Drept civil. Asigurări

Decizie 604 din 17.09.2015


Dosar nr. 7789/288/2014

DECIZIA CIVILĂ Nr. 604/A/ 17 Septembrie 2015

Drept civil. Asigurări

În asigurările de bunuri, nu numai că nu este necesar ca asiguratul să efectueze reparaţiile înainte de stabilirea şi acordarea despăgubirilor, dar acesta nici măcar nu este obligat să le efectueze, dacă nu doreşte sau dacă repararea bunului asigurat nu mai este posibilă. Despăgubirea are rolul de a acoperi în patrimoniul asiguratului, în limita valorii asigurate, pierderea suferită de acesta ca urmare a intervenirii evenimentului asigurat. Aşadar, pentru stabilirea şi plata despăgubirii nu este neapărat necesar ca persoana asigurată să depună la dosarul de daună dovada achitării contravalorii facturilor şi devizele de reparaţii, în original sau copii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rm. Vâlcea sub nr. 7789/288/2014, reclamanta SC F.G.SRL, în contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta să îi plătească suma de 10221,7 lei, reprezentând despăgubiri în temeiul poliţei de asigurare VL 1042120000003/04.10.2012 şi dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data de 13.06.2014 şi până la data plăţii efective. A solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta un contract de asigurare de bunuri, conform poliţei de asigurare VL 1042120000003/04.10.2012. A menţionat că, în cursul executării contractului, la data de 17.10.2013, au avut loc un incendiu şi o explozie care au distrus o parte din clădire, incendiul fiind constatat de pompieri.

A susţinut că, în data de 05.05.2014, pârâta a comunicat avizarea favorabilă a dosarului de daună, iar în data de 13.05.2014, reclamanta a formulat cerere de despăgubire pentru suma de 26.615 lei.

Reclamanta a mai arătat că, în data de 13.06.2014, pârâta a comunicat că nu s-a aprobat despăgubirea pentru suma de 10.221,7 lei, deoarece nu a depus la dosar facturile de reparaţie şi chitanţele aferente. A menţionat că suma neaprobată reprezintă cheltuieli indirecte şi TVA, aferente reparaţiilor necesare aducerii clădirii în starea anterioară.

Reclamanta a mai arătat că a efectuat pe cheltuiala proprie reparaţiile la clădirea asigurată şi a depus, la datele de 17.06.2014 şi 30.06.2014, facturile în original şi ordinele de plată pentru achitarea acestor facturi, pârâta confirmând sub semnătura inspectorului de daună primirea acestor facturi în original.

Reclamanta a arătat că, la data de 18.06.2014, pârâta a achitat o parte din despăgubirea pretinsă în cuantum de 16513 lei, iar la data de 30.07.2014, a comunicat că doreşte ca reclamanta să mai depună cerere de despăgubire tip ASTRA, facturi şi chitanţe în original, care erau deja depuse şi fotografii ale lucrării efectuate. Reclamanta a arătat că pârâta se află în culpă cu privire la îndeplinirea obligaţiilor contractuale, deoarece a condiţionat plata despăgubirilor de efectuarea anticipată de către reclamantă, pe cheltuiala sa, a reparaţiilor necesare refacerii bunului asigurat, contrar prevederilor contractuale, care nu condiţionează plata despăgubirii de efectuarea anticipată a lucrărilor de reparaţie pe cheltuiala proprie.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 14, 15, 1516, 2208 şi 2114 din C.civ..

Prin sentinţa civilă nr.1833/06 martie 2015, pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosarul nr.7789/288/2014, a fost admisă cererea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10221,7 lei, reprezentând despăgubiri, la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data de 13.06.2014 până la data plăţii efective şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 2116 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că:

„Părţile au încheiat poliţa de asigurare VL 1042120000003/04.10.2012, având ca obiect asigurarea imobilului reclamantei din comuna Budeşti, judeţul Vâlcea, suma asigurată pentru clădire fiind de 400.000 de euro (fila 8).

În data de 17.10.2013, s-a produs un incendiu la imobilul reclamantei, aşa cum rezultă din procesul verbal de intervenţie nr. 419475/17.10.2013 emis de ISU Vâlcea, în care au fost descrise împrejurările procedurii incidentului ( fila 21 ), şi din declaraţia martorului Tîrcă Gheorghe, inspectorul de daună al pârâtei.

Reclamantul a formulat cerere de despăgubire în data de 13.05.2014, solicitând suma de 26.615,10 lei, iar pârâta a întocmit dosarul de daună VL1014IC000647, în cadrul căruia a fost achitată despăgubirea în cuantum de 16.513,42 de lei la data de 17.06.2014, nu şi suma de 10221,7 lei.

Principalul motiv de apărare invocat de pârâtă, aşa cum rezultă din întâmpinare şi din concluziile orale făcute în cursul procesului, pentru a justifica neefectuarea plăţii constă în aceea că reclamanta nu a depus la dosarul de daună facturile şi ordinele de plată a acestora în original, că adrese care sunt semnate de inspectorul de daună Târcă Gheorghe cuprind menţiunea inspectorului de daună că le-ar fi primit în original, însă această menţiune nu aparţine inspectorului, ci a fost adăugată ulterior, că nu au fost depuse devize de lucrări.

Instanţa reţine caracterul neîntemeiat al susţinerilor pârâtei. Astfel, aşa cum rezultă din adresele nr. 31/08.07.2014 şi 30/17.06.2014, depuse în original la filele 156, 157, acestea poartă menţiunea sub semnătură a inspectorului de daună al pârâtei Tîrcă Gheorghe, potrivit căruia a primit facturile în original. Şi în instanţă, inspectorul Tîrcă Gheorghe, fiind audiat în calitate de martor, a arătat că a primit în original aceste facturi şi că îi aparţin scrisul şi semnătura de pe înscrisurile de la filele 156, 157.

Pe de altă parte, instanţa reţine că nu are suport în dispoziţiile contractuale şi legale condiţionarea făcută de societatea de asigurare de a plăti contravaloarea daunelor după efectuarea lucrărilor şi depunerea documentelor de plată, a facturilor, ordinelor de plată şi a devizelor de lucrări. Nici convenţia încheiată de părţi şi nici dispoziţiile legale incidente în materie nu instituie o asemenea condiţionare. Art. 11.5 din condiţiile generale ale contractului vizează documente estimative care pot contribui la cuantificarea daunei. Dimpotrivă, scopul pentru care se încheie contractul de asigurare pentru imobile este acela ca asiguratul, în situaţia producerii riscului asigurat, să primească de la asigurător o sumă de bani pentru a avea posibilitatea să îşi repare imobilul sau să îşi achiziţioneze altul cu suma de bani primită de la asigurător, iar nu să efectueze în prealabil aceste cheltuieli (în multe situaţii, pe care asiguraţii nu şi le-ar putea permite), pentru ca ulterior să fie despăgubit de asigurător. În acelaşi sens a făcut precizări şi inspectorul de daună al pârâtei în cadrul declaraţiei de martor, arătând că la momentul primei plăţi nu se plătesc nişte lucrări deja efectuate, ci suma este acordată pentru a fi adus imobilul în starea iniţială.

Mai mult, în lipsa unor clauze contractuale contrare, instanţa reţine că, nu numai că nu este condiţionată efectuarea plăţii de către asigurător de efectuarea prealabilă a lucrărilor şi a plăţilor de către asigurat, ci asiguratul nu are obligaţia de a investi suma primită de la asigurător în acelaşi imobil, putând să îşi achiziţioneze alt bun sau niciunul. Pentru aceleaşi raţiuni, nici susţinerile pârâtei, care îşi arogă atribuţii de organ de control fiscal, referitoare la lipsa datorării TVA nu sunt întemeiate, asigurătorul având obligaţia de a achita contravaloarea efectivă a prejudiciului (care presupune servicii şi bunuri în a căror structură este inclus TVA).

Instanţa mai reţine că reclamanta a estimat contravaloarea lucrărilor de remediere a daunelor la suma de 26.615,10 lei (fila 24) în baza unor devize estimative şi a ofertelor producătorilor din domeniu construcţiilor (de pildă, SC DAMILA - fila 47), iar societatea de asigurare nu a refuzat efectuarea plăţii pe motiv că ar fi contestat contravaloarea acestor lucrări, (situaţie în care ar fi avut posibilitatea de a efectua cercetări suplimentare, de a dispune efectuarea unui raport de expertiză privind valoarea bunurilor, conform art. 13.7 lit. a din contract – fila 17), ci în mod neîntemeiat, aşa cum s-a reţinut mai sus, pentru nedepunerea în original a documentelor privind efectuarea lucrărilor, privind plata acestora (aşa cum rezultă, în plus de cele reţinute mai sus, şi din nota de justificare depusă la fila 25 în dosar).

Sunt neîntemeiate şi susţinerile pârâtei prin care sugerează că reclamanta solicită şi plata unor lucrări de îmbunătăţire a imobilului, cum ar fi termoizolarea cu polistiren a acestui imobil. Reclamanta nu a contestat că ar fi efectuat termoizolarea cu polistiren, iar inspectorul de daună al pârâtei a arătat că nu a constatat şi alte îmbunătăţiri în plus la imobil faţă de starea iniţială decât cele legate de termoizolaţie.

În speţă, reclamanta nu a solicitat şi contravaloarea lucrărilor de termoizolaţie cu polistiren, ci doar suma de 26.615,10 lei, care nu cuprinde aceste cheltuieli, conform facturilor nr. 359/26.05.2014 (fila 159 – pentru suma de 13.359,55 de lei) şi nr. 269/20.06.2014 (fila 162 – pentru diferenţa de 13.255,15 lei). Reclamanta a făcut şi dovada realităţii acestor plăţi prin chitanţele, ordinele de plată, extrasele şi documentele contabile depuse la dosar şi prin răspunsul instituţiei bancare de la file 113 (plăţi contestate iniţial de pârâtă).

Contravaloarea lucrărilor de termoizolaţie cu polistiren este suplimentară sumelor menţionate în paragraful anterior, conform facturii nr. 440/03.09.2014 emisă în baza contractului nr. 452/01.08.2014 (filele 144 – 145), sume nesolicitate pârâtei.

În drept, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2208 alin. 1, 2214 din C.civ., în cazul asigurării de bunuri, în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul plăteşte asiguratul despăgubirea.

Având în vedere situaţia de fapt şi dispoziţiile legale menţionate anterior, instanţa constată că pârâta datorează reclamantei suma de 10221,7 lei, reprezentând despăgubiri în temeiul poliţei de asigurare VL 1042120000003/04.10.2012 şi dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data scadenţei conform art. 1535 din C.civ., 13.06.2014.

Pentru aceste considerente, instanţa urmează să admită acţiunea şi să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10221,7 lei, reprezentând despăgubiri, la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data de 13.06.2014 până la data plăţii efective.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 din C.p.c., va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2116 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului şi taxa de timbru.”

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC A.A.SA, care a solicitat admiterea acestuia şi schimbarea în tot hotărârii apelate în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea apelului se arată că instanţa de fond a reţinut greşit culpa asiguratorului, când în realitate intimata a fost în culpă pentru nerespectarea procedurilor asiguratorului şi a clauzelor contractuale. Instanţa a apreciat eronat probele administrate şi a obligat la plata sumelor solicitate şi a dobânzii.

În speţă, asiguratorul a acordat despăgubiri în sumă de 16.513,42 lei, la data de 17.06.2014, cuantumul despăgubirilor fiind calculat în regie proprie, deoarece intimata a depus la dosarul de daune oferte, devize estimative, fără ştampila vreunei firme de specialitate, nefăcând dovada unei cheltuieli efective.

Intimata a fost în culpă, deoarece, conform procedurii de daune, trebuia să depun ă în original facturile, dovada achitării contravalorii facturilor şi devizele de reparaţii anexate facturilor, să solicite recalcularea despăgubirii conform actelor fiscale depuse, deoarece dosarul de daună a fost închis şi clasat prin plata despăgubirii la data de 17.06.2014, iar intimata a depus înscrisuri la data de 08.07.2014.

Intimata a efectuat copii xerox color cu intenţia de a duce în eroare asiguratorul şi instanţa, pentru că a susţinut prin acţiunea introductivă că a depus originalele la asigurator şi le-a dat sub semnătură inspectorului de daune prin adresele: nr. 30/17.06.2014 – factura nr. 359/20.06.2014 în sumă de 10.773,83 lei şi TVA = 2585,72 lei emisă de SC Cidra Construct SRL şi ordinele de plată din data de 29.05.2014 şi chitanţa nr. 3918091/31.05.2014; nr. 31/08.07.2014 – factura nr. 269/20.06.2014 în sumă de 10.689,64 lei şi TVA = 2565,51 lei emisă de SC  Midoconstruct SRL şi ordinele de plată din data de 20.06.2014 şi 08.07.2014.

Facturile menţionate au fost depuse fără devize de reparaţii la asigurator, astfel că asiguratorul nu a putut verifica dacă s-au efectuat lucrări, în ce au constatat acestea şi dacă s-au executat lucrările de reparaţii ale avariilor constatate. Nici la dosarul cauzei, cu ocazia judecăţii, intimata nu a depus devizul de reparaţie.

Nu s-a dovedit în cadrul procesului printr-o expertiză de specialitate dacă lucrările evidenţiate în devizul estimativ sau executate în realitate, dacă este un preţ corect al materialelor şi tarifele de manoperă sunt corect facturate sau dacă structura sau cuantumul cheltuielilor indirecte este corect şi real.

Apelanta menţionează care sunt motivele pentru care consideră necesar a fi depuse la asigurator actele originale şi arată că intimata a produs pro-cauza factura nr. 440/03.09.2014, pentru a demonstra că nu solicită plata acestei îmbunătăţiri, ci numai cheltuielile indirecte din celelalte două facturi, deşi efectuase această îmbunătăţire imediat după încasarea despăgubirii din 17.06.2014.

Instanţa de fond a reţinut eronat că asiguratorul a condiţionat plata despăgubirii de efectuarea lucrărilor de reparaţie, deoarece lucrările de reparaţii erau finalizate la data de 31.07.2014, după încasarea despăgubirii la data de 17.06.2014.

Intimata a solicitat suma de 10.221,7 lei, fără a preciza de unde provine această sumă. Iniţial a spus că reprezintă despăgubiri, iar în cuprinsul cererii de chemare în judecată a menţionat că reprezintă cheltuieli indirecte.

Din facturile nr. 269/20.06.2014 şi 359/20.06.2014 rezultă un total al cheltuielilor indirecte de 5.151,23 lei, iar intimata a solicitat 10.221,7 lei şi instanţa i-a acordat-o cu titlu de despăgubire, fără să verifice ce reprezintă în realitate şi fără să aibă în vedere suma achitată de asigurator cu titlu de despăgubire.

Intimata a solicitat dobânda legală la suma de 10.221,7 lei, de la data de 13.06.2014 şi, cu toate că nu motivează acest capăt de cerere şi nu arată ce reprezintă data de la care solicită calcularea acesteia, instanţa a admis şi acest capăt de cerere şi a stabilit începerea calculului dobânzii de la data de 13.06.2014, fără să motiveze.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 470 C. pr. civ.

Prin cererea de la fila 23 dosar, apelanta SC A.A. SA a formulat cerere de introducere în cauză a Fondului de garantare a asiguraţilor, faţă de decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr.2.034/27.08.2015, publicată în M.Of. 657/31.08.2015.

În şedinţa publică din data de 17 septembrie 2015, instanţa a respins această cerere, pentru motivele menţionate în preambulul prezentei decizii.

Analizând motivele invocate, sentinţa atacată şi probele administrate în cauză, instanţa a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente.

În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, pentru acordarea despăgubirii corespunzătoare prejudiciului suferit în urma intervenirii evenimentului asigurat şi pentru stabilirea cuantumului acesteia, nu este necesar ca asiguratul să facă dovada cheltuirii efective a sumei de bani solicitate cu acest titlu, ci numai proba că întinderea prejudiciului este cea din cererea de despăgubiri.

De altfel, chiar textele invocate şi citate de apelantă în cuprinsul căii de atac, respectiv clauzele 11.5 şi 11.6 din Condiţiile de asigurare, vin să întărească această concluzie, în cuprinsul lor menţionându-se că depunerea unor acte de genul celor enumerate este necesară doar pentru acordarea despăgubirii şi stabilirea corectă a cuantumului acesteia, fără a se condiţiona efectuarea acestor operaţiuni de dovedirea unor cheltuieli efective.

În asigurările de bunuri, nu numai că nu este necesar ca asiguratul să efectueze reparaţiile înainte de stabilirea şi acordarea despăgubirilor, dar acesta nici măcar nu este obligat să le efectueze, dacă nu doreşte sau dacă repararea bunului asigurat nu mai este posibilă. Despăgubirea are rolul de a acoperi în patrimoniul asiguratului, în limita valorii asigurate, pierderea suferită de acesta ca urmare a intervenirii evenimentului asigurat.

În al doilea rând, apelanta-pârâtă este în culpă pentru neplata diferenţei de despăgubiri, de 10221,7 lei. Intimata-reclamantă a formulat cerere de despăgubire la data de 13.05.2014  pentru întreaga despăgubire de 26.615,10 lei, însă pârâta, în urma întocmirii dosarului de daună VL1014IC000647, a achitat numai despăgubirea în cuantum de 16.513,42 de lei la data de 17.06.2014, iar nu şi suma de 10221,7 lei, solicitată în prezenta cauză. În aceste condiţii, formularea unei noi cereri de despăgubire pentru aceeaşi sumă, respectiv a unei cereri de recalculare a acesteia, aşa cum solicită apelanta, apare ca excesivă.

Apărările apelantei, prin care arată că reclamanta nu a depus la dosarul de daună facturile, dovada achitării contravalorii facturilor şi devizele de reparaţii în original şi că adresele care sunt semnate de inspectorul de daună T.G. cuprind menţiunea inspectorului de daună că le-ar fi primit în original, însă această menţiune nu aparţine inspectorului, ci a fost adăugată ulterior, sunt contrazise de probele administrate în cauză.

Astfel, aşa cum am menţionat anterior, nu este necesară dovedirea de către reclamantă a efectuării reparaţiilor la imobilul afectat de incendiu şi explozie, ci numai a existenţei şi cuantumului prejudiciului suferit. Aşadar, pentru stabilirea şi plata despăgubirii nu este neapărat necesar ca persoana asigurată să depună la dosarul de daună dovada achitării contravalorii facturilor şi devizele de reparaţii, în original sau copii. Reclamanta a estimat contravaloarea lucrărilor de remediere a daunelor la suma de 26.615,10 lei, solicitată prin cererea de despăgubire de la fila 24 din dosar, în baza unor devize estimative şi a ofertelor producătorilor din domeniu construcţiilor, iar societatea de asigurare, aşa cum a reţinut în mod corect prima instanţă, nu a refuzat efectuarea plăţii pe motiv că ar fi contestat contravaloarea acestor lucrări, situaţie în care ar fi avut posibilitatea de a efectua cercetări suplimentare, de a dispune efectuarea unui raport de expertiză privind valoarea bunurilor, conform art. 13.7 lit. a din contract – fila 17, ci în mod neîntemeiat, pentru nedepunerea în original a documentelor privind efectuarea lucrărilor şi plata acestora.

În acelaşi sens, din adresele nr. 30/17.06.2014 şi nr. 31/08.07.2014 rezultă că inspectorului de daună al pârâtei, T.G., a primit, în original, sub semnătură, facturile nr.359/26.05.2014 şi nr.269/20.06.2014, în care este menţionată întreaga sumă solicitată prin cererea de despăgubire, de 26.615 lei, din care face parte şi suma din prezenta cauză, în cuantum de 10221,7 lei. Inspectorul T.G., fiind audiat în calitate de martor, a arătat că a primit în original aceste facturi şi că îi aparţin scrisul şi semnătura de pe înscrisurile de la filele 156 şi 157. Depunerea originalelor celor două facturi la dosar de către reclamantă, ulterior primirii lor de către inspectorul de daune, nu dovedeşte reaua-credinţă a acesteia şi nu face dovada afirmaţiilor apelantei referitoare la intenţia de a induce în eroare asiguratorul şi instanţa. Există şi posibilitatea ca facturile originale să fi fost restituite reclamantei între momentul primirii de către inspectorul de daune şi cel al depunerii la dosar, ipoteză care nu este nici confirmată, dar nici infirmată de apelantă.

În al treilea rând, asigurătorul trebuie să suporte, în limita sumei asigurate, întregul prejudiciu suferit de persoana asigurată ca urmare a intervenirii evenimentului asigurat, inclusiv TVA-ul sau cheltuielile indirecte aferente lucrărilor necesare pentru readucerea imobilului afectat în starea iniţială.

Respectarea de către reclamantă a normelor legale privind contabilitatea şi procedurile fiscale excedează obiectului prezentei cauze şi intră în atribuţiile organelor fiscale competente.

În al patrulea rând, susţinerile pârâtei că factura nr. 440/03.09.2014 şi contractul de prestări servicii nr. 452/01.08.2014 ar fi întocmite pro causa, după efectuarea lucrărilor de termoizolare cu polistiren şi că reclamanta ar solicita, în realitate, şi plata unor lucrări de îmbunătăţire a imobilului, cum ar fi această termoizolare, nu sunt justificate.

Pe de o parte, facturile nr. 359/26.05.2014 (fila 159 – pentru suma de 13.359,55 de lei) şi nr. 269/20.06.2014 (fila 162 – pentru diferenţa de 13.255,15 lei), în baza cărora  s-a formulat cererea de despăgubire, nu cuprind această lucrare, pentru care a fost întocmită o altă factură, cu nr. 440/03.09.2014, emisă în baza contractului nr. 452/01.08.2014, astfel că este întemeiată reţinerea instanţei de fond, potrivit căreia reclamanta nu a solicitat şi contravaloarea lucrărilor de termoizolaţie cu polistiren, ci doar suma de 26.615,10 lei, care nu cuprinde aceste cheltuieli.

Pe de altă parte, declaraţia martorului T.G. nu confirmă susţinerea apelantei conform căreia constatarea efectuării lucrărilor de termoizolare cu polistiren de către inspectorul de daună al pârâtei s-ar fi făcut la data de 31.07.2014, aşa cum se susţine în calea de atac, iar planşele fotografice depuse la dosar  nu au puterea probantă de a dovedi acest aspect. În orice caz, simpla efectuare a lucrărilor de termoizolare cu polistiren înainte de întocmirea facturii nr. 440/03.09.2014 şi a contractului nr. 452/01.08.2014 nu poate duce la concluzia că sumele aferente acestor lucrări sunt cuprinse şi în facturile nr. 359/26.05.2014 şi nr. 269/20.06.2014.

În fine, în al cincilea rând, facturile nr. 359/26.05.2014 şi nr. 269/20.06.2014 justifică întreaga diferenţă de 10221,7 lei, iar nu numai suma de 5151,23 lei, considerată de apelantă ca fiind compusă din cheltuieli indirecte, dar care reprezintă în realitate TVA.

De altfel, TVA-ul nici nu face parte din cheltuielile indirecte, astfel cum acestea sunt definite de pct.2.3. din Anexa 1 la Ordinul nr. 1826 din 22 decembrie 2003 pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune, ci este o taxă aferentă cheltuielilor directe, astfel cum acestea sunt definite de acelaşi act normativ.

Având în vedere aceste motive, precum şi dispoziţiile art.480 din Codul de procedură civilă, instanţa a respins apelul ca nefondat.