Anulare sancţiune disciplinară

Sancţiunea disciplinară a avertismentului, aplicată în baza art. 86 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, poate fi aplicată şi de vicepreşedintele instanţei de judecată, nu doar de preşedintele acesteia. Valabilitatea deciziei de sancţionare.

Prin sentinţa civilă nr. 2716/22.09.2016, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. …, a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea XY, în contradictoriu cu intimata ZZZZZ, şi-n consecinţă s-a dispus anularea Deciziei nr. 10/19.11.2015 emisă de intimată, respectiv anularea sancţiunii disciplinare a avertismentului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta este angajată a intimatei pe perioadă nedeterminată, având funcţia de grefier, fapt ce reiese din fişa postului nr. 6 şi din Decizia nr. 10/19.11.2015.

Prin Decizia nr. 10/19.11.2015, contestatoarei i s-a aplicat sancţiunea avertismentului, conform art. 86 alin. 1, coroborat cu art. 85 alin. 1 lit. a şi art. 84 lit. h din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, reţinându-se în sarcina sa că a refuzat să participe ca grefier în şedinţa de judecată din data de 01.10.2015 a completului C 25 civil, din cadrul intimatei.

Astfel, s-a reţinut că în data de 28.09.2015, contestatoarea i-a comunicat doamnei vicepreşedinte a ZZZZZ că nu va intra în şedinţa de judecată din data de 01.10.2015, întrucât o doare un picior şi s-a lovit la cot, neputând astfel căra dosare şi lucra cu acestea, fapt ce rezultă din referatul nr. 1544/4/A/02.10.2015 întocmit de doamna vicepreşedinte a instanţei.

În ceea ce priveşte nulitatea deciziei de sancţionare pe motiv că aceasta nu a fost emisă de preşedintele ZZZZZ, ci de vicepreşedintele acestei instanţe, tribunalul a constatat că potrivit art. 86 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, sancţiunea avertismentului se aplică de conducătorul instanţei sau al parchetului în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea cel sancţionat.

În HCSM nr. 1375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, nu este prevăzut în mod distinct printre atribuţiile preşedintelui judecătoriei sau ale vicepreşedintelui şi vreo atribuţie în aplicarea sancţiunii avertismentului la personalul auxiliar, conform art. 13 şi 14 din acest regulament.

Prin urmare, singura dispoziţie care se referă la posibilitatea aplicării sancţiunii avertismentului este prevăzută de art. 86 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, dispoziţie care foloseşte expresia „conducătorul instanţei” fără a se referi la preşedintele instanţei sau la vicepreşedintele acesteia.

Astfel, tribunalul a constatat că prin interpretarea expresiei „conducătorul instanţei” trebuie înţeles preşedintele instanţei, deoarece preşedintele instanţei este conducătorul acesteia, nu vicepreşedintele sau colegiul de conducere al instanţei.

Dacă am extinde această expresie de „conducător” al instanţei şi la vicepreşedintele judecătoriei, am dilua noţiunea de „conducător” care nu poate semnifica decât unul, nu mai mulţi, întrucât legea se referă la „conducător” nu la conducători. În opinia Tribunalului, daca s-ar extinde aceasta noţiune ar însemna ca ea include şi colegiul de conducere al instanţei respective, ceea ce nu înseamnă însă că şi acest for ar avea atribuţii în aplicarea de sancţiuni disciplinare.

Prin urmare, deoarece se prevede în mod expres în art. 86 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, că sancţiunea avertismentului se aplică de conducătorul instanţei în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea cel sancţionat, conducător al instanţei este doar preşedintele acesteia, nu vicepreşedintele sau alt organ colegial de conducere.

Astfel, cum Decizia nr. 10/19.11.2015 de aplicare a sancţiunii avertismentului, a fost emisă de vicepreşedintele ZZZZZ, doamna judecător HHHH, aceasta este nulă întrucât nu a fost emisă de către conducătorul instanţei care avea o atribuţie specifică în acest sens şi prevăzută în mod imperativ de art. 86 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, aceea de a aplica sancţiunea avertismentului, iar această atribuţie nu poate fi delegată vicepreşedintelui instanţei respective deoarece este o dispoziţie imperativă atribuită de lege în favoarea doar a conducătorului instanţei, nu a altor organe de conducere şi nici a vicepreşedintelui instanţei, iar de la dispoziţiile imperative ale legii nu se poate deroga.

De asemenea, este de menţionat că dispoziţia din art. 86 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, este prevăzută de o lege nu de un regulament de ordine interioară, iar legea are o forţă superioară regulamentelor care sunt adoptate de alte organe şi nu de forul legiuitor care este Parlamentul României.

În cazul în care legiuitorul ar fi dorit să prevadă această atribuţie de aplicare de sancţiuni şi la alte organe de conducere, ar fi specificat în mod concret în atribuţiile vicepreşedintelui instanţie şi posibilitatea de a aplica sancţiuni disciplinare, ceea ce nu a făcut.

În ceea ce priveşte fapta pentru care a fost sancţionată contestatoarea, Tribunalul a constatat că aceasta nu a refuzat nejustificat să intre la înlocuiri în şedinţa de judecată din data de 01.10.2015, cum se reţine în decizia contestată, ci a motivat acest refuz de faptul că este bolnavă şi că are mai mult de lucru, ea intrând şi la alte înlocuiri sau a făcut şi alte activităţi date de grefierul şef de secţie, respectiv a lucrat la preluare acte.

Aceste motive invocate de contestatoare sunt confirmate de declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei, care relatează faptul că contestatoarea şi-a luat concediu medical iar ulterior s-a operat la picior.

De asemenea, instanţa a reţinut că nu a existat o planificare de permanenţă în cadrul ZZZZZ, iar stabilirea grefierilor care intră la înlocuiri se face după volumul de lucru, repartizându-se la înlocuiri grefieri care au mai puţin de lucru sau care au intrat în mai puţine şedinţe de judecată.

Tribunalul  a constatat că inexistenţa unei planificări de permanenţă la grefieri poate duce la comentarii, discuţii şi sustrageri de la îndatoririle de serviciu, motivat de faptul că unele grefiere au de lucru mai mult decât altele, de ce să intre la înlocuiri, unele sunt favorizate etc., ceea ce nu este un mod de lucru planificat în sensul de a şti de la începutul lunii respective cine intră la înlocuiri în planificarea de permanenţă.

Atâta timp cât nu există planificări de permanenţă stabilite de către preşedintele de secţie, nu se poate susţine că refuzul contestatoarei este nejustificat deoarece contestatoarea nu a avut o planificare de permanenţă stabilită anterior şi adusă la cunoştinţa ei la sfârşitul lunii, pentru luna următoare.

Prin decizia civilă nr.20/11.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în acelaşi dosar, a fost admis apelul formulat de către intimata ZZZZZ, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantei.

În considerentele deciziei instanţei de apel s-a reţinut că, în ceea ce priveşte la criticile apelantei ce ţin de modalitatea în care prima instanţă de fond a interpretat şi aplicat prevederile art. 86 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, pe baza cărora a concluzionat că decizia de sancţionare atacată este nulă deoarece nu a fost emisă de Preşedintele ZZZZZ, trebuie menţionat că textul legal are următorul conţinut: „Sancţiunea prevăzută la art. 85 alin. (1) lit. a) (nr. avertismentul) se aplică de conducătorul instanţei sau al parchetului în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea cel sancţionat”.

De observat este că norma supusă analizei nu face vreo referire expresă la preşedintele instanţei, iar noţiunea de conducere a instanţei are o sferă mai largă deoarece, astfel cum rezultă din conţinutul art. 9 alin. 1 şi 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin HCSM nr. 387/2005 şi aplicabil în speţa de faţă, prin raportare la data săvârşirii pretinsei abateri disciplinare, 28.09.2015, în Secţiunea a III-a intitulată „conducerea instanţelor” sunt individualizate şi definite şi funcţiile de vicepreşedinte şi preşedinte de secţie.

În plus, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să limiteze sfera persoanelor competente absolut să dispună asupra aplicării sancţiunii avertismentului la categoria preşedinţilor de instanţă, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, aşa cum a făcut-o în textul alin. 2 al aceluiaşi art. 86 din Legea nr. 567/2004, când a individualizat cu exactitate ce persoană din conducerea instanţei sau parchetului poate aplica celelalte sancţiuni disciplinare personalului auxiliar de specialitate.

Curtea împărtăşeşte opinia exprimată în conţinutul apelului, potrivit căreia, pentru a se aprecia asupra aspectului de nelegalitate invocat, prevederile Legii nr. 567/2004 trebuie coroborate cu normele Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti în vigoare la momentul săvârşirii abaterii, observându-se astfel că, potrivit art. 17 alin. 2 din HCSM nr. 387/2005 „vicepreşedintele judecătoriei îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege şi de regulamente ori stabilite de preşedintele instanţei, conform legii”. Ori, astfel stând lucrurile, chiar dacă s-ar aprecia că persoana competentă să dispună sancţionarea cu avertisment a contestatoarei era preşedintele instanţei, Curtea nu identifică nicio dispoziţie legală sau administrativă care să împiedice preşedintele să delege o atare atribuţie vicepreşedintelui.

Instanţa de apel conchide că, în condiţiile date, argumentele contestatoarei acceptate de prima instanţă de fond, sunt cu atât mai netemeinice cu cât pârâta-apelantă a dovedit că, în speţa de faţă, o atare delegare de atribuţii a avut loc prin rezoluţia olografă a Preşedintei ZZZZZ aplicată pe Adresa nr. 3599/15/A/2015, prin care Preşedintele KKKKK o sesiza cu privire la aplicarea sancţiunii avertismentului în ce o priveşte pe contestatoare (fila 120 dosar fond). Urmează că în mod eronat instanţa de fond a apreciat asupra neegalităţii deciziei de sancţionare disciplinară a reclamantei.

În ce priveşte temeinicia sancţiunii aplicate contestatoarei, din actul final al cercetării disciplinare, dar şi din declaraţia salariatei în faţa comisiei, consemnată în scris şi ataşată la dosarul de fond, a rezultat că d-na grefier XY şi-a manifestat în mod explicit refuzul de a intra în sala de judecată, pentru a o înlocui pe d-na grefier FFFFFF din constituirea completului de judecată cu nr. 25, deoarece, în data de 28.09.2015 a adus la cunoştinţa vicepreşedintei instanţei că are o afecţiune la picior şi că s-a lovit la cot şi nu poate manipula dosare din acest motiv.

Curtea reţine că, odată dovedit, refuzul reclamantei de a îndeplini o sarcină de serviciu stabilită de conducătorul ierarhic nu este apt să înlăture caracterul culpabil al faptei, ca o componentă legala a abaterii disciplinare definită expres prin prevederile art. 247 alin. 2 din Codul muncii, decât dacă se dovedeşte că această atitudine a contestatoarei a avut la bază o cauză obiectivă, temeinic justificată şi independentă de voinţa sa, care a împiedicat-o să facă faţă corespunzător respectivelor atribuţii. Aceasta întrucât şi prevederile art. 84 lit. h din Statut menţionează că, pentru a constitui abatere disciplinară refuzul  de a îndeplini o îndatorire ce îi revine potrivit legii şi regulamentelor privind organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea ori alte atribuţii stabilite de conducătorii instanţelor judecătoreşti sau ai parchetelor de pe lângă acestea, trebuie să fie nejustificat.

Sintetizând argumentele contestatoarei din cererea de chemare în judecată, Curtea reţine că aceasta pretinde că refuzul său de a intra în sala de judecată ar fi fost justificat de starea de sănătate, precum şi de volumul mare de muncă pe care l-a avut în cadrul instanţei, în comparaţie cu întreg personalul auxiliar al instanţei.

Cu privire la starea pretins precară de sănătate a reclamantei, se impune a se preciza că, astfel cum rezultă din Raportul final al cercetării disciplinare, întocmit de dl. jud. VVVVV, în aprecierea existenţei abaterii, a gradului de vinovăţie, precum şi asupra individualizării sancţiunii avertismentului a fost avută în vedere doar perioada anterioară obţinerii certificatului medical, cuprinsă între momentul în care salariata a fost informată că a fost desemnată să intre în şedinţă în locul colegei sale şi data de 30.09.2015, de la care a intrat în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, dovedită cu certificat medical.

Ori, fără a insista inutil asupra acestui aspect, este evident că în legislaţia muncii singurul motiv care justifică neîndeplinirea obligaţiei de serviciu pentru incapacitate de muncă datorată unei afecţiuni medicale este certificatul de concediu medical, care în cauză a fost obţinut abia în data de 30.09.2015, după ce refuzul reclamantei de a intra în sala de şedinţă a fost explicit şi neîndoielnic manifestat. Împrejurarea obţinerii ulterioare a unui certificat medical constatator al incapacităţii de muncă nu este de natură a justifica refuzul anterior de îndeplinire a unei obligaţii de serviciu pe motiv de boală, mai ales în condiţiile în care, din probele administrate, respectiv din declaraţia martorului ŞŞŞŞŞ, care se coroborează cu propriile susţineri, salariata nu şi-a motivat refuzul pe o stare de sănătate ce urmează a fi dovedită potrivit legii. Dimpotrivă, neavând iniţial intenţia de a intra în concediu medical, reclamanta a încercat să negocieze cu conducătorul instanţei în legătură cu îndeplinirea unei alte atribuţii, în schimbul participării la şedinţa din data de 01.10.2015, respectiv aceea de a efectua procedura prealabilă pe completul 25, deoarece această sarcina i s-a părut mai potrivită în raport cu starea de sănătate.

Starea de fapt prezentată mai sus şi recunoscută chiar de reclamantă, îndreptăţeşte instanţa de apel să concluzioneze că, în situaţia în care conducerea instanţei ar fi acceptat să-i înlocuiască atribuţiile, reclamanta nu ar fi intrat în concediu medical.

Totodată, împrejurările menţionate, precum şi relatările grefierului şef de secţie RRRRR, în legătura cu faptul că reclamanta ar fi condiţionat participarea sa la şedinţa de judecată din 24.09.2015 pe acelaşi complet C25, solicitând asigurări că nu va mai intra în alte înlocuiri, sunt de natură a diminua credibilitatea reclamantei, care afirmă că starea de sănătate este cea care a justificat în data de 28.09.2015 refuzul de a participa la şedinţa de judecată.

Cât priveşte volumul de muncă al reclamantei, în comparaţie cu al celorlalţi grefieri de şedinţă din instanţă, acesta a fost dovedit prin situaţia întocmită la nivelul Secţiei civile a ZZZZZ de grefierul şef de secţie. Reclamanta a avut în cursul anului 2015 în medie 3 şedinţe pe lună, cu o medie de 35 de dosare pe fiecare şedinţă, iar în perioada 22.09.16.10.2015 nu ar fi participat la şedinţe de judecată în completul 21, unde era titulară, deoarece preşedintele acestuia urma să lipsească din instanţă. Din aceeaşi situaţie, a rezultat că salariata a participat la doar 20 de şedinţe de judecată, în comparaţie cu media pe grefier de 30 de şedinţe, astfel că argumentele sale legate de volumul prea mare de muncă nu sunt susţinute prin probele administrate.

Nici celelalte atribuţii de serviciu, care exced sarcinilor de grefier de şedinţă, privind participarea la efectuarea unui număr de 29 de lucrări în cadrul biroului de informaţii şi relaţii publice, dar şi înlocuirea pe perioada vacanţei judecătoreşti a registratorului, nu justifică refuzul din 28.09.2015 de a participa la şedinţa de judecată.

În fine, în mod eronat prima instanţă de fond a apreciat că inexistenţa unei planificări de permanenţă în cursul anului 2015, în ce priveşte activitatea personalului auxiliar  ar contribui în vreun fel la caracterul netemeinic al actului de constare atacat, câtă vreme în acest sens nu exista la acea vreme vreo obligaţie legală sau administrativă în sarcina conducerii instanţei.

Domenii speta

Spete similare