Daune morale

Daune morale

Prin Decizia menţionată s-a admis apelul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, starea de fapt reţinută de prima instanţă, care a stat la baza  stabilirii răspunderii civile a asigurătorului de răspundere civilă auto, nu este contestată prin apelurile declarate. Prin urmare, reclamanţii, în calitatea lor de rude ale celor decedaţi, potrivit actelor de stare civilă depuse, sunt îndreptăţiţi la despăgubiri materiale  şi morale, în temeiul art. 1381 -1391  C.civ.

O prima critică formulată, atât de apelanţii reclamanţi cât şi de apelanta pârâtă,  vizează omisiunea primei instanţe de a reţine o cotă procentuală în ceea ce priveşte culpa concurente a victimei, cu consecinţa reducerii proporţionale a daunelor materiale şi morale acordate reclamanţilor – rude apropiate ale acestei victime.

În acest context, instanţa de apel reţine că vinovăţia comună a autorului unei fapte ilicite cu vinovăţia victimei constituie o „pluralitate de cauze” de răspundere, fiind reglementată de dispoziţiile art. 1371 alin.1 C.civ. Vinovăţia comună poate fi stabilită în acele situaţii în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, deşi putea să o facă. Dacă vinovăţia comună a fost stabilită, răspunderea celui care era chemat să repare prejudiciul se diminuează la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

În acest sens, mai trebuie arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1352 C.civ., fapta victimei sau a terţului înlătură răspunderea autorului în acele situaţii în care are caracteristicile forţei majore sau a cazului fortuit, însă numai în situaţiile în care cazul fortuit este exonerator de răspundere.

În lumina acestor dispoziţii, nu orice faptă a victimei conduce la exonerarea de răspundere sau la diminuarea răspunderii autorului faptei ilicite.

Fapta victimei trebuie să fie culpabilă şi ilicită, care contravine dreptului obiectiv,  încalcă un drept subiectiv sau interes ocrotit de lege, aptă să producă prejudiciul sau să contribuie la mărirea acestuia.

De asemenea, vorbim despre obligaţia victimei de a diminua sau evita producerea prejudiciului în raport de fapta care a fost săvârşită, fără a putea solicita victimei să preîntâmpine fapta prejudiciabilă săvârşită de autor.

Chiar dacă se poate reţine că pasagerii unui autovehicul, care cunosc că persoana care conduce acest autovehicul se află sub influenţa băuturilor alcoolice, îşi asumă un risc sporit faţă de acele situaţii în care conducătorul auto nu consumase alcool, riscul, deloc neglijabil, al producerii unor accidente rutiere există în toate situaţiile.

Conducerea unui autovehicul implică întotdeauna riscul de accidente, însă acesta diferă în funcţie de  o mulţime de factori  tehnici, psihologici sau de mediu. Tocmai acoperirea acestui risc este rolul asigurării de răspundere civilă obligatorii.

Astfel, în situaţiile în care autorul faptei (în speţă conducătorul auto) nu s-ar putea apăra de răspundere faţă de victimă (sau rudele acestuia) şi ar trebui să-i plătească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, fiind singurul vinovat de producerea accidentului rutier, asigurătorul este chemat să plătească aceste despăgubiri persoanelor păgubite, răspunderea acestuia operând, în conformitate cu prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995, chiar dacă conducătorul auto se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.

În consecinţă, asigurătorul nu este exonerat de răspundere dacă conducătorul auto se află sub influenţa băuturilor alcoolice, însă în aceste situaţii are dreptul de  regres împotriva persoanei vinovate. Aşa fiind, Curtea apreciază că asigurătorul nu va putea solicita  diminuarea răspunderii sale în acele situaţii în care victima cunoştea starea de beţie a conducătorului auto sau şi acesta, la rândul său, se afla sub influenţa băuturilor.

Curtea reţine că prin Ordonanţa de clasare dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc  la data de 30.06.2014 (fila 12 dosar fond) rezultă că accidentul s-a produs datorită neadaptării de către Fodor Liviu Constantin a vitezei la condiţiile de trafic, pe fondul consumul de alcool, acesta efectuând o manevră care a condus la pierderea controlului direcţiei autovehiculului.

În contextul acestui complex cauzal, ce a stat la baza evenimentului rutier, nu se poate stabili cu certitudine că în producerea prejudiciului consumul de alcool al conducătorului auto este cauza determinantă ori condiţia sine qua non  a evenimentului rutier din care izvorăşte acest prejudiciu.

Faţă de cele reţinute, Curtea apreciază că asumarea unui risc de către pasagerii autovehiculului, care diferă în intensitate în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei (beţia, inabilitatea, oboseala sau alte cauze care înlesnesc efectuarea unor manevre greşite din partea conducătorului auto) nu poate fi considerată  o faptă culpabilă concurentă la producerea prejudiciului. Lipsa de diligenţă a victimei în preîntâmpinarea sau împiedicarea faptei ilicite culpabile nu poate fi considerată faptă ilicită culpabilă. Teoretic, răspunderea asigurătorului intervine pentru integralitatea pagubei, fiind irelevant dacă conducătorul auto sau victima se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice. Prin urmare, cuantificarea prejudiciului pe criterii de moralitate, norme deontologice sau alte judecăţi de valoare privind persoana victimei, în condiţiile în care în sarcina acestuia nu se poate reţine o faptă concurentă, contrară dreptului obiectiv, care încalcă un drept subiectiv sau interes ocrotit de lege, aptă să producă prejudiciul sau să contribuie la mărirea acestuia, contravine prevederilor art. 1385 C.civ.

Mai mult, Curtea apreciază  că asemenea criterii sunt incompatibile şi scopului instituirii prin lege a asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Având în vedere cele reţinute, Curtea conchide că prima instanţă în mod corect nu a stabilit gradul de culpabilitate în sarcina victimei HI şi, în consecinţă, nu a diminuat, respectiv diferenţiat despăgubirile acordate rudelor acestuia în raport de sumele de  care au beneficiat rudele victimei SK.

În raport de  starea de fapt reţinută, se apreciază că, în principiu, prima instanţă a efectuat o evaluare justă a daunelor morale stabilite, acestea având menirea incontestabilă să aline suferinţa rudelor victimelor. În acest context, trebuie menţionat că reprezentantul apelantei pârâte a confirmat, cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, că daunele morale se încadrează în limitele valorilor medii acordate în practica instanţelor judecătoreşti.

În acest context, sunt lipsite de pertinenţă răspunsurile date de reclamanţi la interogatoriu despre modul în care preconizează cheltuirea ulterioară a acestor despăgubiri. Trebuie precizat că modul de cheltuire ulterioară a banilor de către beneficiarii despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial reclamat nu prezintă relevanţă decât dacă datoriile de natură materială au fost avute în vedere la cuantificarea daunelor morale.

Trebuie observat că apelanta pârâtă invocă nerespectarea obligaţiei primei instanţe de a examina jurisprudenţa instanţelor şi de a avea în vedere criteriile stabilite prin actelor normative în vigoare, afirmând că daunele acordate depăşesc sfera rezonabilului, reprezentând o sursă de îmbogăţire pentru reclamanţi.

Aceste afirmaţii nu sunt fundamentate în fapt şi în drept, fiind caracterizate de un  grad mare  de generalitate, care nu sunt susţinute prin hotărârile judecătoreşti depuse cu titlu de practică judiciară la dosarul cauzei.

 În ceea ce priveşte daunele morale acordate reclamanţilor, se apreciază că suma de câte 60.000 lei, stabilită de prima instanţă, constituie o reparaţie  proporţională  a impactului produs de pierderea suferită. 

Totodată,  Curtea apreciază că nu se justifică stabilirea unor daune morale în cuantum diferit în favoarea reclamantelor surorile victimei.  Prin urmare, se va stabili în favoarea ambelor reclamante, cu titlu de daune morale, suma de câte  35.000 lei, apreciind că această sumă reprezintă o  compensaţie echitabilă şi rezonabilă pentru suferinţele psihice provocate de decesul fratelui lor. Doar sub acest aspect apelul pârâtei este întemeiat, şi, în consecinţă, urmează să fie admis.

De asemenea, nu se justifică diferenţierea daunelor morale acordate soţiei supravieţuitoare a victimei HI în raport de soţul supravieţuitor al victimei SK. Ca urmare, se va majora valoarea daunelor morale stabilite pentru reclamanta HH la suma de 85.000 lei, în considerarea faptului că această sumă este în măsură să-i ofere satisfacţii morale care să-i aline suferinţa pentru pierderea relaţiei afective de care se bucura din partea soţului său, precum şi privarea ei de grija  ce acesta o purta faţă de copii lor minori, fără a conduce la îmbogăţirea fără just temei a acesteia.

Cu referire la daunele morale acordate în favoarea minorilor victimei HI, instanţa de apel are în vedere faptul că pentru aceştia pierderea tatălui lor a cauzat suferinţe psihice de o intensitate deosebită,  apt să producă implicaţii negative pe planul dezvoltării psiho-cognitive şi afectiv emoţionale. Prin urmare, pentru pierderea sprijinului patern suferit de aceştia, daunele morale în valoare de câte 65.000 lei au fost în mod just cuantificate.

În mod similar, copii majori ai victimei SK, au suferit traume psihice datorită pierderii mamei lor, suferinţă ce urmează a fi compensată  prin majorarea daunelor stabilite de prima instanţă de la suma de 60.000 lei la câte 65.000 lei.

Criticile apelanţilor reclamanţi, privind cuantumul  nesatisfăcător al daunelor morale acordate, cu excepţia soţiei supravieţuitoare a victimei HI, respectiv a copiilor majori ai victimei SK,  sunt  neîntemeiate. În acest sens trebuie menţionat că instanţa de apel a avut în vedere  şi faptul că în prezenta cauză au fost stabilite despăgubiri, în conformitate cu prevederile art. 1391 alin.2 C.civ. în favoarea tuturor persoanelor cărora le este recunoscută această vocaţie pentru durerea încercată de moartea victimelor, valoarea cumulată a despăgubirilor acordate în urma fiecărei victime în parte se ridică la suma de 405.000 lei.

 În ceea ce priveşte daunele materiale, Curtea reţine că primă instanţă a  stabilit valoarea acestora pe baza înscrisurilor justificative depuse de părţi. Au fost acordate, cu acest titlu, suma de 8000 lei în favoarea reclamantului, tatăl victimei HI şi 10.000 lei pentru reclamantul soţul victimei SK.

Prin precizările înregistrate la data de 15.01.2015 reclamanţii HC şi alţii au arătat că valoarea totală a facturilor şi chitanţelor depuse este de 10.604, 07 lei. Din verificarea înscrisurilor depuse în susţinerea acestor afirmaţii, aflate la dosar, rezultă că prima instanţă a stabilit în mod corect valoarea despăgubirilor, având în vedere că unele cheltuieli, spre exemplu găleţi şi oale în valoare de 931,50 lei, pături şi traversă în valoare de 950 lei şi mobilă în valoare de 1100 lei  nu au legătură directă cu cheltuielile respectiv ritualurile de înmormântare.

Prin precizările înregistrate la data de 15.01.2015, cu privire la înscrisurile doveditoare privind pretenţiile de ordin material  efectuate de înmormântarea şi alte servicii funerare, mesele de pomenire şi alte obiceiuri creştineşti au fost depuse chitanţe prin care s-au justificat cheltuieli în valoare de 4.908,9 lei pentru reclamantul SG şi suma de 968,3 lei pentru reclamantul HC.

Prin răspunsurile date la interogatoriu reclamantul HC a afirmat că a cheltuit peste 200 milioane lei la înmormântare din banii daţi de fiicele sale, întrucât nu a avut banii necesari. Din răspunsurile reclamantului SG fiul rezultă că acesta deţine chitanţe pentru suma de 5000 lei, dar aceste cheltuieli se ridică la aproximativ 100-200 milioane lei, sumele în cauză fiind plătite de membrii de familie împreună. 

Contrar celor afirmate de apelanţii reclamanţi, Curtea apreciază că prima instanţă a ţinut seama de probele administrate. Faptul că despăgubirile materiale au fost stabilite, în principal, în baza  înscrisurilor, fără a fi majorate la valoarea sumelor pretinse, în considerarea celor declarate de martorii audiaţi, făcând uz şi de prezumţii judecătoreşti, se datorează omisiunii reclamanţilor de a indica modul de calcul prin care s-a ajuns la sumele solicitate, cu respectarea exigenţelor prevăzute de art. 194 lit.c C.pr.civ. 

Pentru repararea daunelor materiale, constând în cheltuieli legate de înmormântarea victimelor,  Curtea mai reţine că nu prezintă relevanţă provenienţa banilor, apărările apelantei pârâte sunt în totalitate nefundamentate juridic. Pentru stabilirea acestor despăgubiri prezintă relevanţă faptul că aceste sume au fost cheltuite de reclamanţi pentru înmormântarea copiilor lor,  patrimoniul lor diminuându-se corespunzător, chiar dacă sumele de bani cheltuite au fost puse la dispoziţia lor de ceilalţi membrii de familie.

Cu referire la înscrisurile depuse în apel, privind efectuarea unui monument funerar în memoria victimei HI, se apreciază că includerea acestor cheltuieli în daunele materiale solicitate în apel  nu este admisibilă, fiind o cerere nouă ce vizează o cheltuială efectuată ulterior pronunţării sentinţei atacate.

Faţă de cele reţinute, Curtea apreciază că, în ceea ce priveşte evaluarea prejudiciul material reprezentat de înmormântarea victimelor şi celelalte ritualurile creştineşti, hotărârea primei instanţe este ferită de critici, fiind nefondat atât apelul reclamanţilor cât şi cel formulat de pârâtă.

Cu privire la capătul de cerere prin care reclamanta HH a solicitat prestaţii periodice în favoarea minorilor, copiii victimei HI în suma de câte 400 lei lunar, Curtea reţine că prima instanţă, deşi a menţionat în dispozitiv că respinge ca neîntemeiate restul pretenţiilor, nu a indicat considerentele care i-au format convingerea în ceea ce priveşte netemeinicia acestor pretenţii.

Referitor la cuantumul despăgubirilor periodice, Curtea reţine  că acestea se întemeiază pe dispoziţiile art. 1357 Cod civil, coroborate cu art. 1390 şi art. 524-529 Cod civil.  În temeiul art. 529 alin.2 din acest cod, s-a prevăzut un cuantum de o treime pentru 2 copii din veniturile părintelui, cu limitarea impusă de art. 499 alin.3, privind vârsta de 26 ani în cazul în care copilul se află în continuarea studiilor după majorat. La dosar fond a fost depus mandatul poştal din care rezultă că numita HH încasează  pensie de urmaş în valoare de 921 lei, stabilită atât pentru copii minori cât şi pentru ea însăşi. De asemenea, sunt consemnate adeverinţele de venituri  din care rezultă că anterior  decesului său numitul HI a beneficiat de un venit net total de 3007 lei, din care salariu net de 2172 lei ( venit impozabil de 2586 lei – impozit de 414 lei), norma de hrană de 778 lei şi 666 lei cu titlu de compensaţie chirie. Lipsa unui mod de calcul de trebuia întocmit prin diligenţa avocatului reclamanţilor reprezintă şi în acest caz un motiv de dificultate în cuantificarea daunelor, însă Curtea apreciază că, în raport de prevederile legale menţionate mai sus, suma de 400 lei lunar se situează sub nivelul celei de care copii victimei ar fi beneficiat cu titlu de întreţinere din partea tatălui lor(3007:3=1002). Acest cuantum se transformă într-o despăgubire civilă materială periodică cuvenită minorilor începând cu data de 15.03.2014 şi până la încetarea stării de nevoie (până la împlinirea vârstei de 18 ani, respectiv 26 de ani, în situaţiile în care reclamanţii vor urma studii superioare).

În final, Curtea apreciază că prima instanţă a stabilit în mod greşit data de la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata dobânzilor  legale aferente sumelor stabilite cu titlu de daune. Mai mult, din considerentele hotărârii lipseşte orice argument care să susţină  acordarea dobânzilor legale numai cu începere de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 1381 alin.2 din C.civ., dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Aşa fiind, dreptul la reparaţie este exigibil chiar din ziua în care s-a produs prejudiciul, prin urmare în conformitate cu art. 1535  alin.1 C.civ., dobânzile legale sunt datorate de debitorul obligaţiei de dezdăunare chiar  din acest moment.

Pentru aceste considerente, Curtea urmează să admită  apelul formulat de  reclamanţii, precum şi  apelul formulat de pârâta  SC CARPATICA ASIGURĂRI SA, şi, schimbând în parte hotărârea atacată, va dispune obligarea pârâtei SC CARPATICA ASIGURĂRI SA, la plata următoarelor sume:

-35.000 lei, cu titlu de daune morale, reclamantei HC;

-85.000 lei, cu titlu de daune morale, reclamantei HH;

-65.000 lei, cu titlu de daune morale, reclamantului SG (fiul);

-65.000 lei, cu titlu de daune morale, reclamantei NK.

-prestaţii periodice în cuantum de câte 400 lei lunar, în favoarea reclamanţilor  minori HP, prin reprezentant legal şi HE, prin reprezentant legal, de la data de 15.03.2014 şi până la încetarea stării de nevoie (până la împlinirea vârstei de 18 ani, respectiv 26 de ani, în situaţiile în care reclamanţii vor urma studii superioare).

Totodată, va obliga pârâta la plata către reclamanţi, a dobânzilor legale aferente sumelor stabilite cu titlu de daune materiale, morale şi prestaţii periodice, calculate de la data de 15.03.2014 şi până la momentul plăţii efective.

În final, se vot menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Domenii speta

Spete similare