Contract de credit bancar. Clauze abuzive. Posibilitatea instanţei de a analiza dacă o clauză ce are efect asupra preţului convenţiei prezintă caracter abuziv. Ipoteza în care dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişea

Titlu: contract de credit bancar. Clauze abuzive. Posibilitatea instanţei de a analiza dacă o clauză ce are efect asupra preţului convenţiei prezintă caracter abuziv. Ipoteza în care dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B. la care se adaugă 1,50 puncte. Dovada cheltuielilor de judecată.

Tip speţă: sentinţă civilă

Număr speţă: 11040

Data speţă: 30 Octombrie 2013

Domeniu asociat: Bănci. Operaţiuni bancare. Instituţii (sparte)

Deşi dobânda face parte din costul total al contractului de credit, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată în condiţiile în care ea nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Rezultă astfel că, în limitele stabilite de legea internă, instanţele pot analiza dacă anumite clauze care influenţează preţul unui contract dintre comerciant şi consumator sunt abuzive, potrivit art. 14 din Lg. nr. 193/2000, condiţia fiind ca acestea să nu fie stabilite într-un mod clar şi inteligibil.

Instanţa consideră că ar fi fost vorba de o clauză abuzivă dacă în contract nu s-ar fi menţionat elementele, indicatorii care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, respectiv in cazul neindicării niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, o astfel de clauză încălcând prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.  În cauză, fiind stabilite în mod concret elementele în funcţie de care se calculează dobânda variabilă, aspecte cu care consumatorul a fost de acord atunci când a ales acest produs bancar, nu ne aflăm în prezenta unei clauze abuzive.

Instanţa constata ca parata a depus la dosar in susţinerea acestor cheltuieli copie conforma cu originalul de pe factura şi extras de cont insa pe de o parte in nici unul din aceste documente nu se menţionează faptul ca suma repezita onorariu avocat pentru dosarul acesta iar documente le au fost depuse in copii conforme cu originalul şi nu in original, astfel ca instanţa nu poate verifica din înscrisurile depuse daca aceste cheltuieli au fost achitate pentru dosarul de faţă sau au fost achitate pentru un alt dosar.

Deliberând reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată sub număr unic, reclamantul  B. I. S. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea clauzei prevăzute de art. 5 alin. 2 teza II din contractul de credit încheiat cu pârâta ca fiind abuzivă, obligarea pârâtei la emiterea unui scadenţar pentru dobânda aplicată în conformitate cu pct. 1, începând cu data încheierii contractului de credit, precum şi restituirea sumelor achitate în plus începând cu data încheierii contractului şi până în prezent.

In motivarea cererii a menţionat faptul a intre reclamant şi B. s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice pentru suma de 75 000 euro.

A precizat faptul ca potrivit art. 5 din contractul de credit dobânda este fixa pentru o perioada de timp şi variabila pentru restul termenului de rambursare fiind formata din dobânda de referinţa variabila care se afişează la sediile B. a care se adaugă 1,50 PP.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că nu se specifică în condiţiile generale că în dobânda variabilă sunt incluse alte costuri, iar pe de altă parte nu se foloseşte conjuncţia „şi” care să arate că dobânda va conţine atât indicele EURIBOR cât şi alte costuri, iar în condiţiile generale de creditare (care completează contractul de credit) nu există o definiţie a dobânzii de referinţă variabile.

A mai arătat reclamantul că nu i-au fost aduse la cunoştinţă la momentul încheierii contractului elementele din care era compusă dobânda variabilă de referinţă, ori că cel puţin lipsa conjuncţiei „şi” din cuprinsul art. 4.2. din condiţiile generale nu poate duce rezonabil la concluzia că a ştiut sau că ar fi trebuit să ştie din ce este compusă dobânda la care s-a angajat, clauzele cuprinse în art. 5 din contractul de credit şi cele din art. 4.2. din condiţiile generale fiind cel puţin neclare, în privinţa dobânzii de referinţă variabile.

Reclamantul a mai menţionat faptul că buna-credinţă în derularea contractului nu poate rezulta din aceea că banca nu a modificat ratele de dobândă atât de brusc pe cât s-a întâmplat pe piaţa monetară, iar gestiunea patrimoniului băncii şi situaţia sa economică nu interesează şi nu poate interesa întinderea obligaţiei de plată a dobânzii de către împrumutat.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 973, 966, 970, 984 C. Civ. şi Legea nr. 193/2000.

Reclamantul a depus la dosarul cauzei copie de pe contractul de credit

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat  excepţia netimbrării acţiunii, excepţia nulităţii cererii de chemare in judecata, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi la restituirea sumelor solicitate.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă şi neîntemeiata având in vedere ca instanţa nu poate interveni în mecanismul contractual cu încălcarea principiului pacta sunt servanda consacrat prin dispoziţiile art. 969 al vechiului cod.

A mai solicitat instanţei sa constate faptul ca cererea reclamantului de a se interveni în convenţia de credit legal încheiata este inadmisibila.

A mai menţionat faptul ca ICCJ a precizat ca nu este posibila intervenţia instanţei în preţul contractual şi ca este perfect valabila o clauza care prevede ca dobânda variază în funcţie de dobânda de referinţa variabila a B.

A mai precizat faptul ca acea clauza cuprinsa la punctul 5 teza a II a est legala, noţiunea de dobânda variabila fiind una generica.

A menţionat faptul ca împrumutatul a avut conform contractului o dobânda fixa de 6,95 % în primul an şi o dobânda variabila începând din al doilea an calculata conform următoarei formule de calcul: dobânda de referinţa variabila+1,5 pp (conform art. 5 alin. 2 teza a II a din contract) iar acea clauza prevăzuta la punctul 5 teza a II a din partea speciala a convenţiei de credit nu poate fi considerata abuziva în temeiul dispoziţiilor din legea nr. 193/2000.

Dobânda face parte din preţul contractului reprezentând contraprestaţia datorata de clienţii băncii pentru serviciile sale, iar modalitatea de determinarea dobânzii ca element al preţului contractului nu poate fi analizata din perspectiva clauzelor abuzive.

A  mai menţionat faptul ca susţinerile reclamantului privind profitarea de situaţia grea a unui consumator şi dezechilibru financiar nu pot fi primite atât timp cat în cazul contractului de credit din prezenta speţa reclamantul est cel care a formulat cerere de acordare a creditului după cântărirea îndelungata a nevoilor pe care acesta le are raportat şi la situaţia sa financiara, situaţie ce i-a permis încadrarea în condiţiile cerute de lege pentru contractarea unui credit.

Pentru toate aceste motive a solicitat instanţei respingerea cererii de chemare in judecata având in vedere excepţiile invocate iar pe fondul cauzei respingerea cererii formulate de reclamant ca inadmisibila şi neîntemeiata.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare in judecata instanţa o va respinge ca neîntemeiata pentru următoarele considerente.

Prin cererea de chemare in judecata reclamanta a chemat in judecata parata B. solicitând instanţei sa se constate nulitatea unor clauze abuzive in contractul de credit, aceasta acţiune fiind admisibila, intre părţile din prezenta cauza exista raporturi contractuale iar potrivit dispoziţiilor legii 193/200  instanţa urmând sa analize pe fondul cauzei daca aceste clauze sunt sau nu sunt abuzive, nici un text de lege neinterzicând dreptul reclamantei de a avea acces la instanţa.

In ceea ce priveşte fondului cauzei:

Prin cererea înregistrată sub număr unic, reclamantul  a chemat în judecată pe pârâtă pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea clauzei prevăzute de art. 5 alin. 2 teza II din contractul de credit încheiat cu pârâta ca fiind abuzivă, obligarea pârâtei la emiterea unui scadenţar pentru dobânda aplicată în conformitate cu pct. 1, începând cu data încheierii contractului de credit, precum şi restituirea sumelor achitate în plus începând cu data încheierii contractului şi până în prezent.

Instanţa constata că în speţa de faţă reclamantul a contractat un credit in care se menţionează la art. 5 faptul ca la data încheierii contractului dobânda curenta este de 6,95 % pe an şi este fixa in primele 12 luni şi variabila  ulterior.

Astfel clientul împrumutat a avut posibilitatea la momentul contractării creditului, să aleagă între multiple variante de creditare puse la dispoziţie de către societatea bancară sau de către alte instituţii financiar-bancare de pe piaţa, iar acesta ales un tip de credit cu o dobândă fixa pe primele 12 luni şi variabila ulterior.

Prin urmare susţinerea reclamantei că dobânda variabilă percepută este abuziva este neîntemeiată, consumatorul având cunoştinţă despre dobânda administrată, fiind rezultatul opţiunii sale.

 Instanţa retine că în speţa dedusă judecaţii, modul de calcul al dobânzii are la baza elemente obiective, ce ţin de situaţia pieţei financiar bancare la un moment dat. Instanţa consideră că ar fi fost vorba de o clauză abuzivă dacă în contract nu s-ar fi menţionat elementele, indicatorii care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, respectiv in cazul neindicării niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, o astfel de clauză încălcând prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.  În cauză, fiind stabilite în mod concret elementele în funcţie de care se calculează dobânda variabilă, aspecte cu care consumatorul a fost de acord atunci când a ales acest produs bancar, nu ne aflăm în prezenta unei clauze abuzive.

Instanţa constată că dispoziţiile Lg. nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori sunt aplicabile convenţiei de credit, banca fiind un furnizor de servicii financiare (art. 1 alin.1), iar reclamantul fiind un consumator în sensul art. 2 din lege (prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia. Or, reclamantul nu a încheiat contractul de credit în cadrul unei activităţi comerciale, ci ca simplă persoană fizică - o dovadă contrară nefiind făcută de către pârâtă - instanţa constată că este un consumator în sensul legii). 

De asemenea, mai constată că reclamantul solicită anularea unor clauze al căror conţinut are efect asupra preţului convenţiei, punându-se astfel problema dacă instanţa poate analiza respectivele clauze, din perspectiva art. 4 alin. 6 din Lg. nr. 193/2000 şi art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE.

Observând textele de lege, se constată că acest element al contractului de credit poate fi analizat de instanţă în condiţiile legii interne – „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”. Se constată că nici art. 4 alin. 6 din Lg. nr. 193, nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE nu exclude automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb şi la exprimarea în mod clar şi inteligibil a respectivelor clauze.

Sensul acestei prevederi este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporţionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant şi preţul plătit de consumator, situaţie ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plăteşte o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeşte o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condiţiile convenite prin contract.

Sintagma ”…exprimate într-un limbaj uşor inteligibil” folosită de legiuitorul naţional în cuprinsul Legii nr. 193/2000, cât şi cea folosită în norma comunitară, „…exprimate în mod clar şi inteligibil”, nu pot fi reduse la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Pe acest aspect, deşi dobânda face parte din costul total al contractului de credit, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată în condiţiile în care ea nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Rezultă astfel că, în limitele stabilite de legea internă, instanţele pot analiza dacă anumite clauze care influenţează preţul unui contract dintre comerciant şi consumator sunt abuzive, potrivit art. 14 din Lg. nr. 193/2000, condiţia fiind ca acestea să nu fie stabilite într-un mod clar şi inteligibil.

În acelaşi context, instanţa reţine că şi CJUE s-a pronunţat cu privire la posibilitatea instanţelor naţionale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc noţiunile de obiect al contractului şi de preţ, la care face referire art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 (hotărârile C 484/08 Caja de Ahorros y Monte de Madrid c. Asociation de Usuarios de Servicios Bancarios, C 76/10 Povotovost c. Iveta Korckovska), în care s-a reţinut că instanţele judecătoreşti au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al unei clauze chiar şi atunci când aceasta vizează obiectul principal sau preţul unui contract, cu condiţia ca acestea să nu fi fost prevăzute într-un limbaj clar şi inteligibil.

Din jurisprudenţa CJUE, care în temeiul Constituţiei şi a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele naţionale, rezultă că Directiva 93/13, în transpunerea căreia s-a adoptat în dreptul naţional L. 193/2000, vizează protejarea drepturilor consumatorilor care sunt partea slabă în contract, având în vedere faptul că puterea lor de negociere este limitată, ei fiind practic  obligaţi fie să accepte clauzele impuse de comercianţi, fie să nu încheie contractul.

Ca atare, instanţa, având în vedere transpunerea art. 4 alin. 2 din Directivă în cuprinsul art. 4 alin. 6 din L. Nr. 193/2000,  urmează a stabili dacă are dreptul de a analiza caracterul abuziv al clauzei invocate (despre care este clar că vizează preţul contractului, din moment ce dobânda face parte din preţ), prin raportare la modalitatea de exprimare într-un limbaj clar şi inteligibil.

Astfel, potrivit art. 5 alin. 2 teza a II-a din contractul de credit bancar nr. 2007210384/17.12.2007 la data încheierii contractului dobânda curentă este de 6,95% pe an şi este fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la pct. 7 şi 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B., la care se adaugă 1,50.

Instanţa constată că potrivit dispoziţiilor art. 2.10.a din condiţiile generale de creditare – anexă la contractul de credit, care fac parte din subtitlul pentru creditele cu dobânda variabilă, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.

Instanţa constată că potrivit art. 4 alin. 1 din Lg. nr. 193 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. La alin. 2 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Astfel, pentru a se constata existenţa caracterului abuziv al unei clauze contractuale, instanţa urmează a analiza mai multe condiţii.

Cu privire la calitatea de consumator, respectiv de comerciant a părţilor, instanţa reţine că aceasta este dovedită, având în vedere faptul că la momentul încheierii contractului, pârâta este o societate comercială care a acţionat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar reclamantul este persoană fizică ce a acţionat în scopuri personale (necomerciale), cele două părţi au calitatea de consumator, respective comerciant, fiindu-le aplicabile dispoziţiile L. nr. 193/2000.

Cea de-a doua condiţie ce urmează a fi analizată priveşte caracterul negociat al clauzelor contractuale. Potrivit dispoziţiilor art. 4 din L. nr. 193/2000, o clauză contractual va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Instanţa reţine că clauza contractuală contestată de către reclamant este cuprinsă într-un contract standard preformulat, reclamanta neavând posibilitatea să influenţeze natura acestuia, astfel încât nu poate fi considerată ca fiind negociată în sensul art. 4 din L. nr. 193/2000. Astfel, cuantumul dobânzii este expresia voinţei unilaterale a băncii, deoarece consumatorului nu i s-a dat posibilitatea de a influenţa în vreun fel valoarea acesteia. În acelaşi sens, instanţa are în vedere şi prevederile art. 4 alin. 3 din L. nr. 193/2000, potrivit cu care dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, îi incumbă producerea de probe în acest sens, dovadă ce nu fost făcută în cauză.

În privinţa celei de-a treia condiţie ce trebuie îndeplinită, anume existenţa unui dezechilibru semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, instanţa reţine că potrivit art. 4 din L. nr. 193/2000, o clauză contractuală poate fi abuzivă prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze.

Potrivit art. 5 din contract, la data încheierii contractului dobânda curentă este de 6,95% pe an şi este fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la pct. 7 şi 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B. la care se adaugă 1,50.

Instanţa reţine că între părţi a intervenit o convenţie de credit care din punct de vedere juridic reprezintă un contract comutativ, iar nu unul aleatoriu; ca atare, părţile nu urmăresc un câştig eventual, în funcţie de un eveniment viitor şi incert, ci întinderea obligaţiilor este cunoscută încă de la semnarea convenţiei.

În consecinţă, instanţa constată că reclamantul avea cunoştinţă încă de la data încheierii contractului că dobânda variază în funcţie de dobânda de referinţă a B., existând posibilitatea modificării acesteia.

Instanţa reţine că pârâta nu a schimbat categoria dobânzii în cursul derulării contractului, ci reclamantul a cunoscut încă de la început faptul că aceasta este fixă doar în primele 12 luni ale contractului, fiind apoi variabilă.

Instanţa consideră că ar fi fost vorba de o clauză abuzivă dacă în contract nu s-ar fi menţionat elementele, indicatorii care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, respectiv in cazul neindicării niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, o astfel de clauză încălcând prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.  În cauză, fiind stabilite în mod concret elementele în funcţie de care se calculează dobânda variabilă, aspecte cu care consumatorul a fost de acord atunci când a ales acest produs bancar, nu ne aflăm în prezenta unei clauze abuzive.

Astfel, potrivit contractului, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă a B., la care se adaugă 1,50 puncte, aceasta reprezentând marja băncii.

În ceea ce priveşte apărările reclamantului în sensul că în condiţiile generale ale contractului nu se specifică faptul că în dobânda variabilă sunt incluse şi alte costuri, instanţa reţine că dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 prevăd reguli pentru contractele de credit cu dobândă variabilă, una dintre acestea fiind aceea că dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului.

Astfel, instanţa constată că legiuitorul nu a impus băncilor un anumit nivel al dobânzii, ci a impus doar transparenţă în redactarea contractelor de credit, în sensul de a lega dobânda aplicabilă unui contract de un indice de referinţă, la care se poate adăuga o marjă, care nu este limitată în vreun fel de actul normativ citat. Totodată, instanţa reţine că acest act normativ nu a impus diminuarea costurilor creditelor aflate în curs de derulare, legal stabilite prin acordul de voinţă al părţilor contractante, prin alinierea contractelor de credit la dispoziţiile legale. Astfel, este cert că modul de formare al tipului de dobândă valabil la momentul încheierii contractului era diferit în funcţie de dobânda aleasă de împrumutat.

Aşadar, la data contractării creditului, astfel cum reiese din condiţiile generale de creditare-anexă, în oferta băncii existau credite cu dobândă fixă, variabilă sau revizuibilă semestrial.

Astfel, instanţa reţine că în privinţa creditelor cu dobândă variabilă, în condiţiile art. 2.10. a din condiţiile generale ale convenţiei, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. În continuare, la art. 2.10.b din condiţiile generale se prevede că pentru creditele cu dobânda variabilă, stabilită în funcţie de un indice de referinţă LIBOR/EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcţie de evoluţia acestuia.

În consecinţă, din interpretare coroborată a celor două dispoziţii reiese că există două tipuri de dobânda variabilă, respectiv dobânda variabilă în funcţie de dobânda de referinţă a băncii şi dobânda variabilă în funcţie de un indice de referinţă LIBOR/EURIBOR.

Ca atare, dobânda de referinţă variabilă prevăzută la art. 5 din contractul de credit este dobânda de referinţă variabilă practicată de către Bancă, acest aspect fiind evident, cu atât mai mult cu cât în condiţiile generale de creditare (însuşite de către reclamant prin semnătură), se prevede la pct. 2.11.a. faptul că noul procent de dobândă de referinţă va fi afişat la sediul băncii de la data intrării în vigoare a modificării. În plus, instanţa mai reţine că dobânda de referinţă a băncii se stabileşte în funcţie de resursele de creditare ale băncii (aspect prevăzut în condiţiile generale de creditare), având la baza mai multe elemente, şi anume: indicele de referinţă ROBOR, costul cu rezerva minimă obligatorie  şi costurile de lichiditate, aceste elemente fiind stabilite prin reglementări BNR. Astfel, instanţa apreciază că, chiar dacă aceste elemente nu au fost prevăzute în contract, ele reprezintă indicatori obiectivi în funcţie de care se poate modifica dobânda de referinţă. În consecinţă, nu se poate susţine că modificarea dobânzii de referinţă a Băncii a intervenit în funcţie de voinţa arbitrară a băncii.

Din acest punct de vedere, instanţa apreciază că apărările reclamantului în sensul că la art. 4.2. din condiţiile generale se arată că „Pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcţie de evoluţia dobânzii variabile de referinţă B./indicelui de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR”, iar acestuia nu i-au fost aduse la cunoştinţă elementele din care este compusă dobânda variabilă de referinţă, nu sunt întemeiate.

Instanţa constată, înainte de toate, faptul că dispoziţiile art. 4.2. din condiţiile generale de creditare privesc rambursarea împrumutului şi plata dobânzilor, respectiv modalitatea de debitare şi plata dobânzii şi a celorlalte costuri (comisioane), iar prevederea astfel cum a fost enunţată de către reclamant nu se regăseşte în cuprinsul condiţiilor generale.

Cu toate acestea, aşa cum s-a arătat anterior, este limpede că dobânda de referinţă a Băncii se stabileşte în funcţie de anumite elemente obiective, stabilite prin reglementări BNR.

De asemenea, instanţa reţine că, deşi în contract nu este prevăzută în mod detaliat componenţa efectivă a dobânzii, prin informaţiile scrise furnizate ulterior, Banca a comunicat că dobânda este suma a două elemente, respectiv o marjă fixă (compusă din costurile băncii şi profitul) şi valoarea indicelui de referinţă (EURIBOR), aceste informaţii fiind aduse la cunoştinţa reclamantului prin scrisoare recomandată, cum rezultă din semnătura aplicată pe dovada de comunicare. Astfel, instanţa reţine că dobânda include cheltuielile şi profitul Băncii, convenţional numite „marja băncii”, deoarece dobânda reprezintă preţul contractual stabilit, pe care clientul îl achită băncii în schimbul împrumutului. Orice preţ contractual include profitul vânzătorului (banca), precum şi cheltuielile pe care acesta le efectuează pentru achiziţionarea produsului (banii) pe care îl pune la dispoziţia cumpărătorului.

Nu în ultimul rând, este limpede că reclamantul a optat pentru varianta de creditare cu dobândă variabilă în funcţie de dobânda de referinţă, deşi avea posibilitatea să aleagă fie alte variante de creditare oferite de aceeaşi banca sau de alte instituţii bancare de pe piaţă, dar a ales creditul cu dobândă fixă în primele 12 luni oferit de către pârâtă.

Astfel, instanţa reţine că prin perfectarea unui contract cu dobânda în raport de dobânda de referinţă variabilă a B. la care s-a adăugat marja de 1,5 pp, reclamantul şi-a asumat riscul majorării dobânzii iniţiale în funcţie de costul resurselor de creditare şi condiţiile generale, fără a rezulta din poziţia părţii că acordul acestuia a vizat o dobândă EURIBOR + 1,5%. Astfel, dobânda de referinţă variabilă nu este sinonimă şi nu se poate confunda cu indicele de referinţă Euribor, ori art. 5 din contractul de credit prevede că dobânda curentă este variabilă în funcţie de dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile băncii, iar distincţia este evidentă potrivit Condiţiilor generale de creditare. 

Ca atare, constatând că clauza contractuală privind dobânda nu creează un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, în condiţiile în care modificarea acesteia nu intervine în funcţie de voinţa arbitrară a băncii, ci ţine de elemente obiective, iar reclamantul şi-a asumat modificarea dobânzii variabile în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, urmează a respinge primul capăt de cerere ca neîntemeiat.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa reţine că reclamantul a solicitat instanţei emiterea unui scadenţar pentru dobânda aplicată în conformitate cu pct. 1. Ca atare, acest capăt de cerere are caracter accesoriu, acesta depinzând de soluţia pronunţată în cazul primului capăt de cerere. Ca atare, în condiţiile respingerii primului capăt de cerere, instanţa nu poate admite nici acest capăt de cerere. În altă ordine de idei, instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor şi, deşi poate constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, nu poate interveni pe fond modificând conţinutul unor clauze contractuale, în acest sens fiind şi jurisprudenţa CJUE (C-618/10 Banco Espanol de Credito SA). Ca atare, instanţa observă că cel de-al doilea capăt de cerere, prin care reclamantul a solicitat emiterea unui nou scadenţar pentru o dobândă aplicată conform pct. 1 (prin interpretare, o dobândă fixă, ca urmare a înlăturării clauzei privind dobânda variabilă), tinde spre modificarea de către bancă a dobânzii convenite de către părţi, ceea ce nu este permis, în lumina Directivei 13/93/CEE. În consecinţă, va respinge şi acest capăt de cerere.

Cu privire la capătul de cerere privitor la restituirea sumelor achitate în plus, începând cu data încheierii contractului de credit şi până la momentul introducerii acţiunii, astfel cum a fost precizat ulterior, în cuantum de 9450 euro, instanţa constată că şi acest capăt de cerere are caracter accesoriu în raport de capătul 1 de cerere, astfel că, faţă de respingerea acestuia din urmă, capătul de cerere privind restituirea prestaţiilor va avea aceeaşi soartă.

În consecinţă, constatând că nici unul dintre capetele de cerere cu care reclamantul  a învestit instanţa nu este fondat, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.

In ceea ce priveşte capătul de cerere privind cheltuielile de judecata instanţa respinge ca neîntemeiat acest capăt de cerere pentru următoarele considerente.

 Potrivit dispoziţiilor art. 274 Cod proc.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, această obligaţie avându-şi sorgintea în culpa procesuală, dovedită prin aceea că ea a pierdut procesul.

Parata a solicita instanţei obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata constând in onorariu avocat in suma de 5455,75 ron.

Instanţa constata ca parata a depus la dosar in susţinerea acestor cheltuieli copie conforma cu originalul de pe factura şi extras de cont insa pe de o parte in nici unul din aceste documente nu se menţionează faptul ca suma repezita onorariu avocat pentru dosarul prezent  iar documente au fost depuse in copii conforme cu originalul şi nu in original, astfel ca instanţa nu poate verifica din înscrisurile depuse daca aceste cheltuieli au fost achitate pentru dosarul de faţă sau au fost achitate pentru un alt dosar.

Pentru motivele mai sus menţionate instanţa va respinge ca neîntemeiata cererea de chemare in judecata astfel cum a fost precizata de reclamantul B. I. S. in contradictoriu cu pârâta B.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge ca neîntemeiata excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare in judecata invocata de pârâta B prin întâmpinare.

Respinge cererea de chemare in judecata astfel cum a fost precizata de reclamantul B. I. S. in contradictoriu cu pârâta B.

Respinge ca neîntemeiata cererea paratei de acordare a cheltuielilor de judecata.

Cu recurs in 15 zile de la comunicare.

Pronunţata in şedinţa publica azi 30.10.2013.

Domenii speta

Spete similare