Clauze abuzive

Document finalizat

Dosar nr. xxxx/217/20xxPretenții – clauze abuzive

Cod operator date: xxx

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA xxxxxxxxxxx

SENTINȚA CIVILĂ NR. xxx

Ședința publică din xxxxx

Instanța constituită din:

Președinte – xxxxxxx

Grefier – xxxxxx

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect pretenții – clauze abuzive, formulate de reclamanții xxxxx și xxxx, în contradictoriu cu xxxxxxxxxxx.

Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din xx.xx.xxxx, termen la care instanța, considerând că are nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării cauzei la data de azi, xx.xx.xxxx, când a hotărât următoarele:

I N S T A N Ț A

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de xxxx sub nr. xxx/217/xxx, reclamanții xxxxx și xxxx au solicitat, în contradictoriu cu pârâta xxxxxx, ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la restituirea integrală a sumei reprezentând comision de risc, achitat conform clauzei abuzive prev. de art. 9 lit. e) din contractul de credit bancar nr. xxxxxx, în cuantum de 8.534 lei (71,12 lei/lună X 120 luni), precum și a sumei reprezentând comision de administrare, achitat conform clauzei abuzive prev. de art. 9 lit. b) din același contract de credit bancar, în cuantum total de 1.524 lei (12,70 lei/lună X 120 luni), obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele plătite în mod nedatorat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat că între părți a fost încheiat la data de xxxxxx contractul de credit bancar nr. xxxx prin care reclamanții au obținut un credit în cuantum total de 25.400 lei, plătibil eșalonat în 120 de luni. La încheierea contractului, pârâta le-a pus la dispoziție contractul de credit tip, la care reclamanții, în calitate de clienți, nu aveau drept de negociere a clauzelor, fiind în fapt vorba despre un contract de adeziune, la care clineții au dreptul de opțiune între a încheia sau nu contractul respectiv.

Precizează reclamanții că pentru acordarea creditului, reclamanta a prevăzut în contract la art. 9 lit. b) un comision de administrare lunar în sumă de 12,70 lei, iar la lit. e) un comision de risc în valoare de 71,12 lei lunar. După intrarea în vigoare a OUG 50/2010, banca a modificat contractul de credit printr-un act adițional, incluzând comisionul de risc în comisionul de administrare, care a ajuns la un cuantum lunar de 83,82 lei.

Menționează reclamanții că plata celor două comisioane reprezintă, practic, 0,22% din valoarea creditului contractat, fapt ce este net în dezavantajul clientului, cu atât mai mult cu cât aceste comisioane nu corespund niciunei prestații din partea pârâtei. Punerea la dispoziție a creditului reprezintă însăși obiectul contractului, iar pentru această prestație a fost perceput comisionul de analiză dosar.

Mai arată reclamanții că au notificat pârâta, solicitând restituirea sumelor reprezentând comision de administrare și comision de risc, însă pârâta, prin adresa xxx nr. xxxxx a răspuns în mod negativ acestei solicitări.

În drept, cererea nu a fost precizată.

În dovedire, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și au depus, în copie: răspunsul pârâtei la solicitarea reclamanților, contractul de credit bancar nr. xxxx,  actul adițional la acest contract și grafice de rambursare a creditului (f. 7-17).

Pârâta xxxxx, în termen legal, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința restituirii sumelor plătite cu mai mult de 3 ani înaintea înregistrării cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, pârâta a arătat că în anul 2006, banca oferea mai multe tipuri de credite, iar anterior semnării oricărui contract de credit bancar, derula un proces de informare și consiliere a potențialilor clienți, care era reglementat prin normele interne ale Băncii privind acordarea fiecărui produs de creditare, acest proces fiind respectat și la data încheierii contractului de credit cu reclamanții.

Astfel, la data de xxxx, între părți a fost încheiat contractul de credit nr.xxxx, prin care reclamanților le-a fost acordat un împrumut pe o durată de 12 luni în valoare de 25.400 lei, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat. Precizează pârâta că inițiativa încheierii convenției a aparținut reclamanților, care au formulat cererea de credit în data de xxxxx, iar reclamantul xxxx avea funcția de inspector de asigurări în cadrul xxxxxxxxxx astfel că acesta a cunoscut și înțeles foarte bine costul creditului acordat.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâta arată că de la momentul încheierii contractului, respectiv xxxxxx și până la data introducerii cererii de chemare în judecată au trecut aproximativ xx ani, deci peste termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de Decretul nr. xxxx, având în vedere faptul că acțiunea reclamanților are caracterul un veritabile acțiuni în pretenții de sine stătătoare.

Pe fondul cauzei, menționează pârâta că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. xxxxx, în forma în vigoare în anul 2006, conform cărora pentru a se constata existența unei clauze abuzive, era necesară întrunirea următoarelor condiții: să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului, să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului și să fie contrară cerințelor bunei-credințe.

Pârâta învederează instanței faptul că cele două clauze contestate se circumscriu obiectului principal al contractului de credit, iar prin înlăturarea acestora, reclamanții nu urmăresc decât micșorarea prețului creditului, motivat de îngreunarea situației financiare. Practic, potrivit art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă reprezintă costul total al creditului, fiind formată din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele de orice alt tip pe care consumatorul trebuie să le suporte în legătură cu un contract de credit și care sunt cunoscute de către creditor, astfel că cele două comisioane sunt elemente care formează costul total al creditului, adică prețul contractului, acesta reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit. Mai mult decât atât, arată pârâta că redactarea clauzelor contestate îndeplinește condiția unor clauze clar și inteligibil exprimate.

De asemenea, pârâta susține că cele două clauze au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent, având în vedere că orice persoană care depune un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale  la încheierea unui contract, va verifica clauzele legate de prețul contractului, iar în măsura în care constată că prețul nu este convenabil, are posibilitatea de a refuza încheierea contractului în condițiile propuse și de a căuta alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale unei alte bănci. Arată pârâta că prevederile clauzelor contestate sunt clare și fără echivoc, au fost însușite de către împrumutați prin semnarea Contractului de credit și au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta, astfel că părțile și-au cunoscut obligațiile de la data semnării contractului, asumându-și riscul pe care îl implică derularea unui contract de credit pe o perioadă mai lungă de timp.

Precizează pârâta că cele două clauze contestate nu sunt contrare bunei-credințe, inserarea acestora în contract neavând la bază intenția comerciantului de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-a aflat la momentul încheierii convenției. Conduita pârâtei trebuie să fie analizată în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea 363/2007, care reglementează noțiunea de practici comerciale înșelătoare, iar reclamanții nu au făcut dovada existenței unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituită de Codul civil.

Mai arată pârâta că nu este îndeplinită nici condiția ca cele două clauze să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, întrucât modificarea sau eliminarea clauzelor privind dobânda și comisioanele ar însemna lăsarea contractului fără însuși obiectul său, adică obligarea pârâtei să realizeze acte de comerț gratuit sau în pierdere, fiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii.

Referitor la comisionul de administrare, pârâta menționează că acesta nu are un caracter abuziv, fiind reglementat prin art. xxxxx și neexistând nicio reglementare la momentul încheierii convenției între părți care să interzică băncii perceperea acestui cost. Comisionul de administrare se percepe pentru administrarea contului de credit și cuprinde costuri cu operațiuni bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului și, fiind un cost determinat de o activitate constată ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc să aibă aceeași valoare, constată, pe întreaga perioadă.

Nici clauza privind comisionul de risc nu este una abuzivă, întrucât reclamanții, la data încheierii contractului, nu au oferit nicio garanție reală în privința restituirii creditului acordat, astfel că riscul constând în neachitarea creditului este foarte mare, astfel că banca a fost nevoită să ia măsuri în aceasta privință prin indisponibilizarea unei sume de bani pe perioada celor 10 ani de contract. Riscurile urmărite în contul acestui comision vin dinspre piață spre relația contractuală dintre Bancă și împrumutat și nu încetează niciodată pe durata contractului și nu sunt mai mici doar pentru că soldul scade, acesta fiind motivul pentru care acest comision are o valoare constată pe durata de rambursare a creditului.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205, 451 și 453 C.pr.civ.; disp. art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și pe cele ale alin. 1 lit. a) din Anexa la Legea 193/200; disp. art. 2 pct. 24 din OG nr, 21/1992; art. 117 alin. 2 din OUG nr. 99/2006; art. 37 și 95 din OUG nr. 50/2010 și art. 969 C.civ. din 1864.

În dovedire, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriul reclamanților, precum și a probei cu înscrisuri și a depus, în copie: oferta de creditxxxx (f. 43-48), grafice de rambursare (f. 50-55), condiții generale de creditare – anexa 1 la contractul de credit 333/07.07.2006 (f. 56-57), cererea de acordare credit a reclamanților (f. 58-60), contractul de credit (f. 61), documentația care a stat la baza încheierii contractului (f. 62-81), răspunsxxxx (f. 82), jurisprudență ICCJ (f. 84-92), jurisprudență instanțe (f. 94-95), alte oferte de creditare BCR (f. 97-106), alte contracte de credit (f. 107-115), adresă Direcția de administrarea bilanțului (f. 117-123), raport de expertiză contabilă extrajudiciară (f. 124-147), evoluție dobândă de referință variabilă (f. 148-155), jurisprudență ICCJ (f. 157-190).

Sub aspectul probatoriului, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, iar pentru pârâtă și proba cu interogatoriul reclamanților, considerând aceste probe admisibile și concludente, conform art. 255 alin. 1 C.pr.civ.

La termenul din data de 10.11.2015, instanța a procedat la administrarea probei cu interogatoriul reclamanților, declarațiile acestora fiind atașate la dosarul cauzei (f. 201-206).

Analizând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

În fapt, la data de xxxxx reclamanţii au încheiat cu pârâta xxxx - la Sucursala xxxx,  contractul de credit bancar nr. xxxxx (f. 8 și 56-57).

La momentul încheierii convenţiei de credit, reclamanții au ales să contracteze cu pârâta întrucât această Banca era singura care avea sucursală în localitatea Darabani, astfel că reclamanții, constrânși de această situație, au fost nevoiți să accepte toate condițiile impuse de către pârâtă, fără posibilitatea de a negocia clauzele contractului, care avea un conținut prestabilit. Constată instanţa că, în acest context, reclamanții s-au aflat într-o poziţie inegală cu banca, iar contractul încheiat este mai degrabă un contract de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către bancă, fără a da posibilitatea de negociere a nici unei clauze din convenţie.

În contractul de credit nr. xxxxxx, sunt prevăzute mai multe categorii de comisioane, printre care: comision de acordare credit, comision de administrare, comision de transformare pentru prima solicitare sau pentru următoarele solicitări, comision de urmărire riscuri, etc. Instanța constată că în contractul de credit bancar, este stipulat doar cuantumul acestor comisioane, care, de cele mai multe ori reprezintă un procent din valoarea creditului acordat, perceperea acestor comisioane fiind detaliată în Condițiile generale de creditare – Anexa 1 la contractul de credit bancar nr. xxxxxxxx (f. 56-57).

Potrivit clauzei stipulate la art. 9 lit. b) din contractul de credit, Banca percepe un comision de administrare de 12,70 lei lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, iar conform clauzei cuprinse la lit. e), pârâta percepe și un comision de urmărire riscuri în cuantum de 71,12 lei, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului. Instanța constată că motivul pentru care sunt percepute aceste comisioane și prestațiile corespunzătoare acestora din partea pârâtei nu sunt prevăzute nici în Contractul de credit bancar și nici în Condițiile generale de creditare – Anexa 1 la contractul de credit bancar nr.xxxxx,  fiind detaliate doar în raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus la dosar de către pârâtă, care însă nu este parte integrantă din contract (f. 124-147).

Ulterior intrării în vigoare a OUG 50/2010, la data de xxxxx, între părți a fost încheiat Actul adițional la contractul de credit bancar nr. xxxx (f. 9-12). Prin clauza prevăzută la pct. 7 lit. a) din acest act adițional, se stipulează că de la data intrării în vigoare a actului adițional, respectiv de la data de xxxxxx, pentru creditul pus la dispoziție, Banca va percepe un comision de administrare credit în valoare de 83,82 lei, reprezentând însumarea comisioanelor lunare prevăzute în Contractul de credit încheiat între părți, astfel că, în fapt, prin acest Act adițional, suma reprezentând comision de risc a fost integrată în comisionul de administrare credit.

În drept, instanţa reţine că este învestită cu judecata unei acţiuni în constatare a clauzelor abuzive în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de comercianţi şi consumatori, pentru primul capăt de cerere, în ce priveşte al doilea capăt de cerere se solicită obligaţia de a da întemeiată pe dispoziţiile legale amintite mai sus raportate la necesitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.

Făcând aplicarea art. 248 C.pr.civ., instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei prescripției dreptului material la acțiune invocat prin întâmpinărea depusă la dosar.

În ceea ce priveşte această excepţie, instanţa o va respinge, cu motivarea că, deşi este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, aşa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu cel al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, si nu unul individual, acest fapt reieșind atât din interpretarea Legii nr. 193/2000, care este transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, cât și din jurisprudența Curții de Europene de Justiție (de exemplu, în cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.”

În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

Aşa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanţi, aceasta nu se referă la vicierea consimţământului ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective.

Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acţiune al reclamanţilor nu poate fi apreciat ca fiind prescris, astfel că instanța urmează să respingă ca neîntemeiată excepția invocată de către pârâtă.

În continuare, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 9 lit. b) și e) din Contractul de credit bancar nr. xxxx, încheiat între părți.

Potrivit art. 1 din Legea  nr. 193/2000  privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, „orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile  părţilor” iar art. 4 alin. 2 din acelaşi act normativ prevede că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

În momentul în care a fost încheiat contractul de credit, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind unul de adeziune, iar clauzele cuprinse în acesta fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze. Aspectele care au fost negociate cu împrumutații au vizat doar cuantumul sumei împrumutate și termenul în care urma să fie restituit împrumutul. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio altă clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către Bancă. În acest sens, instanța reține că inclusiv pârâta, prin întâmpinarea formulată, a precizat faptul că consumatorul era doar informat cu privire la conținutul contractului, având opțiunea de a încheia sau nu un contract de creditare cu banca sau de a alege un pachet de creditare de la o altă bancă, ceea ce, în speță, nu era posibil, având în vedere faptul că la nivelul anului xxxxx, în orașul xxxxxxx exista o singură sucursală de bancă, respectiv cea a pârâtei.

Faţă de acestea, instanţa consideră clauza prevăzută la art. 9 lit. b) din Convenția de credit nr. 333/07.07.2006,  așa cum au fost  prevăzut atât înainte de întocmirea Actului adițional cât și după transformarea formală în comision de administrare credit, ca fiind abuzivă. Instanța apreciază această clauză ca fiind abuzivă cu atât mai mult cu cât nici în Contractul de credit și nici în Condițiile generale de creditare – Anexa 1 la contractul de credit bancar nr.xxxxxx nu este prevăzută prestația din partea băncii pentru perceperea acestui comision, fiind specificat exclusiv cuantumul acestuia.

Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză pârâta nu au probat în nici un mod că ar fi negociat în vreun fel cu reclamanții clauzele convenţiei de împrumut, ceea ce face ca, în privinţa clauzelor contestate, să fie aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la noţiunea de comision de risc inclus prin intermediul Actului adițional în comisionul de administrare credit, prevăzut  în contractul de credit de credit nr. 333/07.07.2006, art. 9 lit. e, instanţa reţine faptul că aceasta nu a fost explicată în mod clar şi neechivoc sub aspectul motivelor şi al condiţiilor în care este perceput. Fără o detaliere explicită şi o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidenţiate în chiar convenţia de credit (fie în cadrul condiţiilor generale, fie în cadrul condiţiilor speciale), instanţa nu poate aprecia asupra legalităţii acestei sume, în aceeaşi situaţie fiind şi reclamanții, în calitate de împrumutați.

Deşi legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanţa reţine că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părţi să aibă corespondent într-o contraprestaţie a celeilalte părţi ori un asemenea echilibru nu există în măsura în care clauzele contractuale dau dreptul unei părţi să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestaţie din partea sa. Împrejurarea că societatea pârâtă ar justifica încasarea comisionului de urmărire riscuri eventual ca pe o compensaţie pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligaţiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligaţii corelative din partea împrumutătorului pentru situaţia în care neexecutarea nu se produce, ceea ce nu s-a realizat prin convenţiile de credit încheiate cu reclamantul.

Rezultă aşadar, că prin perceperea comisionului de risc, s-a creat un dezechilibru în privinţa contraprestaţiilor părţilor deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestaţie a împrumutătorului.

Pârâta a invocat faptul că perceperea comisionului este necesară pentru acoperirea unor riscuri decurgând din recuperarea creditului pus la dispoziţie. Este adevărat că instituţiile bancare, sunt ele însele supuse riscurilor, prin chiar activitatea bancară pe care o desfăşoară şi, de aceea,xxxx autorizează instituţiile bancare numai în măsura în care acestea pot dovedi deţinerea unei rezerve minime obligatorii - rezerva valutară şi în moneda statului unde îşi desfăşoară activitatea - tocmai pentru ca în cazul creditelor neperformante, sau a condiţiilor de faliment, delapidare, etc. să existe asigurarea că rezerva este acoperitoare pentru aceste riscuri.

Raţiunea pentru care sunt instituite aceste „cerinţe " (conform O.U.G. nr. 99/2006, modificată) şi mecanisme de supraveghere constă în aceea că, de fapt, voinţa legiuitorului este ca cei protejaţi să fie clienţii instituţiilor de credit, nu ca aceştia să suporte toate riscurile.

Aşadar, ceea ce este abuziv, în speţă, la perceperea comisionului de risc şi creează un dezechilibru între părţi este dubla asigurare a creditului, impusă împrumutatului - atât prin asigurarea băncii că în caz de neplata a ratelor împrumutatul este executat silit (art. 12), cât şi prin perceperea unor sume de bani, procentuale, lunar la sold, pentru acoperirea riscului creditului.

Nu în ultimul rând, sub aspectul verificării existenţei caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 9 lit. e  din convenţia de credit, instanţa reţine că acest comision de risc nu face parte nici din preţ şi nici din obiectul principal al contractului, pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă preţul cerut de bancă, adică dobânda, şi dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca şi corespondent prestarea unui serviciu, (conform OG 21/1992), ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, pentru toate considerentele de mai sus, instanţa va constata existenţa clauzelor abuzive cuprinse la art. 9 lit. b) și e) din Contractul de credit bancar nr. xxxxxxx modificat prin Actului adițional din xxxxxx, şi, pe cale de consecinţă, reţinând caracterul ilicit al stipulării acestor clauze în convenţia de credit şi în cuprinsul anexelor la contractul de credit, va obliga pârâta să modifice contractul de credit anterior menţionat în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Potrivit art. 1092 Cod civil se prevede că „Orice plata presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără sa fie debit este supus repetițiunii.” Astfel , în baza art. 1092 şi următoarele  C.civ., va obliga pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor reprezentând comision de risc, perceput de pârâtă şi achitat de reclamanţi, în cuantum de 0,28% aplicat la soldul creditului plătit lunar, conform planului de rambursare anexă la contractul de credit bancar nr. xxxxx precum și a sumelor reprezentând comision de administrare, în cuantum de 0,05% din valoarea creditului.

Astfel, instanța va obliga pârâta la plata către reclamanți a sumei de 9.471,66 lei, reprezentând suma încasată de pârâtă cu titlu de comision de risc/comision de administrare credit în perioada august 2006-noiembrie 2015, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării și până la data plății efective.

În temeiul art. 453 alin. l C.pr.civ., instanța va respinge cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, invocată de către pârâtă.

Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții xxxxx și xxxxxxx, ambii domiciliați în oraș xxxxxxxxxxxxxxxxxx, în contradictoriu cu xxxxxxxxxx.

Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 9 lit. b) și lit. e) (comision de risc, comision de administrare) din Contractul de credit bancar nr. xxxxxxx și obligă pârâta să modifice această convenție în sensul înlăturării acestor clauze abuzive.

Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 9.471,66 lei, reprezentând suma încasată de pârâtă cu titlu de comision de risc/comision de administrare credit în perioada xxxxx, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării și până la data plății efective.

Respinge ca nedovedită cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare, cererea se depune la Judecătoria Darabani.

Pronunţată în şedinţă publică azi, xxxxxx.

PREȘEDINTE,GREFIER,

xxxxxxxxx xxxxxxxxxx

Red./Thred.xxxxx.

Ex. 5/xxxxxx

Domenii speta

Spete similare