Acţiune în constatare

Deliberând asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 26.11.2015 sub nr. de dosar ,,,, reclamantul B, ,a a chemat în judecată pe pârâta BRD Finance IFN S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute în contractul de credit nr. ,,,, la art. 4 – comision lunar de administrare, să se elimine acest comision şi să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 1642,55 lei plus dobândă legală, sumă încasată drept comision de administrare.

Cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că prin convenţia de credit nr. ,,, a împrumutat de la pârâtă suma de 28.501,44 lei pentru achiziţionarea unui autoturism marca Renault Clio, credit garantat cu ipotecă mobiliară şi asigurare de viaţă.

Contractul avea toate clauzele pre-formulate la data semnării, şi nici o clauză nu a fost negociată, nici anterior încheierii convenţiei şi nici în momentul încheierii acesteia.

Încasarea unui comision în cuantum de 0,4% lunar creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Au fost încălcate prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind negociată direct cu consumatorul.

Clauza privind introducerea comisionului de administrare nu este definită în contract şi nu a fost negociată la încheierea contractului.

Comisionul reprezintă 1/3 din cuantumul ratei lunare.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva Consiliului 93/13/CEE.

În dovedire, reclamantul a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Reclamantul a depus la dosarul cauzei o serie de înscrisuri (f. 7-34).

Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013.

Pârâta, legal citată, a depus la dosar întâmpinare (f. 37-42), prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat, în esenţă, că nu poate fi reţinută lipsa unei negocieri directe a clauzei contractuale privind stabilirea comisionului lunar de administrare a creditului curent, deoarece reclamantul nu a solicitat modificarea clauzelor contractuale privind comisionul de administrare, iar iniţiativa nu putea veni decât din partea sa, astfel că nu se aplică prezumţia de ne-negociere a clauzei.

Clauza referitoare la comision este un element ce formează costul total al creditului, iar acest cost împreună cu marja de profit formează preţul contractului de credit, o componentă esenţială a obiectului contractului.

Nu poate fi reţinută o încălcare a bunei-credinţe de către pârâtă, deoarece buna-credinţă a profesionistului se prezumă, iar reclamantul nu a făcut dovada contrară. Atât timp cât consumatorul a putut lua cunoştinţă de cuantumul preţului şi de natura şi conţinutul serviciilor prestate, în baza unei clauze redactate într-un mod uşor de înţeles, acesta nu se mai poate plânge ulterior de costurile prea mari ale contractului, asumate în mod deliberat prin semnarea acordului.

Nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul lunar de administrare a creditului curent poate fi perceput conform art. 36 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2010 şi se aplică la soldul curent al creditului.

Instanţele nu pot aprecia asupra cuantumului acestui tip de comision, deoarece pârâta este un comerciant privat, iar comisionul se aplică pentru servicii prestate în interesul clientului. Cuantumul comisionului se încadrează în limitele practicate şi de alte instituţii financiare ce acordă acelaşi tip de servicii financiare.

Instanţele nu pot cerceta caracterul abuziv al unor clauze referitoare la caracterul adecvat al preţului contractului, iar comisionul lunar de administrare a creditului curent intră în sfera noţiunii de preţ al contractului de credit.

Pentru aceleaşi motive, pârâta nu poate fi obligată nici la restituirea acestor sume către reclamant.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 C. pr. civ.

În dovedire pârâta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Pârâta a depus la dosarul cauzei o serie de înscrisuri (f. 43-54).

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

I. În fapt, între reclamantul B, A,, în calitate de împrumutat, şi pârâta BRD Finance IFN S.A., în calitate de creditor, s-a încheiat contractul de credit auto nr. ,,,, în valoare de 28.501,44 lei, având ca obiect finanţarea cumpărării unui autoturism marca Renault Clio (f. 7-20).

La art. 4 al contractului, intitulat „Costuri aferente”, a fost instituit un comision lunar de administrare a creditului curent de 0,4%, calculat la valoarea soldului curent al creditului (f. 8).

Conform graficului de rambursare, în perioada 03.09.2014 – 03.12.2015 pârâta a încasat un comision de administrare în cuantum total de 1642,55 lei (f. 32).

Contractul de credit a fost garantat cu o asigurare de viaţă (f. 21-27) şi un contract de ipotecă mobiliară (f. 28-29).

II. În drept, potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști şi consumatori, ”(1) Orice contract încheiat între profesioniști şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

(2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

(3) Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

În speță, instanța observă că reclamantul B,A, are calitatea de consumator, așa cum este ea definită de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât este o persoană fizică ce, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

În concret, reclamantul a încheiat contractul de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale – achiziționarea unui autoturism.

De asemenea, pârâta BRD Finance IFN S.A. are calitatea de profesionist, astfel cum aceasta este definită de dispozițiile art. 2 alin. 2 din același act normativ, deoarece este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale.

Așadar, contractul încheiat între părțile din prezenta cauză intră sub incidența Legii nr. 193/2000, iar interesul protecției consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de ordine publică, astfel că încălcarea interdicției de a stipula clauze abuzive este sancționată cu nulitatea absolută.

Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, ”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligațiile părților”.

Din textul legal anterior enunțat rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată a avea caracter abuziv, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a)clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

b)clauza să încalce exigențele bunei-credințe;

c)clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la prima condiție, instanța reține că, potrivit art. 4 alin. 2 și 3 din Legea nr. 193/2000, ”(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard pre-formulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

În speță, instanța observă că art. 4 din contractul încheiat între părți, intitulat „Costuri aferente”, prin care a fost instituit un comision lunar de administrare a creditului curent de 0,4%, este o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, aceasta făcând parte dintr-un contract standard pre-formulat.

Aceasta deoarece, din analiza ansamblului contractului rezultă că acesta a fost redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii (pârâta BRD Finance IFN S.A.), consumatorul-reclamant neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

Așadar, voința clientului s-a rezumat doar la a semna sau nu contractul, singura opţiune a sa fiind aceea de a putea alege între diferite tipuri standard de contracte pre-formulate.

Or, negocierea unui contract presupune oferirea unei ocazii efective de a discuta o anumită clauză ori mai multe şi de a le modifica în urma negocierii şi nu poate fi echivalentă cu posibilitatea consumatorului de a alege între diferite tipuri de contracte.

Prin urmare, instanţa va înlătura susținerile pârâtei referitoare la negocierea clauzelor contractuale, având în vedere că nu a probat faptul că reclamantul a avut alte posibilități în afară de a accepta în întregime actul sau de a-l refuza în întregime, cu toate că sarcina probei îi revenea acesteia, conform art. 4 alin. 3 teza a II-a din Legea 193/2000 – ”dacă un profesionist pretinde că o clauză standard pre-formulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

De asemenea, nu se va reține apărarea pârâtei, conform căreia clauza a fost clar și inteligibil exprimată, prin formulă procentuală și grafic de rambursare.

Aceasta deoarece, chiar dacă în art. 4 se prevede că procentul comisionului lunar de administrare a creditului este de 0,4%, calculat la valoarea soldului curent al creditului, iar din graficul de rambursare al creditului rezultă suma pe care reclamantul o avea de suportat, în nici un alt loc din contract nu se mai explică ce este acest comision lunar de administrare a creditului, de ce este perceput, care sunt activităţile asumate de către pârâtă în schimbul perceperii comisionului de administrare, nefiind enumerate în mod clar serviciile efectuate de aceasta în schimbul perceperii comisionului.

Termenul utilizat este generic (”comision de administrare”) şi permite băncii să disimuleze alte costuri interzise în mod expres de reglementările în materie.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, instanța o reține ca fiind îndeplinită, clauza atacată de reclamant fiind contrară exigențelor bunei-credințe.

Mai întâi, este de notat faptul că, în materia contractelor de credit, consumatorul se află într-un raport de inferioritate față de profesionist, din cel puțin trei perspective:

-tehnică, deoarece profesioniștii cunosc foarte bine produsele sau serviciile pe care le comercializează, în timp ce consumatorii au puține cunoștințe în acest sens;

-economică, întrucât profesioniștii dispun de resurse financiare mai mari față de consumatori;

-juridică, consumatorii neavând în general posibilitatea de a negocia şi influența în vreun fel clauzele contractuale.

Tocmai pentru a compensa acest dezechilibru, se cere profesioniștilor să acționeze cu bună-credință.

Pentru a se putea reține buna-credință, CJUE a arătat în cauza C-415/11 Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya din 14.03.2013 că instanța trebuie să verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.

Or, nu se poate spune că, în speță, reclamantul ar fi acceptat clauza prevăzută la art. 4 din contract în urma unei negocieri individuale, întrucât această clauză îl obliga să suporte un cost suplimentar și nejustificat, de natură a-i agrava situația în relația contractuală cu pârâta.

A treia condiție, referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, este și ea îndeplinită.

Astfel, prin cuantumul său, comisionul apare ca fiind nejustificat şi disproporționat, de vreme ce pentru acest cost al creditului nu este explicitată nici o condiție sau situație care îl impune ca fiind necesar, fie determinate în concret, fie determinabile în raport de anumiți factori de piață.

Or, este cât se poate de evident faptul că perceperea lunară de către bancă a unei sume consistente de bani, necauzată de o necesitate obiectivă, conține un echivoc care naște un dubiu puternic în sensul justificării unui asemenea cost, dubiu care nu poate decât profita consumatorului, conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.

Se creează așadar un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligațiile pârților, exprimat prin plata de către consumator a unui cost al creditului care, în fapt, reprezintă o dobândă mascată.

Apărarea pârâtei, conform căreia nu ar exista un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligațiile părţilor, întrucât comisionul lunar de administrare a creditului curent poate fi perceput conform art. 36 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2010 şi se aplică la soldul curent al creditului, nu poate fi reținută.

Aceasta deoarece, deși legislația națională (O.U.G. nr. 50/2010) permite existența unui comision de administrare în contractele de credit, acest comision de administrare trebuie să fie unul justificat şi să reflecte costul real al operațiunii de administrare, să fie unul rezonabil şi transparent, adică să respecte principiul bunei-credințe şi al echității, condiție care, așa cum s-a arătat anterior, nu este îndeplinită în speță.

În contextul dat, instanţa reține că acest comision de administrare, calculat și perceput lunar, disimulează, în fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite faţă de celelalte bănci.

Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clientului, aduce atingere si mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

În final, apărarea pârâtei, potrivit căreia instanțele nu ar putea cerceta caracterul abuziv al comisionului lunar de administrare a creditului curent, deoarece acesta ar intra în sfera noțiunii de preț al contractului de credit, nu poate fi nici ea primită.

Aceasta deoarece, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, ”evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Instanţa apreciază că textul de lege indicat limitează intervenţia instanţei în definirea noţiunilor de obiect al contractului, de preţ al contractului şi de plată, însă nu interzice instanţei să evalueze modul cum se calculează o parte din preţul contractului.

Deşi, în principiu, clauzele asociate obiectului principal al contractului nu pot forma obiect de analiză din perspectiva aplicării regulilor protecţiei consumatorului, în situaţia în care aceste clauze nu sunt suficient de clar exprimate, într-un limbaj uşor inteligibil, este permisă analizarea acestora şi aprecierea lor ca având caracter abuziv.

Prin urmare, instanţa poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauza dedusă judecăţii în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum şi dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Constituţia României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituţia României, care statuează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Includerea comisionului de administrare în capitolul „costuri” nu implică în mod automat calificarea acestuia ca făcând parte din obiectul principal al contractului şi excluderea sa de la analiza din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor care îl stipulează.

Pentru considerentele anterior menționate, instanţa urmează să admită cererea formulată de reclamant, să constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4 (Costuri aferente) din contractul de credit auto nr. ,,,, referitoare la comisionul lunar de administrare a creditului, aceasta având caracter abuziv și, în consecință, să dispună derularea contractului în lipsa acesteia.

De asemenea, faţă de caracterul nedatorat al comisionului de administrare, va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 1642,55 lei, reprezentând comision de administrare încasat de pârâtă în perioada 03.09.2014 – 03.12.2015, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la data achitării efective a debitului.

Referitor la cheltuielile de judecată, instanța, în baza art. 453 alin. 1 C. pr. civ., urmează să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Domenii speta

Spete similare