala de a-si exprima punctul de vedere cu privire la acestea. Mai mult, reclamanţii au avut la dispoziţie o gama variata de produse de creditare, atat din partea .... cat si din partea altor instituţii de creditare, iar alegerea acestora le-a aparţinut in totalitate. Asa cum se poate observa din cuprinsul condiţiilor generale de creditare care se aplica tuturor contractelor de credit încheiate de ...., banca oferea credite cu dobânda fixa, cu dobânda variabiala sau cu dobânda mixta (fixa o perioada si variabila ulterior). Intre creditele cu dobânda variabila, banca avea de asemenea mai multe variante de dobânda din reclamanţii puteau alege, respectiv dobânda variabila in funcţie de dobânda de referinţa variabila proprie băncii, dobânda variabila in funcţie de unul din indicii de referinţa LIBOR/EURIBOR, sau dobânda variabila revizuibila semestrial. In cazul in care nu erau de acord cu stabilirea dobânzii in conformitate cu prevederile contractului de credit reclamanţii puteau cu uşurinţa sa solicite un credit cu dobânda fixa sau un credit cu dobânda variabila stabilita in exclusivitate in funcţie de un indice de referinţa de tip EURIBOR.
Mai susţine pârâta că, potrivit art. 3 si a art. 16 din contractul de credit reclamanţii au avut un termen suplimentar de reflecţie asupra oportunităţii creditului contractat de 60 de zile si de retragere in cazul in care acestea nu i-ar fi servit interesele, prin neutilizarea creditului. Cu toate acestea reclamanţii a ales maniera lipsita de etica de a obţine mai intai creditul si la aproximativ 6 ani dupa folosirea capitalului obţinut sa declare ca prevederile contractuale sunt abuzive si ca a avut in vedere indicele EURIBOR si nu dobânda de referinţa variabila a băncii. Contractul de credit incheiat cu reclamanţii cuprinde clauze obişnuite referitoare la dobânda, comisioane, termenul de rambursare si garanţiile ce trebuie constituite. Cuantumul si modul de stabilire al costurilor contractului, precum si sancţiunile ce intervin in cazul neplăţii acestora, garanţiile care insotesc obligaţiile de plata nu diferă cu nimic fata de alte contracte de credit utilizate de alte instituţii de creditare. Mai mult, toate costurile prevăzute in contract au fost incluse si in calcul DAE, dand astfel posibilitatea imprumutatului sa faca o evaluare corecta si completa a obligaţiilor care ii revin. Clauzele au fost exprimate in termeni simpli, obişnuiţi, astfel incat o persoana cu un minim de pregătire si interes isi putea face o reprezentare mentala a efectelor contractului pe care si-1 asuma sub semnătura si despre care declara ca i-a fost explicat si a fost inteles, mai ales in contextul in care ar fi avut si opţiunea stabilirii unei dobânzi fixe pe intreaga perioada de creditare sau a unei dobânzi variabile stabilite exclusiv in funcţie de un alt indice de referinţa decât dobânda de referinţa a băncii. In contract nu s-a utilizat un limbaj greu de inteles de natura sa altereze consimţământul consumatorului, reclamanţii nesustinand in niciun moment ca formularea clauzelor ar fi lipsita de claritate.
Prin urmare, consideră pârâta, .... nu putea in mod rezonabil sa prezume ca reclamanţii trebuie trataţi ca persoane lipsite de discernământ sau cu un discernământ limitat care nu isi cunoasc si inteleg drepturile si obligaţiile care le revin, domniile lor nedand nici un fel de semne vizibile in acest sens. La momentul incheierii contractului nu exista nicio dispoziţie legala care sa oblige comercianţii sa includă in contract modul de calcul al dobânzii de referinţa variabile ce intra in componenta dobânzii curente. Astfel, faptul ca .... nu a inclus in contract formula matematica dupa care se calculează dobânda de referinţa variabila nu constituie o abatere de la normele privind protecţia consumatorilor si nu se poate retine reaua sa credinţa. Condiţia previzibilitatii preţului invocata de reclamanţi este un adagiu nepermis la lege si un argument greşit, chiar si raportat la condiţiile actuale impuse contractelor de credit de normele privind protecţia consumatorilor.
Apreciază pârâta că, în contextul in care la art. 5 din contract si art. 2.4. din condiţiile generale de creditare s-a prevăzut modul in care urmează sa fie determinata dobânda curenta la scadenta, introducerea unei formule complicate de calcul a dobânzii de referinţa a instituţiei de credit in nicio situaţie nu ar putea ajuta consumatorul sa isi determine obligaţiile de plata, ci dimpotrivă. Astfel, formula pentru DAE a fost expres prevăzuta de lege, DAE putând fi calculata cel puţin teoretic pentru orice contract si de către orice persoana. Ne întrebam insa cate dintre persoanele care au conractat credite au utilizat formula de calcul a DAE pentru a-si determina cu exactitate întinderea obligaţiilor de plata care le revin. De altfel chiar reclamanţii doar presupun ca valoarea DAE este greşita insa nu sunt foarte siguri de acest aspect si nu au oferit detalii in legătura cu eroarea in care s-a aflat banca in momentul in care a calculat DAE. Dobanada curenta a fost formata din dobânda de referinţa variabila afişată la sediile băncii si o marja fixa de 1,4%, totalizând la momentul încheierii contractului 9,4%. Rezulta aşadar ca la momentul incheierii contractului dobânda variabila de referinţa a băncii era de 8%. Reclamanţii puteau cu uşurinţa valoarea dobânzii de referinţa a băncii având in vedere ca aceasta era afişată la sediile băncii. Asa cum rezulta si din adresa nr. DJ/4668/18.03.2011 depusa de .... la dosarul cauzei valoarea dobânzii de referinţa variabila la creditele pe termen lung pana la data de 08.06.2007 a fost de 8%. In prezent reclamanţilor li se aplica dobânda de referinţa variabila valabila la data cesiunii de creanţa către societatea noastră care este de 8,9% si o dobânda curenta totala de 10,3% care din punctul nostru de vedere nu poate demonstra reaua credinţa a băncii sau a societăţii noastre. Valoarea DAE la momentul încheierii a fost terminata in procent arătându-se exact costurile care intra in componenta acesteia.
Mai arată pârâta - comisionul de administrare este fix si s-a prevăzut in contract valoarea acestuia, respectiv 3,16 euro/luna. In contract nu s-a inclus nicio obligaţie a împrumutatului de a incheia asigurările imobilului si de viata cu .... Asigurări SA, alegerea in acest sens aparţinând reclamanţilor. Clauza privind posibilitatea cesionarii drepturilor rezultate din contractul de credit constituie o reluare a dispoziţiilor art. 1391 si urm. din Codul civil astfel incat introducerea acesteia in contract constituie o dovada a bunei credinţe a băncii si nu a relei credinţe.
Se observă ca echilibrul contractual nu echivalează cu egalitatea perfecta intre drepturile si obligaţiile pârtilor, o astfel de presupunere si interpretare a raporturilor juridice echivalând cu totala lipsire de efecte juridice a alin. 6 a art. 4 din Legea nr. 193/2000 care, asa cum am arătat anterior si cum vom dezvolta in cele ce urmează, stabileşte foarte clar ca natura abuziva a unei clauze nu are legătura cu raportul calitate pret.
Apreciază pârâta că drepturile si obligaţiile pârtilor astfel cum au fost stabilite prin contractul de credit si condiţiile generale de creditare sunt aproximativ egale si justificate; fiecare dintre obligaţiile asumate are cate un drept corelativ, precum si o justificare reala si rezonabila; durata contractului de credit este foarte lunga, respectiv 13 de ani, astfel incat era firesc ca dispoziţiile contractuale sa asigure buna executare a acestuia pe intreaga perioada si sa garanteze creditorului recuperarea sumei investite si obţinerea unui castig. Asadar, clauzele privind dobânda si comisioanele, posibilitatea declarării exigibilităţii anticipate, precum si cele privind incheierea poliţelor de asigurare constituie o veritabila aplicaţie a teoriei impreviziunii contractuale menite sa asigure executarea obligaţiilor si echilibrul contractual pe intreg parcursul sau. Noţiunea de solidarism contractual de care se prevalează reclamanţii in vederea obţinerii unor avantaje profund injuste nu exista, sau cel puţin nu in accepţiunea prezentata in cuprinsul cererii de chemare in judecata in care creditorul trebuie sa suporte riscul neexecutarii culpabile a contractului de către debtitor. Referitor la repartizarea riscurilor contractului intre părţile contractante, acestea au fost suportate de către ambele parti, având in vedere ca prin întârzierile la plata înregistrate de către reclamanţi banca a fost lipsita de sumele care i se cuveneau, respectiv capitalul pe care 1-a pus la dispoziţie pentru o perioada limitata de timp, dobânda pe care trebuie sa o încaseze pentru a realiza profit si comisionul de administrare care sa acopere costurile suportate de către banca pentru monitorizarea contractului. De asemenea, odată cu apariţia crizei financiare cu un impact semnificativ in special in sectorul imobiliar, posibilitatea realizării creanţei prin valorificarea imobilelor aduse in garanţie s-a redus drastic.
Mai arată reclamanta că legislaţia referitoare la clauzele abuzive nu se refera la justeţea si oportunitatea preţului contractului, in măsura in care acestea sunt inteligibile, nu poate extinde sfera de aplicare a leziunii si nu poate transforma consumatorii, persoane majore cu capacitate deplina de exerciţiu in incapabili, persoane cu o capacitate de exerciţiu restrânsă pentru care statul trebuie sa intervină agresiv. Dobânda variabila a fost stabilita ca fiind dobânda de referinţa variabila, care se afişează la sediile .... la care se adaugă o marja fixa, nicăieri in cuprinsul contractului nementionandu-se ca dobânda variabila se stabileşte in funcţie de indicele de referinţa EURIBOR. In ce priveşte clauza privind comisionul de administrare acesta a fost fix, valoarea sa a fost exprimata in moneda si procente din credit in cuprinsul contractului de credit si reprezintă contravaloarea costurilor suportate de banca pentru administraea creditului (actualizarea debitului si notificarea reclamanţilor in legătura cu executarea contractului). Astfel, numai in caz de „dubio" instanţele sunt legitimate sa interpreteze clauzele „pro reo" nu si atunci cand din formularea acestora nu este loc de niciun fel de interpretări si pe cale de consecinţa clauzele privind dobânda si comisioanele din cuprinsul contractului Încheiat de reclamanţi nu pot face obiectul cercetării naturii lor abuzive.
In ceea ce priveşte clauzele privind dobânda, pârâta SC ....... SRL arată că in nicio situaţie nu se poate pune problema in fapt sau in drept ca dobânda de referinţa a .... sa fie inlocuita cu indicele de referinţa EURIBOR având in vedere că EURIBOR este un indice de referinţa in funcţie de care se poate calcula dobânda la creditele in Euro dar care nu constituie o dobânda in sine si la care se adaugă si alte elemente de calcul fixe sau variabile; indicele de referinţa EURIBOR este de mai multe tipuri: la 3 luni, la 6 luni etc. iar la incheierea contractului de credit reclamanţii puteau opta pentru o dobânda calculata in funcţie unul dintre indicii de referinţa EURIBOR dar nu au facut-o; prin inlocuirea dobânzii de referinţa a .... cu indicele de referinţa EURIBOR se incalca principiul forţei obligatorii al convenţiilor prevăzut de art. 969 din Codul civil anterior si echilibrul contractual (valoarea indicelului EURIBOR indiferent de tip este mult inferioara valorii dobânzii de referinţa a .... care are in componenta inclusiv EURIBOR la 6 luni dar si alte elemente). Dobânda curenta variabila se compune dintr-o marja fixa si o dobânda de referinţa variabila in funcţie de elemente aflate in afara controlului ...., respectiv elemente pe care nu le putea calcula anticipat si care nu puteau fi incluse in cuprinsul contractelor. Costul resurselor de creditare in funcţie de care variază dobânda de referinţa afişată la sediile băncii, reprezintă costurile suportate de .... pentru obţinerea sumelor pe care apoi le pune la dispoziţia împrumutaţilor. In acest sens, susţinerile reclamanţilor referitoare la variaţiile dobânzii in funcţie de schimbările semnificative de pe piaţa monetara nu au nicio legătura cu dobânda preceputa reclamanţilor, dobânda de referinţa .... variind asa cum am precizat in funcţie de costul resurselor de creditare, adică in funcţie de sumele pe care banca le plăteşte pentru accesarea fondurilor necesare acordării creditelor, costurile pe care banca le suporta pentru a obţine capitalul pe care il imprumuta solicitanţilor. Aceste costuri variază la rândul lor in funcţie de elemente in afara controlului ...., respectiv indicele de referinţa ROBOR/EURIBOR, costul cu rezerva minima obligatorie, costurile de lichiditate si care nu pot fi menţionate sau măcar cunoscute la mometul incheierii contractului; şi indicii de referinţa de tip EURIBOR au un caracter variabil, la fluctuaţia acestora contribuind de asemenea factori care nu sunt cuprinşi in nici un contract de credit si chiar mai mult, nici nu sunt definiţi intr-un mod uşor de inteles. Valoarea dobânzii variabile de referinţa s-a menţinut constanta pana in prezent, respectiv 8,9%, creşterea nivelului de dobânda fiind in realitate cu 0,9% de la semnarea contractului. In aceste condiţii, o creştere a dobânzii de la 9,1'% la 10,3% nu echivalează in nici un caz cu un dezechilibru semnificativ, fiind de aşteptat in condiţiile unui contract de credit cu dobânda variabila. In contract s-a prevăzut in mod clar ca dobânda este variabila, acest lucru insemnand in mod evident ca dobânda se modifica pe parcursul derulării contractului, in funcţie de dobânda de referinţa a .... care se afişează la sediile acesteia, reclamanţii fiind de acord prin semnarea contractului cu stabilirea dobânzii in aceasta modalitate. Modificarea valorii dobânzii astfel cum a fost reglementata in contract, respectiv in funcţie de dobânda variabila de referinţa a .... nu este acelaşi lucru cu modificarea contractului si prin urmare nu se impune renegocierea acesteia in condiţiile in care imprumutatului i s-a acordat posibilitatea denunţării contractului in termen de 10 zile de la afişarea noului nivel al dobânzii de referinţa in conformitate cu art. 2.11 din condiţiile generale de creditare. .... si-a îndeplinit obligaţia de a menţiona in contract modul de calcul al dobânzii variabile care sa permită consumatorului sa isi calculeze obligaţiile de plata care ii revin prin: art. 5 teza a doua si a treia din contract: „Dobânda curenta este formata din dobânda de referinţa variabila afişată la sediile ...., la care se adaugă 1,4 p.p. şi art. 2.4 din condiţiile generale de creditare; dobânda de referinţa .... constituie un indice verificabil, fiind afişată in permenenta la sediile ...., independent de voinţa furnizorului, variind in funcţie de costul resurselor de creditare si fiind expres prevăzuta in contract. Aşadar dobânda curenta stabilita in contract îndeplineşte toate cerinţele stabilite de Anexa Legii nr. 193/2000, precum si cerinţele art. 93 din OG nr. 21/1992 (pe care nici nu era obligatoriu sa le indeplineasca, acesta intrând in vigoare dupa incheierea contractului cu reclamanţii): dobânda curenta variază, se modifica in funcţie de dobânda de referinţa ....; dobânda curenta este independenta de voinţa furnizorului de servicii financiare, pentru ca variaţia sa este determinata de variaţia dobânzii de referinţa a băncii care se stabileşte la rândul sau in funcţie de costul resurselor de creditare asupra cărora banca are o posibilitate de control extrem de restrânsă; motivul intemeiat pentru care variază dobânda curenta a fost clar determinat la art. 5 din contract si explicat la art. 2. lO.a din condiţiile generale de creditare; banca a asigurat informarea consumatorului prin afişarea nivelului dobânzii de referinţa la oricare dintre sediile sale; banca a asigurat posibilitatea reclamantei de a se retrage din contract in termen de 10 zile de la publicarea noului nivel al dobânzii de referinţa in funcţie de care se calculează dobânda curenta. Mai mult, posibilitatea includerii in contracte a unei dobânzi variabile, raportate la o rata de referinţa a fost prevăzuta si de legislaţia comunitara, respectiv de art. 11 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European si Consiliului privind contractele de credit pentru consumatori. Cu privire la aluzia reclamanţilor potrivit căreia clauzele privind dobânda conţin o condiţie pur potestativa din partea finanţatorului lovita de nulitate, rugam onorata instanţa sa remarce ca aceasta este greşita din doua puncte de vedere - în primul rand condiţia pur potestativa este nula numai atunci cand provine din partea celui care se obliga in sensul ca debitorul se obliga daca vrea; în al doilea rand, variaţia procentului de dobânda nu depinde de voinţa băncii ci de elemente in afara controlului sau. Dobânda constituie un drept pentru creditor si o obligaţie pentru reclamanti, iar determinarea cuantumului sau trebuie realizata de către ambele parti deopotrivă, dar nu cu titlu de obligaţie ci cu titlu de diligenta in sensul determinării întinderii drepturilor si obligaţiilor reciproce.
Referitor ca clauzele privind dobânda curenta si dobânda majorata in funcţie de serviciul datoriei pârâta arată ca acestea nu sunt lovite de nulitate pentru următoarele considerente: Pentru comercianţi scopul activităţii desfăşurate este acela de a obţine profit, iar pentru instituţiile de credit profitul se realizează eminamente din dobânzile piatite de către împrumutaţi in schimbul punerii la dispoziţie a sumelor împrumutate. Prin urmare, achitarea de către împrumutat a unor dobânzi mai mari cu 1 pana la 3 puncte procentuale in funcţie de numărul de zile de întârziere inregistrate de către debitor nu se pot inscrie sub nicio forma in categoria sumelor „disproporţionat de mari". Pe cale de consecinţa, in raporturile de drept comercial dispoziţiile referitoare la nulitatea clauzei penale nu sunt aplicabile, legiutorul permiţând stabilirea nivelului de dobânda in mod liber farà a specifica faptul ca nivelul dobânzii ar trebui sa fie unul liniar care nu poate varia in funcţie de anumite situaţii.
Cu privire la clauzele privind comisioanele, pârâta arată: comisionul de administrare este fix, in valoare de 3.16 Euro lunar si reprezintă 0,02% din valoarea sumei imprumutate iniţial si nu se poate modifica pe parcursul executării contractului; mai mult, acesta se percepe luna de luna pana la rambursarea integrala a creditului astfel incat daca reclamanţii ar fi rambursat anticipat, chiar si parţial, costul împrumutului ar fi scăzut proporţional cu valoarea comisionului de administrare neincasat, insa acest lucru nu s-a intamplat deoarece reclamanţii nu numai ca nu a efectuat rambursări anticipate, ci dimpotrivă, au inregistrat restante care au determinat exigibilitatea anticipata a întregului sold. In ce priveşte comisionul de acordare a creditului perceput la semnarea contractului de către .... acesta face parte impreuna cu dobânda si celalte comisioane din preţul total al creditului, a fost expres determinat in contract ca valoare procentuala din suma imprumutata si a fost inclus in calcul DAE. In ce priveşte destinaţia acestuia, desi .... nu avea vreo obligaţie de a explica in cuprinsul contractului scopul pentru care este perceput, asa cum am menţionat si anterior acesta a avut rolul de a acoperi cheltuielile făcute de finanţator cu personalul si logistica angrenate in analiza bonităţii si eligibilităţii clientului. Mai mult, atat comisionul de administrare cat si comisionul de acordare al creditului sunt doua tipuri de comisioane practicate de către toate insitutiile de credit neputand constitui un element de surpriza nici pentru cel mai slab informat consumator.
Referitor la clauzele privind alegerea societăţii de asigurare, arată pârâta că, potrivit contractului de credit incheiat si condiţiilor generale de creditare nu exista nicio prevedere care sa oblige reclamanţii sa încheie poliţele de asigurare cu o societate de asigurări anume. Fundamentul principiului forţei obligatorii a actului juridic civil este reprezentat de necesitatea asigurării stabilităţii si siguranţei raporturilor juridice generate prin convenţii si de imperativul moral (si legal) al respectării cuvântului dat. La momentul incheierii contractului reclamanţii aveau alegerea intre un credit cu dobânda fixa sau un credit cu dobânda variabila, o dobânda variabila raportata la dobânda de referinţa a .... sau o dobânda variabila raportata la indici de referinţa de tipul EURIBOR. Alegerea tipului de credit si a tipului de dobânda de către reclamanţi s-a făcut de către aceştia in mod liber. Nu in ultimul rand, fiind vorba de un contract incheiat intre persoane cu capacitate deplina de exerciţiu si pe termen lung, sancţiunea care intervine in situaţia existentei unor clauze abuzive, respectiv pentru vicierea consimţământului consumatorului, trebuie privita si prin prisma siguranţei raporturilor contractuale create si aplicata tinandu-se cont de necesitatea asigurării unei stabilităţi a raporturilor contractuale, care trebuie sa fie caracterizate prin claritate si certitudine. In contextul in care drepturile si obligaţiile pârtilor asumate in deplinătatea facultăţilor lor mentale pot fi alterate si modificate oricând si ori de cate ori una dintre acestea isi doreşte sa obtina mai mult decât s-a stabilit prin intelegerea iniţiala, apreciem ca o astfel de situaţie este periculoasa pentru siguranţa circuitului civil putând conduce la blocaje semnificative, golind de conţinut principul obligativităţii convetiilor si increderea in funcţionarea regulilor si principiilor juridice si economice.
Apreciază pârâta că cesiunea creanţei este valabila deoarece: in situaţia in care reclamanţii ar fi incheiat contractul de credit in considererea persoanei si fiind atenţionaţi chiar prin contract de posibilitatea .... de a cesiona contractul, aceştia ar fi trebuit sa se asigure prin clauze contractuale adecvate ca banca nu poate cesiona creanţa rezultata din contract altor persoane. In ceea ce priveşte obligaţiile ...., singura obligaţie ce ar putea fi considerata intutituu persone, sau mai bine spus, singura obligaţie pe care societatea noastră nu o poate realiza este aceea de creditare, dar aceasta obligaţie a fost deja executata de .... imediat dupa semnarea contractului, atunci cand reclamanţii au primit suma imprumutata. Societatea, in temeiul contractului de cesiune incheiat cu .... este ţinuta sa respecte intocmai toate dispoziţiile contractului de credit ce constituie titlul nostru de creanţa fara a avea posibilitatea sa aducă acestuia vreo modificare. Cesiunea de creanţa aferenta contractului de credit către societatea noastră nu are nici un efect asupra posibilităţii reclamanţilor de a se adresa Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor in legătura cu eventualele clauze abuzive ale contractului de credit, deoarece presupusul caracter abuziv al clauzelor contractuale se apreciază si se stabileşte raportat la momentul incheierii contractului, neavand nicio legătura cu cesiunea de creanţa ulterioara. Mai mult. Legea nr. 193/2000 nu se refera strict la instituţiile de credit, din contra, aceasta protejează toti consumatorii de toate practicile comerciale incorecte ale oricăror si tuturor profesioniştilor care intra in raporturi comerciale cu aceştia, prin urmare, reclamanţii beneficiază si sunt in continuare protejaţi de dispoziţiile acestui act normativ atat in raporturile cu …………. S.A. cat si in raporturile nou create cu societatea noastră. Astfel, daca am presupune ca reclamanţilor le este inchisa posibilitatea de a beneficia de prevederile Legii nr. 193/2000, folosind acelaşi principiu logic ca si reclamanţii, la fel am putea sa presupunem ca aceştia nu mai beneficiază de prevederile niciunei legi prin efectul cesiunii, ceea ce in mod evident este o ipoteza absurda. Pârâta nu este o instituţie de credit supusa normelor speciale si controlului Băncii Naţionale a României, insa acest lucru nici nu este necesar conform legii, având in vedere ca societatea noastră nu s-a obligat fata de nicio persoana sa acorde finanţări ci a cumpărat creanţe izvorâte din contractele de credit in care obligaţia de finanţare a fost deja indeplinita. Prin contractul de cesiune incheiat cu .... societatea noastră a cumpărat o creanţa, adică un drept asupra unor sume de bani pe care reclamanţii au obligaţia sa le achite si NU obligaţii izvorâte din contractul de credit. Prin urmare, chiar si in situaţia in care contractul de credit, in ciuda evidentelor, ar avea un caracter intuituu personae din prisma reclamanţilor acest lucru nu poate avea nici un efect asupra dreptului societăţii noastre la încasarea creanţelor rezultate din acesta. Societatea pârâtă a inclus in obiectul sau de activitate cumpărarea de creanţe (CAEN 6619 -Activităţi auxiliare intermedierilor financiare, exclusiv activităţi de asigurări si fonduri de pensii) urmărind in acest scop obţinerea unui profit dintr-un contract executat de alta persoana (....), prin incasarea diferenţei dintre valoarea creanţei si preţul achitat. Astfel, scopurile urmărite de către societatea pârâtă si de către .... nu sunt nici pe departe altele decât cele prezentate mai sus, nu sunt nici in afara legii, nici imorale, in asa fel incat sa poată determina anularea contractului.
Referitor la susţinerile reclamanţilor cu privire la simulaţie, pârâta arată că prin simulatie se intelege operaţiunea juridica prin care un act juridic public, aparent, se creaza o alta situaţie juridica decât cea stabilita printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat. Simulatia poate îmbracă trei forme: actul fictiv, actul deghizat, interpunerea de persoane. Reclamanţii nu au reuşit sa dovedească nici in ce consta actul secret incheiat intre pârâte, nici forma actului aparent, respectiv fictiv, deghizat sau cu persoane interpuse, efectul constatării simulatiei nu este anularea actului aparent ci inopozabilitatea actului secret fata de terţi. Numai in cazul in care simulatia ascunde frauda la lege care eludează interdicţiile legale, terţii fata de actul simulat pot solicita nulitatea acestuia. Or, prin cesiune, .... a urmărit recuperarea unei parti cat mai mari din creanţa cu risc de insolvabilitate crescut intr-un timp scurt, iar .... a urmărit obţinerea de profit din diferenţa intre valoarea totala a creanţei si suma achitata. Astfel, niciuna dintre părţile contractante nu a urmărit altceva decât ceea ce era evident si de aşteptat dintr-un contract de cesiune, neexistand nici un alt act si nicio alta urmare decât cea precizata.
În fine, arată pârâta că art. 10 din condiţiile generale de creditare nu constituie o clauza abuziva deoarece este o reluare a unui drept legal al oricărui creditor de a-si ceda drepturile izvorâte dintr-un contract incheiat cu o alta persoana, iar .... putea nici sa nu insereze acest articol in contractul de credit pentru a beneficia de dreptul de a-si cesiona creanţa in favoarea unei alte persoane. Raţiunea pentru care .... a inteles sa introducă acest articol in condiţiile generale de creditare este aceea de a preveni imprumutatii cu privire la dreptul sau legal de a transfera creanţele sale impotriva acestora altor persoane si de a le acorda posibilitatea, daca este cazul, sa isi exprime de la inceput dezacordul. Mai mult prin cesiune singurul aspect care se modifica fata de reclamanţi este schimbarea creditorului, adică schimbarea persoanei fata de care datorează sumele rezultate din contractul de credit, astfel incat nu este indeplinita condiţia existentei unui dezechilibru semnificativ.
Prin încheierea din 16.09.2013, instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri şi interogatorii reciproce.
Răspunsurile părţilor la interogatoriu au fost consemnate la filele 296-307; 320-323 şi 328-330.
Potrivit dispoziţiilor art.137 alin.1 C.pr.civ. „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”, astfel că va fi analizată cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC .... SA se reţine că există calitate procesuală pasivă atunci când există identitate între debitorul din raportul juridic dedus judecăţii şi persoana chemată în judecată în calitate de pârât, reclamantul fiind cel care, potrivit art.112 C.pr.civ., trebuie să dovedească atât propria calitate procesuală cât şi calitatea procesuală pasivă. Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC .... SA constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit nr. 1280/2006 încheiat între reclamanţi şi pârâta ..... Chiar dacă pârâta SC .... SA a cesionat creanţa ce izvorăşte din acest contract de credit către cealaltă pârâtă, SC .... SA, nu face ca prima să nu aibă calitate procesuală pasivă în cauza de faţă, având în vedere că este parte a contractului suspus analizei instanţei. Pentru aceste motive, instanţa va respinge ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC .... SA.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa reţine că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Deşi este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, si nu unul individual, aşa cum susţine pârâta, fiind evident faptul că legea ocroteşte o categorie generică, aceea a consumatorilor, şi nu o persoană particulară, strict determinată.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.
Aşa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamantă, aceasta nu se referă la vicierea consimţământului ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective.
După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele româneşti, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acţiune al reclamantei neputând fi apreciat ca prescris.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse mai sus, instanţa va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.
Referitor la excepţia lipsei de obiect/lipsei de interes invocată de pârâta SC .... SA, instanţa reţine că prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale care intră în conţinutul acestuia. Interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să fie legitim, să fie născut şi actual, să fie personal şi direct.
Reclamanta justifică un folos practic în formularea prezentei acţiuni, având în vedere şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, care prevede faptul că ,,Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”, reclamanta dorind ca prin formularea prezentei acţiuni să deducă analizei instanţei de judecată clauzele pe care le consideră ca fiind abuzive, şi în cazul în care instanţa de judecată va constata caracterul abuziv al acestor clauze, toate aceste clauze să nu îşi mai producă efectele juridice în privinţa reclamantei, cu consecinţa diminuării corespunzătoare a ratelor de credit pe care le achită în derularea contractului şi a eventualei restituiri a sumelor achitate în temeiul contractului de credit în baza acestor clauze.
Nu se poate reţine argumentul pârâtei referitor la faptul că acţiunea este lipsită de obiect întrucât se solicită constatarea nulităţii unor clauze ale unui contract ce nu îşi mai produce efecte juridice, atâta timp cât, dimpotrivă, contractul de credit este titlu executoriu, această prerogativă decurgând direct din lege, putând fi pus în executare fără a mai trece prin filtrul vreunei instanţe judecătoreşti, iar reclamanţii sunt executaţi silit în baza acestuia.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:
Între reclamanţi şi pârâta .... s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1280/23.11.2006 (fila 11 şi urm. vol. 1), în temeiul căruia banca a acordat împrumutaţilor suma de 15.800 de euro pe o perioadă de 156 de luni. Anexa la contract îl reprezintă „condiţiile generale de creditare (f. 17 şi urm)”.
Pentru garantarea împrumutului s-a instituit o ipotecă de grad I asupra imobilului proprietatea reclamanţilor situat în Bucureşti, str……….
Reclamanţii au invocat caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit, astfel că, instanţa reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, ,,1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
(2) Prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia”.
Astfel, reclamanţii au calitatea de consumator, iar pârâta SC .... SA are calitatea de comerciant, aceasta încheind contractul de credit în cadrul activităţii comerciale, potrivit disp. art. 2 alin. 2 din această legea nr.193/2000.
În conformitate cu disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Potrivit dispoziţiilor alineatului 2 al aceluiaşi articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit disp. art. 2 alin. 3 din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 284/2004, privind Codul Consumului prevăd faptul că ,,În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Definiţia clauzei abuzive a fost dată şi prin art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992 care defineste clauza abuziva ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Pentru determinarea caracterului abuziv a clauzelor prev. de 5,6,7,8,9 pct. c din contract şi art. 2.10a, 6 şi 10 din condiţiile generale, instanţa urmează a face analiza acestora din perspectiva condiţiilor impuse de art.4 din legea nr.193/2000. Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 1.clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, 2. clauza să încalce exigenţele bunei-credinţe; 3. clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; aşadar, este suficientă neîndeplinirea uneia dintre cele trei condiţii pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă în baza textelor legale menţionate.
Cu privire la clauzele privind dobânda, se reţine că:
Potrivit art. 5 din contract, la data încheierii contractului dobânda curentă era de 9,4% pe an, stabilindu-se că aceasta este variabilă, dobânda curentă fiind formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile ...., la care se adaugă 1,4 puncte procentuale.
Art. 7 şi 8 din contractul încheiat de părţi arată modalitatea de stabilire a nivelului dobânzii curente la credite, fiind stabilit de bancă în funcţie de serviciul datoriei împrumutatului, în esenţă, fiind dobânda curentă care se majorează cu unul, două sau trei puncte procentuale. Potrivit art. 8 din contract, în cazul creditelor restante, dobânda este cea curentă, majorată cu 3 puncte procentuale.
Conform condiţiilor generale de creditare – anexa la contractul de credit – art. 2.10.a pentru creditele cu dobânda variabilă, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.
Legea nr. 193/2000, conţine o listă a clauzelor care sunt considerate de drept abuzive, printre altele, fiind considerată abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii să crească preţul, modificarea preţului în funcţie de modificarea unei rate de pe piaţa financiară pe care furnizorul nu o poate controla nefiind o clauză abuzivă.
Se constată astfel că aceste clauze lasă la manifestarea de voinţa unilaterală a băncii posibilitatea de a interveni la modificarea ratei dobânzii curente în funcţie de dobânda de referinţa variabilă fără a fi rezultatul de voinţa a ambelor parţi. Împrumutatul este astfel prejudiciat în drepturile sale în măsura în care nu se inserează niciun fel de element concret privind referinţa la care se face trimitere atunci când este vorba de dobânda variabilă.
Ceea ce interesează în cadrul criticii este ultima teză a art. 5 din contract, care consfinţeşte caracterul abuziv al clauzei, de vreme ce dobânda variabilă este raportată la o dobândă stabilită discreţionar de bancă şi nu la indici de referinţă obiectivi, verificabili, exteriori voinţei băncii.
Din acest punct de vedere, o atare clauză apare într-adevăr ca fiind izvorul unei obligaţii pur potestative din partea celui care se obligă, deoarece „dobânda afişată la sediile ....…” nu se cunoaşte în funcţie de ce criterii va fi stabilită de către furnizorul de servicii bancare, astfel că în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1010 din vechiul Cod civil – 1864 ( în vigoare la data încheierii contractului).
De asemenea, prin necircumstanţierea în niciun mod a elementelor care permit Băncii modificarea unilaterală a dobânzii şi neindicarea niciunui criteriu previzibil în acest sens, lăsând la aprecierea Băncii posibilitatea majorării dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale în materie, fiind de natură a produce clienţilor grave prejudicii materiale. Totodată, din modul de redactare al clauzelor contractuale se deduce cu uşurinţă că operatorul bancar înţelege să utilizeze anumite terminologii, considerate esenţiale, fără a lua în calcul şi puterea de înţelegere a consumatorului persoană fizică, luat individual. Mai mult, modificarea dobânzii în funcţie de costul resurselor de creditare, fără a explica ce anume înseamnă aceasta, clauza fiind atât de vagă încât în lipsa oricărui criteriu obiectiv care să ajute părţile şi chiar instanţa în clarificarea conţinutului sintagmei - "costul resurselor de creditare" echivalează practic cu lipsa oricărui criteriu şi dă posibilitate băncii să modifice intempestiv dobânda pentru motivele mai sus enunţate.
Sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind negociată direct cu intimatul consumator, au fost încălcate principiile bunei credinţe, creându-se astfel în detrimentul acestuia un semnificativ dezechilibru.
Argumentele recurentei în sensul că respectivele clauze au fost negociate prin faptul că intimatului i-au fost puse la dispoziţie mai multe tipuri de contracte financiare, alegerea aparţinând acestuia în final, nu pot fi reţinute în sprijinul acestei teorii, nefiind suficiente pentru a face această dovadă.
Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienţilor în baza unui model validat în prealabil de B.N.R., „libertatea de voinţă” a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este şi ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabileşte scoringul/ratingul clientului, elemente în funcţie de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.
Este evident că s-a produs un dezechilibru contractual atâta vreme cât banca poate modifica în mod unilateral cuantumul dobânzilor, creştere justificată prin apariţia unor creşteri suplimentare pe parcursul derulării contractului, costuri care nu sunt prevăzute în contract.
Referitor la clauzele privind comisioanele, reclamanţii apreciază abuziv caracterul art. 9 lit c din contractul de credit.
Clauza nr.9 (c) din contract privind comisionul de administrare în cuantum de 0,02% din valoarea iniţială a creditului, echivalentul a 3,16 euro/lunar, determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractate, deoarece valoarea comisionului, ce se achită lunar, pe toată durata creditului, se calculează în raport de valoarea iniţială a creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce nu este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat, în fiecare lună de plată a respectivului comision, în condiţiile în care scopul acestui comision, declarat de pârât, este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a creditului acordat, care scade progresiv cu fiecare rată achitată.
Art. 6 al contractului defineşte DAE – care era la data semnării contractului de 10,39% pe an, fiind incluse dobânda anuală, comisionul de analiză a documentaţiei, de acordare credit şi de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliţei de asigurare de viaţă, comisionul de urmărire riscuri, precum şi alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract).
Reţinând caracterul abuziv al clauzelor ce privesc dobânda anuală şi comisionul de administrare, precum şi legătura dintre acest articol al contractului cu clauzele abuzive, instanţa va constata şi nulitatea parţială a acestei clauze în ceea ce priveşte dobânda anuală şi comisionul de administrare pentru motivele mai sus arătate.
Cu privire la art. 6 din Condiţiile generale de creditare, instanţa reţine că, potrivit acestuia „împrumutatul se obligă să asigure bunurile achiziţionate din credit sau cele aduse în garanţie până la rambursarea integrală a creditului şi a tuturor sumelor rezultate din prezentul contract şi să cesioneze în favoarea băncii drepturile de încasat din poliţele de asigurare”. Nu este prevăzută obligaţia împrumutaţilor de a încheia contract de asigurare cu un anumit asigurator, astfel că împrumutaţii aveau alegerea societăţii de asigurare; băncii nu îi revenea obligaţia prezentării unei liste de asiguratori acestora, clauza nu este abuzivă.
Referitor la art. 10 din Condiţiile generale de creditare, instanţa reţine că, potrivit acestuia „banca poate cesiona unui terţ drepturile şi obligaţiile sale din contract”.
Instanța apreciază că art. 10 din contract nu poate fi considerată o clauza abuziva, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv.
Una din condițiile esențiale pentru stabilirea caracterului abuziv este ca acea clauza sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile parților. Or, prin cesionarea creanței se schimba doar titularul dreptului de a incasa creanța, si nicidecum drepturile si obligatiile debitorului. De remarcat este însa faptul ca si in lipsa unei astfel de clauze contractuale exprese, cum este cea prevazuta prin art. 10, cesiunea de creanta tot ar fi fost posibila, intrucat orice creanta poate fi obiect al unei cesiuni, conform art. 391 si urm. C. civ., exceptie facand salariul si pensia de intretinere. Ca urmare, nu se poate retine incalcarea unor dispozitii interne, respectiv, art. 79 din Legea nr. 296/2004, precum si art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Pentru motivele expuse mai sus, instanţa urmează să constate caracterul abuziv al clauzelor art. 2.10 din condiţiile generale şi art. 5,7,8 şi 9 lit c din contractul de credit nr. 1280/2006 încheiat de reclamanţi cu pârâta SC .... SA şi să constate nulitatea absolută parţială a acestui contract de credit în ceea ce priveşte aceste clauze.
În ceea ce priveşte nulitatea contractului de cesiune de creanţe, instanţa reţine că între
pârâtele .... şi SC .... SRL s-a încheiat contractul de cesiune de creanţe nr. J 257/03.03.2011 (f. 69 vol II) prin care toate drepturile de creanţă împreună cu toate drepturile accesorii deţinute de .... împotriva reclamantei au fost cesionate către ....... SRL.Reclamanţii solicită să se constate nulitatea absolută a acestui contract de cesiune de creanţe, invocând ca motive de nulitate cauza ilicită precum şi aspecte privind principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a celor două pârâte, faptul că transmiterea creanţei este condiţionată de acordul debitorului cedat.
Înţeleasă ca o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane, cesiunea este un contract consensual, care se încheie valabil din momentul realizării acordului de voinţă, singura excepţie fiind cea în care cesiunea reprezintă o donaţie, caz în care ea trebuie făcută în formă autentică, în conformitate cu art. 813 C.civ. În acest sens, prevederea cuprinsă în art. 1391 C.civ. potrivit cu care „la strămutarea unei creanţe (…) predarea între cedent şi cesionar se face prin remiterea titlului” trebuie interpretată în sensul că cesionarul are dreptul să pretindă cedentului titlul constatator al creanţei. Cu alte cuvinte, prin remiterea titlului se execută contractul de cesiune de creanţă, valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Referitor la motivul de nulitate reprezentat de incapacitatea civilă de folosinţă a celor două pârâte, instanţa reţine că în raport cu formularea art.18 alin.1 şi 13 din Legea nr.58/1998, atât timp cât creanţa reprezintă un bun imobil incorporal care poate face obiectul unei cesiuni în condiţiile art.1391-1401 Cod civil, această operaţiune de transmitere a ei reprezintă pentru instituţia de credit un aspect accesoriu al activităţii de creditare; dispoziţiile privind sfera activităţilor ce pot fi desfăşurate de bănci se interpretează şi se aplică astfel încât activităţile enumerate la alin.1 să acopere orice operaţiuni, tranzacţii, produse şi servicii care se înscriu în sfera acestor activităţi sau pot fi asimilate acestora, inclusiv serviciile auxiliare acestor activităţi. Prin urmare, operaţiunea de cesionare a unei creanţe şi a garanţiilor ce o însoţesc este accesorie activităţii de creditare şi nu este interzisă prin art.12 din Legea nr.58/1998.
În mod cert dispoziţiile legale menţionate nu interzic în mod expres băncilor posibilitatea efectuării cesiunii de creanţă. Din interpretarea art.18 alin 1 şi 13 rezultă că între activităţile pe care băncile le pot desfăşura se numără şi cele privind operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile necesare desfăşurării activităţii. Creanţele reprezintă bunuri mobile incorporale, care pot face obiectul unor acte translative, inclusiv contracte de cesiune în vederea încasării contravalorii lor şi folosirea acesteia în derularea activităţii comerciale, de exemplu acordarea de credite. Astfel, cesiunea de creanţă se poate încheia ca activitate accesorie activităţi principale, de creditare. Aceasta în condiţiile în care dispoziţiile legale nu limitează băncilor modalităţile de recuperare a valorii creanţelor doar prin executarea silită prin executorii bancari sau judecătoreşti, iar operaţiunile băncii nu se pot limita, referitor la bunurile sale, doar la acte de administrare, excluzându-se atributul dispoziţiei.
În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta a cesionarei pârâte, în legătură cu faptul că aceasta nu are în obiectul de activitate şi recuperarea creanţelor, trebuie reţinut că cesiunea nu este o activitate de recuperare de creanţe ci un act juridic de dobândire a unor creanţe. În cauză nu s-a angajat faţă de cedentă să recupereze creanţa pe care aceasta o avea asupra debitorilor cedaţi ci a procedat la dobândirea în patrimoniul său a unui drept de creanţă.
Cu privire la cauza ilicită a contractului se reţine că nulitatea este sancţiunea prin care actul juridic este lipsit de efectele ce contravin legii care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, fraudează legea sau interesele individuale. Sancţiunea este fundamentată şi în condiţiile în care actului juridic îi lipseşte cauza sau aceasta este ilicită, imorală sau falsă. Prevederile art. 966 c.civ. statuează asupra lipsei efectelor unei obligaţii fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită; iar art. 968 defineşte cauza nelicită ca fiind aceea prohibită de legi, contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.
Reclamanţii apreciază ca fiind ilicită cauza contractului de cesiune, deoarece prin cedarea creanţei, aceasta şi-ar pierde calitatea de consumator astfel cum este definită de legea 296/2004, fiind pusă în imposibilitatea de a obţine beneficii prevăzute în mod expres de lege.
Ori, nu se poate susţine un asemenea argument, atâta timp cât faţă de cesionar, debitorul cedat are dreptul să invoce toate apărările pe care le putea invoca faţă de cedent.
Prin contractul de cesiune, cedentul transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată. Nemodificându-se natura şi conţinutul obligaţiei, ci doar titularul dreptului de creanţă, debitorul are faţă de noul creditor obligaţiile pe care le avea faţă de creditorul iniţial. Corelativ, debitorul va avea faţă de cesionar şi toate mijloacele de apărare pe care le deţinea împotriva cedentului.
Reclamanţii au invocat premisa eronata, de altfel, a necesitatii acordului lor pentru valabilitatea contractelor de cesiune de creanta; or notificarea debitorului cedat este necesara doar pentru opozabilitatea cesiunii fata de debitor, iar nu pentru valabilitatea cesiunii.
Instanta mai reţine ca dreptul cesionarului ia nastere din momentul incheierii contractului de cesiune, dar devine opozabil debitorului cedat doar dupa data notificarii cesiunii catre debitor sau dupa acceptarea ei de catre acesta, conform art. 1393 C. civ., ambele conditii (desi alternative) fiind indeplinite in cauza, prin notificarea reclamanţilor si prin semnarea contractului de credit ce include clauza stipulata prin art. 10.
Pentru aceste motive, capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii contractului de cesiune de creanţe va fi respins ca neîntemeiat.
Referitor la capătul de cerere prin care reclamanţii solicită modificarea clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive, precum şi cererea reconvenţională a pârâtei .... SA, privind modificarea contractului în sensul înlocuirii algoritmului de calcul al dobânzii prevăzut la art.5 cu un alt algoritm propus de reclamanţi, respectiv pârâtă, instanţa reţine faptul că un contract este rezultatul acordului de voinţă, al consimţământului liber exprimat al părţilor, iar controlul judiciar poate fi exercitat doar asupra condiţiilor de valabilitate sau de executare a contractului, dar nu se poate substitui voinţei părţilor.
Stabilirea modului de calcul al dobânzii, urmare a declarării nulităţii clauzei iniţiale care prevedea acest calcul, nu este în atribuţia instanţei judecătoreşti, neputând fi decât rezultatul exclusiv al negocierii dintre părţi.
Instanţa de judecată poate elimina o clauză contractuală, ca efect al constatării/declarării nulităţii acesteia, însă nu o poate înlocui, chiar şi în situaţia din speţa în care există norme legale imperative cu privire la dobânda din contractele de credit.
Înlocuirea ori modificarea unei clauze contractuale nu poate fi decât rezultatul acordului de voinţă al părţilor contractante, instanţa putând dispune înlocuirea doar în situaţia în care între părţi nu ar fi fost divergente în acest sens, ar fi tranzacţionat, ceea ce implicit reprezintă tot voinţa concordantă a acestora.
Aşadar atât capătul de cerere formulat de reclamanţi cu privire la modificarea clauzelor cât şi cererea reconvenţională formulată de SC .... SA sunt neîntemeiate şi vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Admite, în parte, cererea precizată formulată de reclamanţii …………., în contradictoriu cu pârâta ………. şi pârâta SC .... SRL, cu sediul în ……..
Constată caracterul abuziv al clauzelor: art. 2.10 din condiţiile generale şi art. 5,7,8 şi 9 lit c din contractul de credit nr. 1280/2006 încheiat de reclamanţi cu pârâta SC .... SA Constată nulitatea absolută parţială a contractului de credit nr. 1280/2006 încheiat de reclamanţi cu pârâta SC .... SA în ceea ce priveşte aceste clauze.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională.
Respinge, ca neîntemeiate, cererile reclamanţilor şi pârâtei SC .... SA de acordare a cheltuielilor de judecată.
Cu drept de apel, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14.04.2014.
PREŞEDINTE GREFIER
Curtea de Apel București
Definiţia caracterului cert al creanţei conform Noul Cod de procedură civilă
Curtea de Apel Brașov
Rambursare TVA cu depăşirea termenului reglementat de O.M.F.P. nr. 263/2010. Prelungire termen. Condiţii pentru stabilirea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităţilor publice pentru întârzierea rambursării.
Curtea de Apel București
Anulare acte fiscale, decizii de impunere. Recunoașterea dreptului de deducere a cheltuielilor cu mărfurile și prestările de servicii achiziționate. Momentul nașterii dreptului de deducere.
Judecătoria Sectorul 1 București
Contestaţie la executare, intoarcere executare. Prescripţia dreptului de a cere executarea silita.
Tribunalul Mureș
Respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei în sensul reţinerii stării de recidivă pe motiv de împlinire a termenului de reabilitare, calculat potrivit legii penale mai favorabile, înainte de comiterea faptei deduse judecăţii