Clauze abuzive. Dobânda variabilă. Legea nr.193/2000 nu impune furnizorilor de servicii financiare stabilirea unei formule de calcul a ratei dobânzii, ci doar redactarea clauzelor contractuale într-un limbaj clar, fără echivoc şi care să permită înţeleger

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VI-a Civilă  la data de 22.07.2015 sub nr. A/3/2015, reclamanţii N.I., N.G.I., N.C. au chemat in judecată pe pârâta  B.M. SA solicitând să se constate ca fiind abuzive si in consecinţa sa se constate nulitatea absoluta a următoarelor clauze menţionate in cuprinsul Contractului de Credit nr.A/2008. si in actele adiţionale Act adiţional nr.1 din data de 14.07.2009 la Contractul de Credit nr.A/2008. si Act adiţional pentru implementarea OUG 50/2010, din 20.09.2010, respectiv: art.3 Rata dobânzii si comisioanele bancare, cu subpunctele: 3.1 Rata dobânzii, 3.2 Comision de acordare a facilitaţii, 3.3 comision de administrare, art.4 Rambursarea - cu subpunctul 4.2, înlăturarea clauzelor abuzive din contract si, pe cale de consecinţa, derularea contractului să se facă în continuare fără aceste clauze, obligarea  paratei sa aplice pe toata durata derulării contractului, o rata a dobânzii calculata după formula: valoarea indicelui de referinţa LIBOR CHF la trei luni + marja băncii fixa in valoare de 4,12%.

Reclamanţii au solicitat sa se  constate ca dobânda stabilita si calculată de pârâtă, ce depăşeşte plafonul compus din variabila LIBOR CHF 3 luni plus marja fixa de 4,12%, este nula. Valoarea marjei fixe de 4.12%, rezultând din faptul că la momentul acordării creditului - 23.07.2008 - rata dobânzii era de 6,90% pe an, iar valoarea LIBOR CHF 3 luni era de 2,777.

Ca urmare a anularii clauzei de risc valutar (stipulata in Contract la art. 4.2) solicita  îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,2010 lei/CHF.

In subsidiar, in baza principiului echităţii, solicita sa se dispună suportarea riscului valutar de către reclamant împreuna cu parata, Banca, in proporţii egale.

Solicită obligarea paratei la elaborarea unui nou grafic de rambursare in care formula de calcul a dobânzii este LIBOR CHF 3 luni + marja fixa 4,12%, si din care este exclus comisionul de administrare.

Obligarea paratei sa plătească reclamanţilor:

a)diferenţa dintre dobânda calculata de banca si dobânda calculata după formula LIBOR

CHF 3 luni + marja fixa 4,12%, pentru fiecare luna in parte, de la data primei plaţi -14.08.2008 - pana la data introducerii cererii de chemare in judecata si in continuare, pana la elaborarea de către parata a unui nou grafic de rambursare cu formula de calcul a dobânzii LIBOR CHF 3 luni + marja fixa 4,12%.

Pentru aceste sume solicita obligarea paratei si la plata dobânzii legale, de la data încasării sumei nedatorate pana la data achitării efective.

In subsidiar, ca urmare a aplicării principiului echităţii, solicită obligarea paratei sa plătească jumătate din sumele achitate în plus, în temeiul Contractului, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plaţi si cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit, sume la care urmează sa se calculeze si dobânda aferenta, calculata de la data încasării fiecărei sume nedatorate si pana la achitarea integrala a acestora de către parata.

Reclamanţii au solicitat şi obligarea paratei la plata către reclamant a sumei de 2000 CHF, la cursul BNR din ziua plaţii, cu titlul de daune morale.

În fapt, reclamanţii au arătat că banca a modificat unilateral condiţiile creditului, majorând marja fixă din formula dobânzii. Precizează că nu cunosc nici în prezent costurile contractului, iar clauzele referitoare la acestea au caracter abuziv.

În drept, au invocat Legea 193/2000, Legea 296/2004, Directiva nr. 93/13/CEE, Directiva 2008/48/CEE, OG 21/1992, Legea 363/2007, Constituţia României.

La data de 22.10.2015  pârâta B.M. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării cererii, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia lipsei de obiect a cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzei 3.1, excepţia lipsei de obiect a cererii privind riscul valutar; asupra fondului cererii, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Având în vedere fuziunea dintre B.M. şi O.B.R., intimata a fost citată şi cu denumirea de M.B., cât şi cea de O.B.R. S.A., conform încheierii din 17.02.2016 f. 127 vol II dosar TB.

Prin sentinţa din 16 martie 2016 Tribunalul a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul Judecătorie Sectorului 1 la dat de 15.06.2016 sub nr de dosar B/299/2016, care de asemenea a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti,

În urma soluţionării conflictului negativ, competenţa de soluţionare a cauzei a fost stabilită în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cauza fiind reînregistrată  pe rolul acestei instanţe la data de 14.12.2016

Excepţiile invocate au fost soluţionate de instanţă în şedinţa publică din data de 11.01.2017 cu motivarea din încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.

Instanţa a încuviinţat şi a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

 La data de  23.07.2008 între reclamanţi in calitate de împrumutaţi si pârâtă în calitate de banca s-a încheiat contractul de credit nr. A având ca obiect acordarea unui credit in valoare de 24000 CHF, pentru pe o perioada de 120 luni.

La data de 14.09.2009 s-a încheiat actul adiţional nr. 1 f.46.

La data de 20.09.2010 a intervenit în baza legii actul adiţional pentru implementarea OUG 50/2010 f. 70

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociaţi care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale industriale sau de producţie, artizanale sau liberale (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul  activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori literale , cât şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acestuia”.

Pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică  autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale. Reclamantul este consumator în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta au acţionat în scopuri personale, exterioare oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.

 Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului activ. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea  obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

 Pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie astfel să verifice următoarele condiţii:

1) clauza contractuală să nu fi fost negociată:

2) prin ea însăşi clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Aceste condiţii sunt cumulative astfel încât dacă una dintre ele nu este îndeplinită clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă.

În ceea ce priveşte buna credinţă, instanta are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

In ceea ce priveşte cererea de constatare a caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 3.1 din contract si de constatare a nulităţii absolute a acesteia, instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 3.1 din contract, la data încheierii contractului, rata dobânzii curente este 6.9%. Banca îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii în condiţiile unei modificări semnificative a condiţiilor de piaţă. Modificare semnificativă este aceea modificare în care rata dobânzii de finanţare de pe piaţa monetară definită ca X-BOR la 6 luni+costul rezervei minime obligatorii înregistrează o modificare mai mare sau egală decât 1,5% între oricare 2 perioade succesive de modificare a ratei dobânzii, unde X BOR reprezintă oricare din ratele de referinţă EURIBOR, LIBOR, ROBOR, rotunjită la a doua zecimală, în funcţie de moneda în care a fost acordată facilitatea.

Prin actul adiţional, art.3.1 a fost modificat în sensul că dobânda este variabilă şi se calculează în funcţie de indicele de referinţă X BOR 3 luni la care se adaugă o marjă de 11% stabilită de bancă. Banca poate modifica marja în funcţie de costurile operaţionale , costurile de finanţare de pe piaţa monetară/de capital, costurile surselor de finanţare proprii precum şi în funcţie de modificările legislative.

Prin actul adiţional de implementarea OUG 50/2010 art. 3.1 a fost modificat, în sensul că rata dobânzii este fixă pe toată durata creditului în cuantumul indicat la încheierea contractului sau notificat, în condiţiile legii, ulterior pe parcursul derulării acestuia şi se calculează în funcţie de facilitatea nerambursată.

Instanţa  constată că această clauză prevede clar că dobânda creditului este variabilă, precum şi motivele pentru care dobânda poate fi modificată de către Bancă, iar faptul că dobânda curentă nu a fost precizată ca fiind compusă dintr-o marjă fixă a băncii plus variaţia indicelui de referinţă pentru valuta în care a fost luat creditul (la un interval de timp determinat), nu înseamnă că respectiva clauză are caracter abuziv şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor .

În speţă, contractual de credit a fost încheiat la data de 23.07.2008 or, regula ca dobânda să fie compusă dintr-un indice de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului, a fost impusă băncilor abia prin OUG nr. 50/2010, banca procedând în mod corespunzător la alinierea dispoziţiilor contractuale prin actul adiţional din 20.09.2010.

Potrivit art. 1 din Anexa la Legea nr.193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: ,,a) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului,  fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”

Din aceste dispoziţii legale rezultă că Legea nr.193/2000 dă dreptul furnizorilor de servicii financiare să modifice unilateral rata dobânzii plătibile de către consumator, chiar si fără o notificare prealabilă, cu condiţia să existe o motivaţie întemeiată, profesionistul să informeze cât mai curând posibil celelalte părţi contractante iar, acestea să aibă libertatea rezilierii imediate a contractului .

În speţă, la 3.1 atât în varianta iniţială cât şi prin varianta modificată prin actul adiţional 1 din 14.07.2009 din contractul de credit s-a prevăzut în mod clar că dobânda este variabilă şi situaţiile în care dobânda curentă variază.

Legea nr.193/2000 nu impune furnizorilor de servicii financiare stabilirea unei formule de calcul a ratei dobânzii, ci doar redactarea clauzelor contractuale într-un limbaj clar, fără echivoc şi care să permită înţelegerea lor fără a fi nevoie de cunoştinţe de specialitate, iar în cazul modificării ratei dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, să existe o motivaţie întemeiată şi posibilitatea rezilierii contractului de către celelalte părţi contractante. 

În speţă, clauza inserată la art. 3.1  nu are caracter abuziv, întrucât nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi interesele părţilor, aceasta fiind redactată în termeni care permit consumatorului să înţeleagă faptul că dobânda este variabilă în raport de politica bancii si de variaţia indicelui LIBOR, aceasta având dreptul să decidă unilateral, modificarea sau nu a dobânzii curente în cazul  acestor variaţii.

Astfel, instanţa apreciază că prevederea unei dobânzi variabile şi posibilitatea modificării acesteia în mod unilateral de către bancă, în conformitate cu politica acesteia, nu constituie în sine o clauză abuzivă. De altfel şi art. 37 lit. d) din OUG nr. 50/2010 menţine o astfel de posibilitate, obligând însă la indicarea în contract a modului de calcul a dobânzii, a periodicităţii şi/sau condiţiilor în care survine modificarea acesteia.

Este incontestabil că potrivit art. 3.1 din contract  M.B. SA şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului însă a precizat fără echivoc, în chiar cuprinsul clauzei contestate, motivele în care poate opera o astfel de modificare – respectiv în conformitate cu politica sa si evoluţia indicatorilor de referinţă pentru fiecare valută.

Motivul referitor la politica băncii pentru schimbarea ratei dobânzii este întemeiat în condiţiile în care pentru a obţine sumele de bani necesare pentru desfăşurarea activităţii, banca se împrumută la rândul său pe piaţa interbancară iar cursul pe această piaţă este supus fluctuaţiilor. Prin urmare, atunci când banca se împrumută la un preţ mai mare pe piaţa interbancară, va pretinde la rândul său propriilor clienţi un preţ (dobândă) superior pentru sumele de bani acordate cu titlu de împrumut, şi aceasta tocmai pentru a putea onora angajamentele asumate. Derularea relaţiilor contractuale în acest mod nu echivalează cu existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

 În mod legal, la data încheierii contractului de credit, nu i se putea pretinde intimatei să detalieze suplimentar circumstanţele în care poate efectua modificarea clauzei referitoare la dobândă, câtă vreme art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligaţia de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului iar nu şi a condiţiilor în care aceasta se realizează. Mai mult decât atât, această prevedere legală stipulează expres că, în anumite circumstanţe, sunt permise clauzele prin care un furnizor de servicii financiare, categorie din care face parte şi furnizarea creditelor ipotecare, modifică, fără o notificare prealabilă, rata dobânzii plătibile de către consumator, atunci când există un motiv întemeiat. 

Este de remarcat şi faptul că această clauză prin ea însăşi permite schimbarea ratei dobânzii curente nu doar în detrimentul consumatorului ci şi în folosul acestora. Într-adevăr dacă piaţa financiar-bancară ar evolua astfel încât să permită reducerea ratei dobânzii, respectiv în cazul în care ar exista un exces de ofertă, reducerea ratei dobânzii curente ar fi reacţia economică firească a băncii, în scopul de a-şi păstra portofoliul de clienţi. Faţă de această împrejurare nu s-ar putea susţine că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Având în vedere că s-a determinat în contract un indicator care permite modificarea ratei dobânzii, indicator care reprezintă o motivaţie întemeiată în sensul pct.1 lit.a din Anexa Legii nr.193/2000, contrar susţinerilor reclamanţilor, instanţa constată că nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prevăzută de art.4 alin.1 din acelaşi act normativ. Sub acest aspect, este necesar a se ţine cont şi de valoarea considerabilă a creditului (24000 CHF), precum şi de perioada îndelungată de creditare (120 de luni), astfel încât nu se poate reţine ruperea echilibrului contractual ca urmare a facultăţii pe care şi-a rezervat-o banca  pârâtă.

Având în vedere cele reţinute mai sus, instanta apreciază că faţă de dispoziţiile art. 4 alin. 1 şi 5 din Legea nr. 193/2000, clauzele art. 6.2 care preved caracterul variabil al dobânzii creditului nu au caracter abuziv, aşa încât este neîntemeiată solicitarea reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a  acestora. 

Critica reclamanţilor referitoare la faptul că nu au avut cunoştinţă de modificările contractuale dat fiind că nu le au fost emise alte grafice de rambursare este neîntemeiată şi constată că în contract cât si in actul adiţional se menţionează că graficul de rambursare va fi eliberat la cerere, or reclamanţii nu au învederat instanţei că au solicitat eliberarea de grafice si acest lucru le a fost refuzat.

In ceea ce priveşte cererea  având ca obiect constatarea faptului că dobânda aplicabilă contractului este formată din marja fixă de 4,12 % si indicele libor, cu obligaţia băncii la restituirea sumelor de bani reprezentând dobândă nedatorată,  instanţa reţine următoarele:

Din dispoziţiile art. 3.1 din contractul de credit nr. 0807110058/23.07.2008 rezultă cu claritate următoarele: la momentul încheierii contractului, dobânda practicată de bancă era clar identificată, la valoarea de 6,9 %, valoare pe care reclamantul şi-a însuşit-o şi pe care nu a contestat-o ca fiind abuzivă; banca şi-a rezervat doar facultatea de a modifica dobânda iniţial convenită, nu şi obligaţia de a proceda în acest sens, în funcţie de evoluţia indicelui LIBOR. Astfel, din cuprinsul acestor clauze contractuale sau al celorlalte clauze din contract nu rezultă că banca şi-a asumat vreo obligaţie de a modifica rata dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui LIBOR. Prin urmare, banca nu şi-a asumat nicio obligaţie de a modifica această dobândă în funcţie de indicele LIBOR.

Pe de altă parte, din cuprinsul contractului de credit nu rezultă că, la momentul la care a fost încheiat, banca a avut în vedere o anumită formulă de calcul a dobânzii. Astfel, în contract a fost stipulată dobânda la nivelul de 6,9 %, fără a fi indicată vreo formulă de calcul. În mod evident, la stabilirea acestei valori, banca a luat în considerare diverse elemente, inclusiv profitul său însă, în lipsa individualizării acestor elemente în cuprinsul unei formule care să fie menţionată expres în contract, instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor şi nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de către părţi la momentul încheierii sale. Totodată, deşi în prezent reclamantul solicită includerea unei astfel de formule în contractul de credit, voinţa acestuia nu poate prevala celei a băncii, orice modificare a contractelor trebuind să fie rezultatul acordului ambelor părţi. De asemenea, deducerea unei formule de calcul a dobânzii prin raportare la valoarea indicelui LIBOR de la momentul încheierii contractului ar reprezenta o simplă speculaţie cu privire elementele avute în vedere de către bancă relativ la rata dobânzii practicate la respectivul moment, cu atât mai mult cu cât din contract nu rezultă că pârâtă ar fi luat în considerare o anumită marjă.

Nu în ultimul rând, instanţa reţine că la momentul încheierii contractului (2008), legislaţia internă nu prevedea vreo obligaţie în sarcina furnizorilor de servicii financiare de a determina cuantumul dobânzii practicate printr-o formulă de calcul, care să includă şi o marjă fixă. Această obligaţie a fost introdusă ulterior, prin OUG nr. 50/2010.

În ceea ce priveşte dobânda variabilă în funcţie de libor la 3 luni şi marja bancii 11% cu posibilitatea băncii de modifica marja băncii, instanţa constată că a intervenit în 14.07.2009 prin actul adiţional din 14.07.2009, or reclamanţii au fost de acord în 2009 cu o marja a băncii de 11%

Concluzionând, instanţa  reţine că iniţial banca şi-a rezervat doar posibilitatea de a revizui rata dobânzii în funcţie de indicele LIBOR, acest lucru rezultând în mod clar din formularea clauzelor contractuale (banca isi rezervă dreptul să revizuiască rata dobânzii). Reclamanţii şi-a asumat, la momentul încheierii contractului, un anumit cuantum al dobânzii (6,9 %) şi posibilitatea ca acest cuantum să rămână neschimbat până la sfârşitul contractului, pentru ipoteza în care banca nu ar fi înţeles să se prevaleze de posibilitatea de revizuire a dobânzii. În acest context, nici legea şi nici contractul nu îi conferă reclamantului dreptul de a solicita calcularea dobânzii după o formulă care nu a fost convenită de părţi şi nici nu a fost instituită de lege pentru contractul de credit respectiv. Dimpotrivă, dobânda iniţial convenită, precum şi posibilitatea (iar nu obligaţia) băncii de a modifica această dobândă în funcţie de politica bancii si de indicele LIBOR se impune reclamantului în temeiul principiului forţei obligatorii a contractului, instituit de art. 969 Cod civil 1864.

Aceştia sunt termenii în care se derulează contractul între părţi, iar intervenţia instanţei de judecată în contractul de credit dedus judecăţii nu se justifică, pentru stabilirea unei alte formule de calcul a dobânzii fiind necesară existența acordului voinţă al părţilor contractante prin încheierea unui act adițional, în condiţiile în care, la data încheierii contractului, nici un act normativ nu impunea băncii stabilirea unei astfel de formule de calcul.

Instanţa  reţine că solicitarea reclamanţilor este neîntemeiată şi din perspectiva jurisprudenţei CJUE, care a statuat că în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curţii din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, s-a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că „articolul 6 alin. 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze”. Din motivare rezultă şi faptul că „instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic”.

Prin urmare, instanţa nu poate interveni în contractul dedus judecăţii prin stabilirea unei formule de calcul a dobânzii în condiţiile solicitate de reclamant. Din probele administrate în cauză nu rezultă că părţile ar fi convenit cu privire la o altă modalitate de calcul a

Instanţa  mai constată, că reclamanţii s-a aflat încă de la începutul contractului în posesia datelor necesare pentru determinarea întinderii obligaţiei sale de plată a dobânzii, în cuantum de 6,9 % pe an,  fiind informat în mod corespunzător atât asupra cuantumului dobânzii, stipulat fără echivoc inclusiv în graficul de rambursare, cât şi asupra posibilităţii de modificare a acestuia de către bancă, determinată de politica băncii şi variaţia dobânzii de referinţă corespunzătoare valutei creditului însă numai în condiţiile în care banca îşi exercită acest drept.

Nu se poate susţine, pe cale de consecinţă, că sumele de bani plătite de reclamanţi au fost percepute de bancă în mod nelegal. În realitate, împrumutatul a plătit dobânda în cuantumul stipulat neechivoc în contract, neputându-se reţine în sarcina băncii nerespectarea clauzei contractuale cuprinse în art.3.1 , prin care, astfel cum s-a reţinut, banca nu şi-a asumat nicio obligaţie de modificare a ratei dobânzii în raport de evoluţia indicelui de referinţă Libor, ci şi-a rezervat doar dreptul de proceda în acest sens.

Pentru aceste considerente, instanţa va respinge ca neîntemeiata cererea având ca obiect constatarea faptului că dobânda aplicabila contractului de credit este formată din marja fixă de 4,12 % si indicele libor si de obligare a  băncii la restituirea sumelor de bani reprezentând dobânda nedatorata ( cu dobânda legala aferenta).

În ceea ce privește comisionul de acordare, instanța reține că potrivit punctului 3.2, imprumutţii sunt de acord sa plătească băncii un comision de 3 % din valoarea creditului cu titlu de comision de acordare.

Legat de solicitarea de constatare ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la art.  3.2  privind comisionul de acordare, pentru a se putea trece la analiza caracterului eventual  abuziv al acestei clauze,  se impune  o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr.193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

La art.4 alin.6 din lege se prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art.4 alin.2 conform căreia  "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".

Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și  comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.

Dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit.g și i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE : „g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale; i)dobânda anuala efectiva înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”.

În cauza dedusă judecăţii, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar prevederea art. 3.2 din contract cu privire la comisionul de acordare a fost clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de reclamant consumator prin semnarea contractului.

Se va reține totodată că acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către reclamanţi la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Prin urmare, comisionul, ca și componentă a prețului creditului, este exceptat, în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

Așadar, potrivit celor mai sus reținuțe, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva  93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.2 din contractul încheiat de părţi, din perspectiva art.4 alin.1 din lege.

Mai mult, chiar dacă s-ar verifica îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța consideră că acest comision nu poate fi considerat abuziv pentru următoarele argumente:

Astfel, în opinia instanței, inserarea unei asemenea clauze, în sensul stipulării obligației de plată (o singură dată) a unui comision de 3 % din valoarea creditului, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Or, dispoziția amintită nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de acordare fiind perceput pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității Băncii.

 Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă, contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi.

Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea face referire la un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obţinut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul şi trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrum.

Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractelor.

Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numeşte dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 120 de luni (10 ani).

Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Or, contractul de credit încheiat cu reclamanţi, prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate la art. 3.2, dar şi obligaţia acesteia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval prelungit (120 luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorului de a primi de îndată o suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

În plus, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţiile de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţa de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar în cauza de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă Băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziţia reclamantului (24000 CHF) şi intervalul de timp îndelungat acordat debitorului pentru restituirea împrumutului (120 luni), instanţa apreciază că dispoziţiile art3.2 inserate în convenţia de credit nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, şi în consecinţă, nu pot fi considerate abuzive.

Pe de altă parte, după cum s-a arătat mai sus, instanța apreciază că prevederea inserată la art. 3 din contract este redactată de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare, contrar afirmațiilor reclamantului, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percepe acest comision, de altfel explicată și de instanță în paragrafele anterioare.

Mai mult, un asemenea comision este permis în mod expres de lege, la art.36 din OUG nr.50/2010 prevăzându-se că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (...) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor” si este in acord si cu prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999, invocate de reclamanta , intrând in categoria cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit si constituirii ipotecii si a garanţiilor aferente.

Pentru considerentele anterior expuse, instanţa va respinge capătul de cerere privind constatarea ca caracterului abuziv al comisionului de acordare, prevăzut la art. 3.2 din contractul de credit si astfel de constatare a nulităţii absolute  a acestei clauze precum si cererea de restituite a sumei achitate cu acest titlu  (cu dobanda legala aferenta), dat fiind caracterul accesoriu al acestei pretentii.

Este neîntemeiată şi cererea reclamanţilor privind constatarea caracterului  abuziv şi anularea clauzei  prevazute la art. 3.3,  conform căreia banca percepe un comision de administrare de 0,45% din suma rămasă de rambursat.

Cât privește caracterul pretins abuziv al acestei clauze, vor fi avute în vedere prevederile art.1 alin.3 și art.4 din Legea nr.193/2000, anterior citate, în raport de care instanța apreciază că textul art.3.4. din contractul de credit nu poate fi considerat abuziv întrucât nu este de natură să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aceasta deoarece, deși ne aflăm în prezența unui contract de adeziune, clauza inserată la art. 3.3 din convenția de credit nu afectează echilibrul contractual, întrucât nu oferă furnizorului de servicii financiare alte drepturi decât cele permise și de art.35 din OUG nr.50/2010 și art.9 ind.3 lit.e pct.1 și 2 din OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, care interzic doar majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menţionate în contract și/sau introducerea şi perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menţionate în contract.

Or, comisionul de administrare de 0,45%, perceput ca procent lunar aplicat la soldul creditului, a fost inserat ab initio în contractul părților, nefiind nici majorat pe parcursul derulării contractului și nici perceput ulterior încheierii acestuia, prin voința unilaterală a Băncii, pentru a deveni abuziv.

Art.36 din OUG nr.50/2010 prevede că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

Față de aspectele semnalate, clauza inserată la art.3.3 din contract nu reprezintă, în opinia instanței, o clauza abuzivă în înțelesul art.4 din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care pârâta nu a perceput costuri superioare celor convenite cu debitorul său, astfel încât susținerile acestuia cu privire la prejudiciul suferit sunt lipsite de fundament.

În plus, clauza contractuală inserată la art.3.4. din contract este redactată de o manieră clară, neechivocă, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi și accesibili, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percepe acest comision.

Acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenției, este clar precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă (soldul creditului), are stabilită scadența și este inclus în graficul de rambursare.

Aceste prevederi clare și fără echivoc, exprimate într-un limbaj inteligibil, au fost cunoscute de reclamant la momentul încheierii contractului de credit, au fost detaliate separat în graficul de rambursare ce reprezintă anexa la contract, astfel că nu se poate susține că reclamantul nu a putut aprecia costurile creditului, având posibilitatea reală de a lua cunoștință, la data convenției de credit, de toate condițiile contractuale, cunoscând astfel toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor sale.

Faţă de aceste considerente, instanţa va respinge și solicitarea reclamantului de a se constata caracterul abuziv al comisionului de administrare, prevăzut de art.3.3 din contract, apreciind că prin acesta nu se aduce atingere drepturilor garantate consumatorului de dispoziţiile legale incidente în această materie.

De altfel, instanţa constată că prin actul adiţional nr. 1, această clauză a fost modificată, cuantumul comisionului fiind 0%. Faptul că reclamanţii susţin că acest comision a fost perceput sau achitat în continuare, acest aspect ţine de executare contractuală şi nu de o clauză abuzivă.

In ceea ce priveşte cererile având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei  prevăzute la art. 4.2 , îngheţarea cursului de schimb  valutar chf-leu si efectuarea plaţilor in temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea si plata ratelor de rambursare la valoarea in lei a francului elveţian de la data incheierii contractului si obligarea paratei la restituirea sumelor încasate in plus de către aceasta ca diferenţa intre ratele achitate la cursul CHF –leu din ziua fiecărei plaţi si ratele la cursul chf-leu de la data incheierii contractului de credit, instanţa retine următoarele:

Conform art. 4.2 din contract, rambursarea ratelor lunare se va efectua de către client în aceeaşi moneda in care a fost acordat creditul. În cazul în care clientul optează pentru rambursări în RON, plăţile se vor efectua la cursul de schimb valutar afişat de către banca la data scadenţei.

Instanţa apreciază ca aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi cu atât mai mult nu se poate vorbi despre un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Stipularea acestor clauze constituie o aplicare firească a principiului nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 C.civ., în temeiul căruia împrumutul bănesc trebuie restituit în moneda în care a fost dat. Rolul acestei clauze este tocmai acela de a menţine un echilibru între obligaţiile asumate de părţile care au înţeles să dea şi respectiv să primească un împrumut într-o altă monedă decât cea folosită în locul în care împrumutul a fost perfectat, dată fiind existenţa unei posibilităţi semnificative ca moneda creditului să aibă un curs de schimb variabil pe durata contractului. Acceptând încheierea unui contract de împrumut bănesc într-o monedă străină, părţile şi-au asumat implicit şi în concordanţă cu art. 1578 C.civ., consecinţele ce decurg din posibilele variaţii ale cursului de schimb. Evoluţia cursului de schimb nu este previzibilă cu certitudine, aceasta putând să se producă într-un sens care să favorizeze oricare din părţile contractului. O astfel de posibilitate de variaţie a cursului este incompatibilă ab initio cu existenţa unui dezechilibru între obligaţiile părţilor, consumatorul trebuind să restituie exact ceea ce a împrumutat.

Împrejurarea că moneda creditului a cunoscut o evoluţie ascendentă este o chestiune de fapt ulterioară încheierii contractului ce nu poate avea vreo implicaţie asupra caracterului abuziv sau nu al clauzelor contestate, acesta putând fi apreciat prin raportare la termenii din cuprinsul clauzelor şi legislaţia în vigoare la data încheierii contractului.

În aceste condiţii, faţă de împrejurarea că prevederile de la 4.2 din contract nu creează un dezechilibru între părţile contractante şi nu au fost stipulate în detrimentul consumatorului, ele nu pot fi considerate abuzive.

Reține instanța că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamant la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plății sumelor în valuta în care a fost primit creditul. Cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă.

Creditul în litigiu a fost acordat în CHF, astfel încât şi rambursarea sa se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piaţă (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare, neexistând nicio clauză contractuală care să impună cumpărarea valutei la cursul de schimb practicat de banca pârâtă. Potrivit clauzei de la art. 4.2, se utilizează cotaţiile băncii, doar daca clientul optează pentru depunerea sumelor datorate in RON şi nu în moneda creditului.

În speţă, în virtutea principiului nominalismului monetar, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecăţii care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF). Clauzele considerate ca fiind abuzive de către reclamantă, ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elveţieni) nu sunt nelegale, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar, situaţiei din prezenta cauză nefiindu-i aplicabilă interpretarea dată art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prin Hotărârea C.J.U.E. din 30 aprilie 2014 pronunţată în cauza 26/13, întrucât banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorului, astfel încât nu se poate reţine o diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.

Instanţa concluzionează că dezechilibrul contractual invocat de reclamanţi nu rezultă din clauza de risc valutar, cuprinsă în Contractul de credit nr. 08007110058 din data de 23.07.2008, ci din evoluţia defavorabilă a cursului de schimb.

Prin urmare, reclamanţii a optat pentru primirea unei sume de bani în franci elvețieni și s-a obligat să returneze suma primită în aceeași monedă.

Dispozițiile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci are menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam.

Astfel, instanta apreciaza că obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare.

În consecință, reclamanţii erau cei care trebuiau să analizeze posibilitatea evoluției nefavorabile (crescătoare) a monedei în care a contractat creditul, având în vedere că și-a asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât  creditele în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care a beneficiat și reclamantul.

Împrejurarea că împrumutatul restituie datoria la un curs de schimb al francului elveţian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că riscul valutar este suportat de către debitor, întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută, de care reclamantul trebuia să fie conştient la momentul la care şi-a luat acest angajament.

Chiar dacă reclamantul nu avea cum să prevadă ca şi un consumator mediu şi normal o evoluţie atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elveţian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piaţa interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru îngheţarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.

O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta O.B.R. SA, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamantul solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru el, fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.

Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 ( in vigoare in perioada 28 decembrie 2006 - 31 decembrie 2013) privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecinţă, pârâta, acordând finanţări în CHF, trebuie să deţină sume suficiente în aceeaşi monedă, pe care şi le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.

Protecția instituită de Legea nr. 193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamantul tinde să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea sa (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.

Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 120 de luni.

De altfel, chiar şi prin solicitarea de a suporta riscul valutar în proporţii egale cu banca, reclamanţii pretind modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000. Reclamanţii nu şi au întemeiat acţiunea pe o eventuală impreviziune.

A plăti un preț cu mult mai mare decât prețul inițial al contractului nu este contrar bunei credințe, cum s-a susținut, ci este un risc pe care clientul și-l asumă, având în vedere tipul de contract încheiat de părțile prezentei cauze, împrejurarea că împrumutul a fost contractat în valută, dar și intervalul de timp extrem de mare (30 ani) pentru care s-a încheiat.

A susține că părțile pleacă, în derularea acestui contract, de la premisa că situația economică de la data semnării convenției va fi relativ stabilă, este un fapt total nerealist, având în vedere că nimeni nu poate previziona evoluția unei monede pe o perioadă de 10  ani.

Față de cele arătate, apreciază instanța că reclamanţii (client) și-au asumat riscul valutar din moment ce a accesat un credit în altă monedă decât cea în care realizau veniturile.

A pretinde acum (după 8 ani de la încheierea contractului) că Banca nu și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de informare prevăzută de art. 18 din OG 21/1992 și art.57 din OUG 50/2010, doar pentru că executarea contractului a devenit deosebit de oneroasă pentru reclamanţi, este lipsit de fundament, cu atât mai mult cu cât este greu de anticipat evoluția unei monede străine pe o perioadă atât de îndelungată chiar și de către instituțiile de credit.

Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența.

În consecință, instanţa va respinge ca nefondate si cererile având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor  prevăzute la art. 4.2 , , inghetarea cursului de schimb valutar chf-leu si efectuarea platilor in temeiul contractului de credit la valoarea de la data incheierii contractului precum şi cererea subsidiară de suportare a riscului valutar în mod egal cu Banca.

Totodata, instanta va respinge ca neintemeiata si cererea privind obligarea paratei la emiterea unui nou grafic de rambursare , avand in vedere ca au fost retinute anterior ca neintemeiate cererile avand ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor  contestate de reclamanta , precum si cele privind constatarea unei alte formule de calcul a dobanzii si cele de inghetare a cursului de schimb.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, instanţa apreciază că în cauză nu s-a făcut dovada condiţiilor răspunderii civile delictuale, având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză cu privire la cererea de constatare a clauzelor pretins abuzive, precum şi faptul că reclamanţii nu au invocat şi demonstrat o altă faptă ilicită a pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge cererea privind pe reclamanții N.I., cu domiciliul …., NGI, cu domiciliul în …. și N.C:, cu domiciliul în … şi pe pârâta OBR SA, cu sediul în …, ca neîntemeiată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, …..

Domenii speta

Spete similare