Litigiu cu profesionistii - obligatia de a face - restituirea imprumutului in moneda nationala

Prin sentinţa civilă nr. 3064/9.10.2015, Judecătoria Piatra Neamţ a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională invocată de către intimat R. B. S.A. - Agenţia Neamţ; a respins sesizarea formulată de COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR - REGIUNEA NORD EST IAŞI ¬- COMISARIATUL JUDEŢEAN PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR NEAMŢ în contradictoriu cu intimat R. B. S.A. - Agenţia Neamţ, pentru „aplicare sancţiune contravenţională”, ca nefondată şi a anulat procesul - verbal de constatare seria AAA, nr. 0021054, din data de 11.03.2013, întocmit de către COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR-REGIUNEA NORD EST IAŞI¬ - COMISARIATUL JUDEŢEAN PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR NEAMŢ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, la data de 23.05.2016, cu nr. 2504/279/2013, intervenientul principal D. R. a formulat apel împotriva încheierii din 18.09.2015 şi a sentinţei civile nr. 3064/09.10.2015, ambele pronunţate de Judecătoria Piatra Neamţ în dosarul nr. 2504/279/2013 şi a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţa în vederea soluţionării cererilor de intervenţie şi, în subsidiar, modificarea în totalitate atât a încheierii cât şi a hotărârii instanţei de fond, admiterea sesizării formulate de Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor, Regiunea Nord Est Iaşi - Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Neamţ, admiterea cererii de intervenţie şi constatarea caracterului abuziv clauzelor contractuale menţionate.

În cuprinsul cererii de apel a invocat următoarele motive:

1. Prin încheierea din 18.09.2015, în temeiul art. 66 alin. 2 NCPC, instanţa de fond a dispus disjungerea cererii formulate de Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorului de cererea de intervenţie principală formulată de mine şi de cererea de intervenţie accesorie formulată de O. E, urmând ca cele din urmă cereri să formeze un dosar distinct. Motivul pentru care instanţa a apreciat oportună disjungerea cererilor a fost acela că am defăimat ca fiind fals înscrisul de la fila 8, volumul IX, considerându se că durata de timp necesară cercetării falsului ar conduce la o întârziere nejustificat de mare a cererii formulate de CRPC.

Disjungerea cererilor a fost însă nelegal dispusă de instanţa de fond, având în vedere că, potrivit art. 66 alin. 2 NCPC, disjungerea poate fi dispusă în afară de cazul în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecaţii”.

Or, admiţând în principiu cererea de intervenţie principală formulată de mine, însăşi instanţa a reţinut prin încheierea din 19.10.2013 că „intervenientul D. R. (...) pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii şi drepturi strâns legate de acesta.”

Ca atare, faţă de prevederile legale incidente, judecarea împreună a celor două cereri se impunea cu prisosinţă, cu atât mai mult cu cât cererea de intervenţie se suprapune în parte peste sesizarea formulată de CRPC, motiv pentru care solicit admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond în vederea soluţionării cererii de intervenţie formulată de mine.

2. Pe fondul cauzei şi raportându mă strict la clauzele contractuale care au constituit obiectul sesizării formulate de CRCP, respectiv modalitatea de calcul a dobânzii după data la care aceasta a devenit variabilă şi cazurile în care banca poate declara scadent anticipat contractul, solicit admiterea apelului şi constatarea caracterului abuziv al acestor clauze înserate în contractele nr. şi împreună cu actele adiţionale, având în vedere următoarele considerente:

2.1. În mod nelegal s a reţinut caracterul negociat al acestor clauze, instanţa de fond ajungând la această concluzie exclusiv prin prisma precizării într unul din cele două contracte a destinaţiei sumelor acordate cu titlu de credit, precum şi prin prisma nivelului diferit al dobânzii şi al modului de calcul în contracte şi în actele adiţionale.

Or, în ce priveşte precizarea destinaţiei de utilizare a sumei împrumutate prin contractul nu se putea extinde şi asupra contractului iar, pe de altă parte, o astfel de precizare nu poate echivala cu negocierea clauzelor contractuale nici în perioada precontractuală şi nici concomitent încheierii contractelor.

De asemenea, nici împrejurarea că am avut posibilitatea la un moment dat de a opta între mai multe tipuri de dobândă nu dovedeşte caracterul negociat al acestora, întrucât toate aceste tipuri de dobânda erau standardizate iar negocierea în privinţa modalităţii de calcul era exclusă.

În această privinţă, prin decizia 2123/20.10.2015, ICCJ a statuat că „legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opţiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune ferm dovada negocierii directe a contractului în întregul lui sau a unora dintre clauzele acestuia, respectiv dovada acelor discuţii prealabile încheierii contractului şi din care a reieşit obţinerea acordului împrumutatului cu privire la conţinutul clauzei denunţate. Ca urmare, apărările formulate în acest sens de către recurenta pârâtă, întemeiate pe furnizarea contractului de împrumut, neînsoţit de Condiţiile generale, neurmată de obiecţiunile împrumutatului, ci dimpotrivă, de semnarea contractului, sunt apreciate ca neîntemeiate, întrucât nu se înscriu în teza probatorie deja enunţată.”

Ca atare, nici precizarea destinaţiei sumelor împrumutate şi nici cuantumul diferit al dobânzii în actele adiţionale nu poate dovedi negocierea clauzelor şi al acestor cuantumuri, cu atât mai mult cu cât Banca nu a dovedit acest aspect, deşi avea obligaţia să o facă.

Astfel, însăşi ICCJ a statuat că „art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie relativă a caracterului ne negociat al clauzelor în cazul contractelor preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului or al unor clauze ale acestuia”, (decizia din noiembrie 2012, dosar nr. 10464/799/2010).

O asemenea dovada scrisă a negocierii, inclusiv în faza precontractuală nu există.

Simplul fapt al semnării contractului astfel cum a fost redactat nu este suficient pentru a face aplicabile prevederile art. 969 C.Civil 1864 întrucât contractele încheiate între consumatori şi profesionişti trebuie să îndeplinească în mod cumulativ atât cerinţele Codului Civil cât şi cerinţele legislaţiei specifice în materia protecţiei consumatorului. Instanţa nu putea invoca principiul pacta sunt servanda decât în situaţia constatării respectării întru totul a legislaţiei specifice de către pârâtă.

Or, în această privinţă, absenţa negocierii rezultă din însuşi faptul nerespectării prevederilor Legii 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice şi a Legii 193/2000.

Astfel:

Art. 6 din Legea 289/2004 prevede: „înainte de încheierea contractului, creditorul:

a) are obligaţia să prezinte contractele de credit pe care le oferă, tipul şi suma totală a creditului cele mai adecvate, luând în calcul situaţia financiară a consumatorului, avantajele şi dezavantajele asociate cu produsul propus, precum şi scopul creditului;

b) trebuie să prezinte consumatorului informaţiile exacte şi complete necesare privind contractul de credit avut în vedere;”

Art. 8 din Legea 289/2004 prevede: „Contractul de credit scris trebuie să includă cel puţin următoarele date (...) e) o listă a elementelor de cost prevăzute la art. 4 alin. (2) şi care revin consumatorului (...). în cazul în care valoarea exactă a acestor componente este cunoscută, o astfel de valoare trebuie să fie indicată. În caz contrar, trebuie să fie indicată o metodă de calcul sau, pe cât posibil o cât mai realistă valoare estimativă”

Evident că în absenţa acestor date obligatoriu a fi înserate nu se poate reţine negocierea clauzelor întrucât consumatorul nu avea posibilitatea reală de a cunoaşte condiţiile concrete în care dobânda şi comisioanele pot fi modificate şi nici cuantumul majorărilor.

Or, deşi pârâtei îi revenea obligaţia de a dovedi negocierea contractului atât în faza precontractuală cât şi concomitent încheierii contractului, aceasta nu a făcut o asemenea dovadă, înţelegând să se prevaleze exclusiv de prevederile art. 969 C.Civil 1864, fără însă ca respectarea cerinţelor legale specifice contractului (şi care ar fi putut ulterior atrage incidenţa art. 969 C.Civil 1964) să fi fost îndeplinită ori dovedită.

În atare condiţii, nici eventuala inserare în contract a menţiunii că prin semnarea contractului declar că am înţeles şi că mi s au explicat termenii contractuali, nici posibilitatea de a alege între mai multe tipuri de dobânzi existente pe piaţă, şi cu atât mai puţin semnarea contractului nu suplinesc cerinţa exprimării clauzelor contractuale în termeni clari şi inteligibili şi nici nu sunt de natură să înlocuiască necesitatea indicării în contract a unor motive/împrejurări clare şi verificabile de către consumator a modului de stabilire a variaţiei dobânzii şi a majorării comisioanelor.

De altfel, nici legiuitorul nu consideră suficientă aderarea la contract ori existenţa mai multor tipuri de contrate pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor contractuale, ci impune ca profesionistul să facă dovada negocierii directe a clauzelor, dovada explicării în prealabil a clauzelor contractuale, dovadă care nu s a făcut.

2.2. În egală măsură, instanţa avea obligaţia de a cerceta dacă modalitatea de stabilire a dobânzii precum şi cauzele şi motivele declarării scadentei anticipate erau sau nu stabilite prin mijloace transparente şi explicate într un limbaj clar şi inteligibil.

Or, posibilitatea băncii de a modifica în cuantum dobânda variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare sau de politica de credit a Băncii nu îndeplineşte nici pe departe această condiţie, iar în această privinţă CJUE a arătat în Cauza C-143/13, Matei şi Matei par. 76, că „în ceea ce priveşte clauzele contractuale în discuţie în litigiul principal şi, în primul rând, cele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, trebuie să se ridice problema previzibilităţii pentru consumator a majorărilor acestei rate pe care creditorul le poate efectua în funcţie de criteriul, la prima vedere puţin transparent, referitor la „intervenirea unor schimbări semnificative pe piaţa monetară”, chiar dacă această din urmă formulare este în sine clară şi inteligibilă din punct de vedere gramatical.” Or, „intervenirea unor schimbări semnificative pe piaţă monetara” este unul şi acelaşi lucru cu „evoluţia pieţei financiar bancare” menţionata în cele două contracte.

Constatând că aceste clauze contractuale sunt exprimate într un limbaj accesibil oricărei persoane, instanţa de fond s a rezumat doar a verifica existenţa unui limbaj clar, fără a verifica daca acesta este şi inteligibil. Or, aşa cum se reţine de către CJUE în cauza Kasler, limbajul uşor inteligibil presupune ca fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neechivocă a naturii şi întinderii propriilor drepturi şi obligaţii precum şi a drepturilor şi contraprestaţiilor celeilalte părţi.

Condiţia exprimării clauzelor într un limbaj uşor inteligibil trebuia analizată şi în raport de clauzele privind declararea scadenţei anticipate din cuprinsul cărora nu rezultă cu exactitate împrejurările şi cauzele ce pot duce la această măsură extremă.

2.3. Faţă de cele mai sus arătate, solicit să se constate ca fiind îndeplinite condiţiile prealabile pentru ca aceste clauze să fie analizate prin prisma caracterului abuziv.

În ce priveşte dobânda, solicit a se constata caracterul abuziv al clauzelor ce privesc modalitatea de stabilire a acesteia, referindu mă prin aceasta la modalitatea de stabilire a dobânzii după data la care aceasta a devenit variabilă în perioada de fiinţă a celor două contracte în forma lor iniţiala, cât şi la modalitatea de stabilire a dobânzii în actele adiţionale încheiate ulterior.

Pârâta nu a reuşit să facă dovada caracterului lor negociat, conform celor arătate anterior.

Există un evident dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Echilibrul contractual nu se rezumă doar la unul exprimat, sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor asumate la nivel teoretic, ci şi la unul pecuniar. în aceste împrejurări, obligarea împrumutatului de a suporta o dobândă majorată, fără ca majorarea să fie justificată de criterii clare, neechivoce şi stabilite prin contract într un limbaj clar şi inteligibil, ci exclusiv pe indici care să îi procure un profit indiferent de evoluţia pieţei financiare, face ca dezechilibrul să fie de necontestat. O astfel de modalitate de stabilire a dobânzii are drept consecinţă transformarea contractului de/Credit dintr un contract comutativ (care presupune cunoaşterea întinderii drepturilor şi obligaţiilor încă de la momentul încheierii contractului) într un contract aleatoriu ale cărui condiţii, dacă ar fi fost de la bun început cunoscute, l ar fi putut determina pe împrumutat să nu încheie respectivul act juridic.

Acesta este şi motivul pentru care, în acord cu jurisprudenţa europeană, ICCJ a constatat în repetate rânduri în practica sa recentă ca fiind abuzive şi, în consecinţă, nule absolut clauzele privind dobânda variabilă, precum şi nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda variabilă, precum şi orice altă clauză care permite băncii modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii. (Decizia nr. 2123 a Secţiei a II a Civilă a ICCJ din 20.10.2015)

În aceeaşi privinţă CJUE a arătat în Cauza C-143/13, Matei şi Matei par. 76, că „în ceea ce priveşte clauzele contractuale în discuţie în litigiul principal şi, în primul rând, cele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, trebuie să se ridice problema previzibilităţii pentru consumator a majorărilor acestei rate pe care creditorul le poate efectua în funcţie de criteriul, la prima vedere puţin transparent, referitor la „intervenirea unor schimbări semnificative pe piaţa monetară”, chiar dacă această din urmă formulare este în sine clară şi inteligibilă din punct de vedere gramatical.”

Clauzele contractuale supuse analizei instanţe dovedesc fără echivoc lipsa bunei credinţe:

Prezumţia de bună - credinţă a băncii de care aceasta beneficiază în temeiul art. 969 C.Civil 1864 a fost răsturnată prin însuşi faptul inserării în contract a clauzelor cu caracter echivoc ce reglementează dobânda variabilă. În plus, deşi avea obligaţia legală de a informa împrumutatul cu privire la condiţiile şi termenii contractuali, banca nu a înţeles să se conformeze, ceea ce i a şi permis să îşi rezerve prin contract posibilitatea de a modifica unilateral şi arbitrar dobânda şi comisioanele, fără consultarea prealabilă a împrumutatului şi fără acordul acestuia, iar acest aspect nu a fost contestat de către pârâtă.

Mai arăt în privinţa clauzelor referitoare la scadenţa anticipată, solicit a se reţine că acelaşi caracter abuziv constă pe de o parte în aceea că nu au fost negociate, iar pe de altă parte în aceea că este de neacceptat a se considera ca fiind caz de neîndeplinire, care să justifice dreptul Băncii de a rezilia contractul neachitarea indiferent de motiv a sumelor calculate potrivit contractului. Aceasta, întrucât este posibil ca neplata sumelor datorate băncii să fie justificată de contestarea sumelor - iar în atare caz clauza îmi interzice, practic, orice drept de a contesta sumele modificate de bancă - ori de motive neimputabile clientului, cum ar fi creşterea imprevizibilă a cursului valutar sau diminuarea prin lege a veniturilor (ambele ultimele două ipoteze fiind valabile în cazul meu). În aceste din urmă cazuri, se creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât, în loc ca riscul să fie împărţit între bancă şi client, acesta din urmă este obligat să acopere întreaga sumă majorată ca urmare a creşterii cursului valutar ori ca urmare a modificărilor legislative, în virtutea unei clauze preformulate, nenegociate, impuse prin contractul de adeziune.

Practic, prin aceste clauze banca se exonerează de orice risc, deşi nu a existat nici o convenţie în privinţa transferării riscurilor exclusiv în sarcina împrumutatului.

În esenţă, cazurile de declarare a scadenţei anticipate îl situează pe împrumutat într o poziţie defavorabilă faţă de bancă câtă vreme aceasta din urmă are libertatea de a aprecia asupra oricărui motiv ce poate atrage o astfel de sancţiune, indiferent dacă acestea se datorează unei culpe a acesteia dar neacceptată ca atare de către pârâtă.

În plus, împrumutatul se vede pus în situaţia de a restitui integral un credit în privinţa căruia acesta achită sumele de plată datorate în cuantumul şi termenele prevăzute în contract, ceea ce este de natură să creeze un evident dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. (A se vedea în acest sens Decizia nr. 686/2013, secţia a II  a Civilă a ICCJ)

3. De asemenea, solicit a se avea în vedere şi celelalte clauze în privinţa cărora am solicitat prin cererea de intervenţie să se constatate caracterul abuziv.

În privinţa dobânzilor/penalităţilor de întârziere:

- nu s a făcut dovada negocierii nici în privinţa cuantumului şi nici în privinţa cazurilor în care acestea se aplică; astfel, împrejurarea că acestea sunt percepute indiferent de motivul întârzierii, motiv are ar putea fi generat de inserarea altor clauze al căror caracter abuziv se solicită a fi constatat (ex: riscul valutar, eventuale erori ale băncii, scăderea drastică a veniturilor din motive neimputabile, este de natură să creeze un evident dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor;

- însăşi CJUE, în cauza C415/1 a statuat că „În legătură cu o clauză referitoare la dobânzile de întârziere, instanţa trebuie să examineze în special în ce măsura cota acestor dobânzi depăşeşte cota legală aplicabilă în mod normal şi dacă aceasta este disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin dobânzile de întârziere”.

În privinţa cursului valutar, arăt următoarele:

Încheierea contractului s a făcut în raport de cursul CHF la data încheierii contractului, fără ca părţile să negocieze nici un alt curs ulterior.

Obiectul contractului îl constituie acordarea unui împrumut şi nu efectuarea de schimburi valutare, astfel încât menţiunile privind aplicarea cursului de schimb al băncii, în lipsa oricăror negocieri în acest sens, este vădit abuzivă.

Pe de altă parte, obligând împrumutatul să restituie creditul în aceeaşi valută în care a fost acordat, deşi mecanismul de deblocare a acestuia a fost în RON, banca se exonerează de orice risc valutar pe care îl plasează exclusiv asupra împrumutatului, fără ca acestuia din urmă să i se explice consecinţele asumării unor asemenea clauze. Deşi deţinea toate pârghiile informaţionale şi avea obligaţia de a şi sfătui clientul în aşa fel încât contractul pe care îl încheie să nu îl împovăreze excesiv, banca a ignorat cu desăvârşire aceste obligaţii, deşi atenţionări în privinţa hipervalorizării CHF au existat inclusiv din partea autorităţilor financiare elveţiene.

Semnificativă în această privinţă este decizia CJUE pronunţată în cauza Kasler ale cărei considerente sunt pe deplin aplicabile spetei:

Deşi creditul a fost acordat în CHF, suma împrumutată a fost deblocată în lei întrucât, nefiind o monedă prezentă pe piaţa valutară, aceasta era imposibil de achiziţionat din altă parte decât de la pârâtă.

Pentru a restitui ratele, procedura era inversă, în sensul că eu mă prezentam la bancă având suma în lei corespunzătoare sumei lunare de plata în CHF, banca efectuând schimbul valutar la cursul său de schimb.

Prin urmare, ambele părţi contractante s au raportat la suma în RON echivalentă a sumei de CHF împrumutată, împrejurare ce rezulta din stabilitatea de care se bucura moneda elveţiană în raport cu cea naţională, coroborată cu lipsa de pe piaţa interna a CHF şi de efectuarea plăţilor şi a tuturor operaţiunilor doar în RON, Euro sau, eventual, USD. Aşadar, neputând folosi moneda CHF, subsemnatul am solicitat echivalentul în CHF a sumei de RON de care aveam nevoie iar pârâta a înţeles să îmi remită suma în CHF, echivalentă a sumei în RON solicitate de mine.

Aceste împrejurări atrag integral incidenţa deciziei Kasler întrucât, deşi prin contractele de faţă creditele a fost contractate în CHF iar în cauza Kasler creditul s a încheiat în moneda HUF dar în echivalentul sumei în CHF, tragerea efectivă a sumei s a făcut în ambele cazuri în moneda naţională, echivalentă unei sume de franci elveţieni.

Considerentele hotărârii CJUE pronunţată în cauza Kasler fiind binecunoscute, arăt doar că în contract nu se regăseşte nici o explicaţie cu privire la modul de calcul al cursului de schimb CHF/RON şi nici cu privire la consecinţele pe care le ar putea avea devalorizarea excesivă a monedei naţionale.

Astfel, este de necontestat absenţa oricărei negocieri cu privire la asumarea de către mine a riscului valutar, după cum este de necontestat şi faptul că prin obligarea mea de a achita sume suplimentare şi considerabile de bani ca urmare a variaţiei cursului valutar, s a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Ca atare, clauzele privind obligarea mea de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, şi încă la cursul valutar stabilit de pârâtă, au un evident caracter abuziv.

Aceste susţineri nu impietează cu nimic principiul nominalismului.

Potrivit acestui principiu, în cazul contractului de împrumut obligaţia împrumutatului este aceea de a restitui aceeaşi suma numerică arătată în contract iar ceea ce interesează din acest punct de vedere este intenţia reală a părţilor şi nu interpretarea literală a clauzelor contractuale.

Aşa cum am arătat, din însăşi modalitatea de deblocare a creditului precum şi din realitatea pieţei financiar valutare din România, la data acordării creditului se desprinde concluzia că în realitate ambele părţi au avut reprezentarea acordării, respectiv a împrumutării unei sume în RON, echivalenta sumei de CHF împrumutată.

În consecinţă, tocmai pentru respectarea principiului nominalismului, s ar fi impus ca împrumutatul să restituie aceeaşi sumă de bani în moneda naţională, în echivalent CHF, dar la acelaşi curs valutar de la momentul încheierii contractului, întrucât stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON la cursul valabil la data încheierii contractului nu ar fi reprezentat o modificare a contractului, ci o restabilire a echilibrului contractual şi o reaşezare a acestuia în limitele intenţiei reale a părţilor astfel cum a existat la data încheierii contractului.

Inserarea acestor clauze m a forţat să închei acte adiţionale care, în loc să îmi înlesnească situaţia, m a îndatorat şi mai mult, suma rămasă de plată crescând semnificativ în loc să scadă, în ciuda plăţilor efectuate de a lungul derulării creditului.

În atare condiţii, faţă de cele mai sus expuse, solicit admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

Cererea de apel a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 66 din noul Cod de procedură civilă, ale art. 948 şi 966 din vechiul Cod civil, ale Legii nr. 193/2000, ale Legii nr. 289/2004, ale O.U.G. 50/2010 şi ale O.G. 21/1992.

Intervenienta O. E a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 3064 din 09.10.2015, pronunţată la Judecătoria Piatra Neamţ, în dosarul 2504/279/2013 şi a solicitat casarea sentinţei civile, repunerea intervenienţilor principali şi accesoriu în cauza dosarului nr. 504/279/2013, rejudecarea cauzei şi obligarea intimatei R. B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul cererii de apel a invocat următoarele motive:

Referitor la hotărârea instanţei de a disjunge cererea principală formulată le Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului - Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorului Neamţ de cererea intervenientului principal şi a celui accesoriu.

Această hotărâre este nefondată, netemeinică şi nelegală din următoarele motive:

1. Intervenientul principal, D. R. şi cel accesoriu, O. E, au fost admişi ca părţi în dosarul nr. 2504/279/2013 prin încheierea de şedinţă din data de 09.11.2013 şi prin încheierea de şedinţă din data de 18.09.2015, deoarece, aşa cum se precizează în încheierile menţionate, „intervenienţii pretind pentru sine dreptul dedus judecăţii şi drepturi strâns legate de aceasta” în temeiul art. 61 alineatul 2, art. 65 alineatul 1, art. 66 alineatul l şi art. 67 alineatul 1 din noul Cod de procedură civilă.

2. Cu toate că instanţa de judecată admite cererile de intervenţie principală şi accesorie deoarece „intervenienţii pretind pentru sine dreptul dedus judecăţi”, prin sentinţa civilă nr. 3064 din 09.10.2015 instanţa disjunge cererea principală, formulată de ANPC-CJPC Neamţ, de cererea intervenienţilor principali şi accesoriu, prin încheierea de şedinţă din data de 18.09.2015, încheiere ce este parte integrantă din sentinţa civilă nr. 3064 din 09.10.2015, pe motiv că „judecarea cererii de intervenţie principală şi a celei accesorie ar conduce la o întârziere nejustificat de mare a cererii formulate de Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor.”

Această sentinţă civilă nr. 3064 din 09.10.2015 este nelegală deoarece conform art. 66 alineat 2 din Noul Cod de procedură Civilă stipulează clar excepţia când nu se poate face disjungerea cauzei „intervenienţii pretind pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii”.

3. Motivarea instanţei că dosarul 2504/279/2013 ar conduce la o întârziere nejustificat de mare a soluţionării cauzei dacă ar fi rămas în dosar şi intervenienţii principal şi accesoriu nu are fundament legal.

Dosarul nr. 2504/279/2013 a fost întârziat nejustificat de către instanţa de judecată, deoarece instanţa de judecată a amânat timp de peste doi ani pronunţarea asupra unor aspecte de drept semnalate în cauza dosarului 2504/279/2013. Mai mult, instanţa de judecată a solicitat efectuarea unei expertize în dosar şi a stabilit obiective care nu aveau legătură cu cauza în dosar, schimbând natura cauzei.

Instanţa de judecată a dat o interpretare greşită naturii cauzei deduse judecăţii, care avea ca obiect lămurirea unor aspecte de drept semnalate de ANPC-CJPC Neamţ şi intervenienţi în dosar.

Expertiza, conform art. 330 alineat 1 din Noul Cod de Procedură Civilă, trebuie să lămurească împrejurările de fapt producerii unei situaţii ori, în cauza dosarului nr. 1504/279/2013, instanţa trebuia să dea o soluţie pe baza normelor şi principiilor de drept, în urma constatării de fapt semnalate de ANPC-CJPC Neamţ.

Textele de lege şi normele de drept obligatorii aplicabile cauzei din dosarul 504/279/2013 sunt Legea 193/2000 art. 4 alineat 1 şi art. 948, 953, 970, 983 din vechiul Cod aplicabil contractelor de credit încheiate în anii 2007 şi 2008.

II. Referitor la obiectul şi natura cauzei din dosarul 2504/279/2013

1. Dosarul 2507/279/2013 are ca obiect principal al cauzei constatarea existenţei cauzelor abuzive şi eliminarea acestora de către instanţa de judecată, în baza unei hotărâri judecătoreşti, din contractele de credit şi (inclusiv din actele adiţionale la contractele menţionate), aşa cum este menţionat în procesul verbal de constatare seria nr. întocmit de ANPC-CJPC Neamţ şi în baza căruia ANPC-CJPC Neamţ a formulat cererea către Judecătoria Piatra Neamţ.

Cererea de chemare în judecată a fost promovată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului - Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorului Neamţ (ANPC-CJPC Neamţ), prin adresa cu nr. 823 din 14.03.2013, în urma procesului verbal de constatare a clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate de R. B. cu D. R..

2. Dacă instanţa de judecată ar fi avut răbdare şi ar fi citit cu atenţie atât cererea de chemare în judecată formulată de ANPC-CJPC Neamţ unde se menţionează că „vă rugăm să constataţi existenţa clauzelor abuzive din contractele de credit aşa cum sunt prezentate în documentele de control şi să dispuneţi eliminarea acestora” şi dacă instanţa ar fi citit şi pag. 4–5 din procesul verbal de control seria nr. unde se constată existenţa clauzelor abuzive atât în contractele de credit cât şi în actele adiţionale la respectivele contracte, atunci instanţa ar fi sesizat şi reţinut că organul de control, abilitat de lege, a constatat existenţa clauzelor abuzive atât în contractele de credit cât şi în actele adiţionale la aceste contracte, acte adiţionale care sunt parte integrantă din contractele de credit.

3. Conform Legii 193/2000, art. 4 alin. 1 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrară cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Conform procesului verbal de constatare seria nr. întocmit de ANPC-CJPC Neamţ la sesizările făcute de D. R., reiese că în contractele de credit încheiate de acesta cu R. B. există clauze abuzive. Tot din procesul verbal de constatare reiese faptul că banca nu a putut dovedi/proba conform legii că s a negociat direct cu consumatorul clauzele din contracte. Nici nu putea să dovedească existenţa negocierilor directe deoarece contractele de credit sunt preformulate, impuse consumatorului şi nu permit negocierea acestora.

De asemenea prin procesul verbal reiese că în urma adresei nr. făcute de către D. R. către bancă, aceasta nu i a prezentat condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare nici la semnarea contractelor şi nici ulterior semnării, ţinându-1 pe D. R. în eroare şi viciindu i consimţământul - art. 948 coroborat cu art. 953 din vechiul Cod civil aplicabil contractelor de credit în discuţie.

III. Referitor la motivaţia instanţei privind respingerea acţiunii introduse de NPC-CJPC Neamţ că nu s au constatat clauze abuzive în contracte

1. Sentinţa civilă nr. 3064 din 09.10.2015 pronunţată de instanţă este netemeinică, nefondată şi nelegală.

În motivarea sentinţei civile (pag. 11–16 din motivare) instanţa se raportează la actele adiţionale la contractele de credit din şi din.

Acest acte adiţionale, care nu mi au fost aduse la cunoştinţă şi care nu au fost negociate direct cu codebitorii D. R. şi D. M.-L., sunt anexate contractelor de credit şi fac parte din contractele de credit.

2. Instanţa de judecată a schimbat obiectul cererii principale referitor la constatarea clauzelor abuzive şi eliminarea acestora din contractele de credit (implicit din actele adiţionale aşa cum reiese din procesul verbal de constatare întocmit de ANPC-CJPC Neamţ) raportându se doar la actele adiţionale contractelor de credit ca şi cum aceste acte adiţionale ar fi de sine stătătoare, schimbând obiectul cererii principale.

3. Instanţa de judecată s a transformat în avocatul băncii R., depăşindu şi atribuţiile şi rolul conferit de lege, având o atitudine şi poziţie evident părtinitoare, neconformă legii, încălcându se prevederile art. 8, art. 20 şi art. 22 alineate (1), (2), (5), 6), (7) din NCPC.

4. În contractele de credit încheiate de R. B. cu D. R., inclusiv în actele adiţionale, nici o clauză din contract sau acte adiţionale nu a fost negociată direct cu consumatorul. Banca nu a putut să demonstreze, să probeze că aceste clauze au fost negociate direct cu consumatorul, deoarece însuşi contractul de credit este un contract preformulat, nu permite negocierea directă între părţi.

5. Instanţa de judecată motivează prin sentinţa nr. 3064/09.10.2015 că art. 3.3 şi 3.7 din contractele de credit, capitolul „Costuri” nu mai produc efecte deoarece au fost i modificate prin art. 2.2 din actele adiţionale - capitolul „Costuri”. Caracterul abuziv al unor clauze nu este dat de transferarea sau modificarea acestora în plus sau în minus prin alte documente. Caracterul abuziv este dat de natura clauzelor dacă au fost negociate direct cu consumatorul, aşa cum prevede legea 193/200, art. 4 alineat 1.)

6. Subsemnatei nu i au fost aduse la cunoştinţă şi nu i s au prezentat „Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare” şi nici codebitorilor D. R. şi D. M.-L.

Or, conform acestor condiţii la cap. A pct. 1 alineat 4 „se constituie într o condiţie esenţială şi determinantă iniţierea oricărui raport juridic între bancă şi client obţinerea acordului complet şi necondiţionat al clientului faţă de punctele C6 DOB.

De asemenea, în condiţiile generale de desfăşurare a operaţiunilor bancare există Capitolul C 2.6 de unde reiese că „toate riscurile şi costurile majorate sunt suportate de clienţi”.

Aşa cum am menţionat aceste condiţii generale de derulare a operaţiunilor bancare nu au fost aduse la cunoştinţă şi nu au fost semnate nici de codebitorii D. R. şi D. M.-L. şi nici de subsemnata, O. E, viciind profund şi determinant consimţământul părţilor la încheierea contractelor de credit. Prin aceste aspecte ţinute ascunse, neexplicate şi neînsuşite de codebitori şi de subsemnata, am fost ţinuţi în eroare, încălcându se prevederile art. 953 şi 948 alineat 2 şi 3 din vechiul Cod civil.

La momentul prezentării de către bancă către instanţă, a condiţiilor de derulare a operaţiunilor bancare împreună cu formularul de deschidere de cont curent ca şi cum ar fi fost cunoscute şi semnate de către codebitorul D. R., la termenul din 14.08.2015, acesta le a declarat ca fals în înscrisuri, motiv pentru care instanţa a disjuns cererile de intervenţie principală şi accesorie de cererea principală, suspendând cauza numai pentru intervenienţii. Or, cauza care face obiectul dosarului 2504/279/2013 trebuia suspendată în integralitatea ei - cerere principală şi cererea intervenientului principal şi accesoriu. Documentul incriminat priveşte obiectul dosarului şi dreptul dedus judecăţii al intervenienţilor.

7. Motivarea instanţei cum că: „nu este abuzivă o clauză în temeiul căruia un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii, dacă există motivaţie întemeiată şi în condiţiile în care consumatorul este informat” este abuzivă ti nelegală deoarece produce dezechilibre majore între drepturile părţilor, în defavoarea dară a consumatorului.

Se încalcă prevederile art. 948 alineat (2) şi (3) coroborat cu art. 953 din vechiul Cod civil.

Obiectul contractului (chiar şi de credit) trebuia să fie determinat.

Banca nu a explicat metoda de variaţie a dobânzii astfel că rata dobânzii este stabilită la discreţia băncii încălcându se O.G. 21/1992 şi Legea 193/2000 care stabilesc că variaţia dobânzii trebuie să fie clar precizată în contract, verificabilă şi în afara voinţei profesionistului”.

Nu sunt individualizate în contractele de credit (inclusiv în actele adiţionale la contracte) elementele obiective în funcţie de care se operează modificările dobânzii conform art. 1 litera a din Legea 193/2000 coroborat cu art. 9 indice 3 literele g, h din) G 21/1992.

Conform art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: - dobânda va fi compusă dintr un indice de referinţă, în cazul de faţă Libor la 6 luni, la care se adaugă marja fixă a băncii stabilită prin contractul iniţial.

La încheierea contractului marja băncii era de 2, 01%, iar dobânda stabilită era de 4, 9%, indicele Libor CHF la 6 luni, la data încheierii contractului fiind de 2.89% dobânda=marja +Libor; 4, 9=2, 01 +2, 89).

Creşterea marjei de dobândă operată de bancă, cu ocazia restructurărilor este împotriva legii, deoarece legea nu i dă dreptul băncii decât să scadă o marjă fixă. Prevederile art. 35 din O.U.G. 50/2010 şi ale art. 9 indice 3 alineat 1 din O.G. 21/1992 interzic majorarea nivelului comisioanelor, tarifelor şi spezelor bancare, cu excepţia costurilor impuse prin legislaţie.

Banca trebuia să păstreze marja la nivelul iniţial din contractele de credit, în conformitate cu prevederile art. 37 din O.U.G. 50/2010 care interzice modificarea marjei fixe pe parcursul derulării contractului de credit.

Or, modificarea marjei fixe de la valoarea de 2, 01%, percepută la momentul încheierii contractului de credit, la valorile de 8, 46% şi 11, 8% prin actele adiţionale contravine dispoziţiilor legale.

Instanţa de judecată în motivare şi în dispozitivul sentinţei trebuia să ţină cont de prevederile legislative şi nu de interesele băncii Raiffesien.

Profitând de situaţia grea a debitorilor D. R. şi D. M. L., în urma scăderii veniturilor dramatic, ca urmare a crizei economice, banca s a comportat împotriva bunei credinţe, crescând costurile clienţilor.

Faptul că actele adiţionale au fost încheiate la solicitarea codebitorilor denotă starea de dificultate în care se aflau aceştia şi preocuparea acestora de a se găsi soluţii oneste şi corecte pentru a şi plăti datoriile.

Banca şi a maximizat profitul ca urmare a suportării riscului majorării cursului valutar CHF numai de codebitori, în urma creşterii marjei fixe şi a dobânzii pretinse de bancă.

Motivaţia instanţei - pag. 18 - cum că: „potrivit situaţiei de fapt clauzele prevăzute de art. 3.3 şi art. 3.7 din contractele de credit nu mai produc efecte deoarece nu mai sunt în fiinţă” este netemeinică, nefondată, nelegală şi contravine normelor de drept.

Contractul de ipotecă l am încheiat de bună credinţă pentru nepotul meu D. R.. La momentul încheierii contractului de ipotecă mie nu mi s a prezentat contractul de credit nr. . şi nici nu am semnat contractul de credit. Mi s a spus că D. R. urma să facă un credit de 91980 CHF pe o perioadă de 384 de luni.

Banca nu mi a adus la cunoştinţă că au fost încheiate acte adiţionale cu costuri suplimentare şi prelungirea duratei contractului iniţial.

Conform art. 966 din vechiul Cod civil, cauza trebuia să fie licită şi morală, condiţie esenţială de fond pentru validitatea unui contract - inclusiv de credit.

Conform art. 948 din vechiul cod civil, pune 2 şi 3, consimţământul părţilor trebuia să fie valabil şi neviciat prin ascunderea unor elemente definitorii în luarea deciziei de a contracta şi obiectul contractului trebuie să fie determinat.

Instanţa de judecată ar fi trebuit să se sesizeze din oficiu că multe clauze din contractele de credit (inclusiv din actele adiţionale la contracte) încheiate de D. R. cu banca R. sunt lovite de nulitate absolută deoarece, prin modul de redactare, fiind preformulate, impunându-li se clienţilor, contravin bunei credinţe şi bunelor moravuri. Aceste contracte de credit privesc categorii de consumatori, nu numai un singur client consumator.

Banca nu a prezentat codebitorilor D. R. şi D. M.-L. şi nici subsemnatei o situaţie clară, corespunzător descrisă în contract, cu prezentarea elementelor de identificare a respectivei situaţii pentru a da posibilitatea clientului de a cunoaşte acea situaţie clar, în care să poată identifica uşor în ce condiţii dobânda va fi mărită.

Doar în aceste condiţii se poate spune că opţiunea clientului de a contracta este liberă, perfect conştientă, cunoscând consecinţele juridice al actelor pe care le va semna contract de credit şi acte adiţionale.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 948 şi 966 din vechiul Cod de procedură civilă, ale Legii nr. 193/2000, ale OUG nr. 50/2010 şi ale OG nr. 21/1992.

Cererile de apel sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. 1 lit. f din OUG nr. 80/2013.

Cererile de apel au fost comunicate intimaţilor R. B. S.A. şi Comisariatul pentru Protecţia Consumatorilor Neamţ.

Ambii intimaţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului formulat de intervenientul D. R., ca nefondat.

Apelantul D. R. a formulat răspuns la întâmpinări.

Părţile au fost citate legal.

La primul termen de judecată, instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii celor două cereri de apel.

Analizând excepţia invocată din oficiu, instanţa constată că este întemeiată şi urmează să o admită în temeiul dispoziţiilor art. 67 alin. 4, art. 458 şi art. 465 din noul Cod de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 465 din noul Cod de procedură civilă, măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac.

Soluţia instanţei de fond de a disjunge cererile de intervenţie de cererea principală reprezintă o măsură de administrare a justiţiei, respectiv de a nu trena soluţionarea cererii principale.

În aceste împrejurări, apelurile formulate de intervenientul principal D. R. şi intervenienta O. E împotriva încheierii civile din 18.09.2015 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ în dosarul nr. 2504/279/2013 nu sunt admisibile.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 458 din noul Cod de procedură civilă, căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.

Or, urmare a disjungerii cererilor de intervenţie principală şi accesorie, apelanţii D. R. şi O. E nu mai aveau calitatea de parte în cauza care a avea ca obiect cererea principală, respectiv sesizarea Comisariatul pentru Protecţia Consumatorilor Neamţ pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale intimatei R. B. S.A..

În aceste împrejurări, apelurile formulate împotriva sentinţei civile nr. 3064/09.10.2015 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ nu sunt admisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepţia şi în consecinţă.

Respinge apelurile formulate de intervenienţii O. E, ., cu domiciliul şi D. R., , domiciliat în, împotriva încheierii din 18.09.2015 şi a sentinţei civile nr. 3064/9.10.2015 pronunţate de Judecătoria Piatra Neamţ în dosarul nr. 2504/279/2013, în contradictoriu cu intimata R. B. S.A., , cu sediul în şi intimatul-petent C. J. P. P. C. NEAMŢ, cu sediul în .

Definitivă.

Domenii speta

Spete similare