Drepturi prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990

Drepturi prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990

Prin Decizia menţionată s-a admis recursul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, reclamanta a solicitat să-i fie acordate drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 rep., pentru perioada 01.06.1952 – 30.12.1954, perioadă în care soţul său a avut domiciliu obligatoriu, invocând art. 1 lit. „d” şi art. 4 alin. 4 din actul normativ menţionat.

Reclamanta invocă în calitate de soţie supravieţuitoare prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, faptul că de la căsătorie a convieţuit cu familia soţului său în prezent decedat, că nu s-a recăsătorit şi că părinţii soţului său au fost declaraţi chiaburi şi obligaţi să nu părăsească domiciliul şi implicit localitatea de domiciliu.

Relevant este faptul că în perioada 1.06.1952 – 30.12.1954, soţul reclamantei  era major, acesta fiind născut în 3.02.1925 şi decedat la data de 28.03.2002, nefiindu-i stabilită, până la data decesului, calitatea de beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990 rep.

Cei doi martori audiaţi în cauză, învederează faptul că părinţii soţului defunct au fost declaraţi chiaburi, că reclamanta şi soţul său au locuit împreună cu aceştia şi că au fost supuşi măsurilor represive, însă, aceste elemente nu sunt de natură să confere reclamantei dreptul de a beneficia de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 rep..

Instanţa de fond a dat o greşită interpretare şi a aplicat greşit prevederile art. 1 coroborat cu art. 5 din Decretul-Lege nr. 118/1990 rep., înlăturând apărarea pârâtei în sensul că încadrarea în categoria chiaburilor nu poate să atragă concluzia că reclamanta a fost persecutată, mai mult decât atât, constatând că, în contextul regimului politic de la acea dată, calitatea de chiabur atrăgea automat după sine măsura administrativă a domiciliului obligatoriu.

Prin Decizia nr. 9/13 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat chestiunea de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi art. 1 alin. 1 lit. „d” din Decretul-Lege nr. 118/1990 rep., în sensul că beneficiază de drepturile prevăzute de decretul-lege şi persoanele care făceau parte, în perioada de referinţă, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi catul chiaburilor, în măsura în care fac dovada că se încadrează în una din ipotezele reglementate de lit. a – e din acelaşi alineat şi îndeplinesc şi celelalte condiţii impuse de lege. Instanţa a stabilit şi că noţiunea de „domiciliu obligatoriu” se referă numai la situaţia în care a fost instituită măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu şi la cazurile în care persoana şi membrii săi de familie au avut limitată doar libertatea de circulaţie. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege, membrii familiei, soţ/soţie şi copiii ai persoanei care a avut stabilit domiciliu obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi persoana principal vizată de  măsura administrativă.

În condiţiile în care soţul supravieţuitor nu a solicitat să-i fie recunoscută calitatea de beneficiar al decretului-lege, iar reclamanta, soţie supravieţuitoare deşi invocă faptul că a locuit împreună cu familia soţului defunct în perioada de referinţă, nu face dovada că faţă de ea ar fi fost dispusă măsura administrativă a domiciliului obligatoriu, instanţa de fond pe de o parte nu putea extinde sfera beneficiarilor normei legale doar pe considerentul că familia soţului său, respectiv părinţii acestuia au fost declaraţi chiaburi.

În ceea ce priveşte termenul de contestare în instanţa de contencios administrativ a deciziei prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă, textul art. 10 alin. 3 din Decretul-Lege nr. 118/1990 rep., trimite la Legea contenciosului administrativ care în art. 11 reglementează un termen de  6 luni, prin urmare  cererea de chemare în judecată este formulată în termenul legal, cu precizarea că termenul de introducere a acţiunii este cel prevăzut de lege.

Pentru considerentele arătate, văzând şi prevederile art. 498 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa va admite recursul pârâtei şi va casa sentinţa atacată iar în rejudecare, va respinge acţiunea reclamantei.

Domenii speta

Spete similare