Pretentii

Decizie 242 din 06.04.2017


Prin decizia civilă nr. 242/06.04.2017, tribunalul a admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă S.C. PMH S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă GN.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta - reclamantă a sumei de 260,46 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, precum şi a sumei  de 19 lei reprezentând taxa judiciară  de timbru aferentă cererii privind penalităţile.

A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 20 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă cererii de apel.

A menţinut celelalte  dispoziţii ale sentinţei apelate. 

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 2178/05.09.2016 Judecătoria A a admis în parte cererea cu valoare redusă formulată de reclamanta SC PMH SRL în contradictoriu cu pârâta GN; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 311,49 lei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 27 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; a respins ca nefondate restul pretențiilor.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă că în cazul în care o parte a unui contract nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului.

Instanţa a avut  în vedere și dispoziţiile art. 26 alin. 2 din Legea serviciului de salubrizare a localităților nr. 101/2006, potrivit cărora ”în funcţie de natura, tipul şi caracteristicile activitãţilor desfãşurate, serviciul de salubrizare se realizeazã, indiferent de forma de gestiune adoptatã, numai pe baza unor contracte de prestare a serviciului încheiate între: b) operatori şi utilizatorii individuali ai serviciului de salubrizare, generatori de deşeuri, persoane fizice sau juridice.''

De asemenea, potrivit art. 25 alin. 6 din Lege, ,,membrii comunităţilor locale, persoane fizice sau juridice, au, în calitatea lor de utilizatori direcţi sau indirecţi ai serviciului de salubrizare, următoarele obligaţii: a) să respecte clauzele contractului de prestare a serviciului de salubrizare; b) să achite obligaţiile de plată, în conformitate cu prevederile contractului de prestare a serviciului de salubrizare;.''

Reclamanta a depus la dosarul cauzei facturi fiscale emise pe numele pârâtei în temeiul contractului încheiat între părți.  Astfel, analizând facturile fiscale emise de către reclamantă, reţinând şi data contractului încheiat între părţi, instanţa apreciază că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate.

Astfel, acceptarea facturilor poate fi expresă, prin semnare, sau tacită, printr-o manifestare neechivocă în acest sens. Dar instanţa are în vedere faptul că aceste facturi atât cele semnate, cât şi cele nesemnate se coroborează cu faptul că pârâta nu a administrat nicio dovadă în sensul achitării datoriei sau în sensul stingerii acesteia într-un alt mod admis de lege, precum şi cu încheierea contractului de prestare servicii, act juridic semnat de ambele părţi.

În schimb, în privinţa penalităţilor de întârziere solicitate de către reclamantă, instanţa apreciază că, deşi contractul de prestări servicii a fost asumat în integralitate prin semnătură de către pârâtă, nu se poate face abstracţie de faptul că acesta reprezintă un contract de adeziune, cu clauze preformulate de către reclamantă, nenegociate direct cu consumatorul, ceea ce atrage incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ, ”o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.”

Astfel, instanţa constată că art. 19 din contract ce reglementează dreptul prestatorului de a percepe penalităţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume, reprezintă o cotă disproporţionat de mare faţă de dobânzile practicate pe piaţa bancară, clauză care contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, și instituie, astfel, o obligație disproporționată în sarcina consumatorului față de eventuala pagubă suferită de comerciant.

De aceea, trebuie avute în vedere menţiunile cuprinse la litera i) din lista exemplificativă a clauzelor abuzive, prevăzută în Anexa la Legea nr. 193/2000, care se referă la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate de către consumator, în raport cu pagubele suferite de către comerciant, dar şi cele prevăzute la litera r), care se referă la permisiunea pentru comerciant  de a obţine unele sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Astfel, se observă că penalitatea impusă de reclamantă se află într-o disproporţie evidentă cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod  rezonabil presupus.

Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Deşi contractul din care izvorăsc pretenţiile creditoarei este un  act de comerţ unilateral fiind supus legii comerciale, cu specific al raporturilor juridice, aceasta a determinat adoptarea unei legislaţii speciale, cu caracter imperativ,  menită să protejeze interesele consumatorilor.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 ”Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca dupa eliminarea acestora mai poate continua.”

Astfel, rezultă că nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr.193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive, aceasta urmând a fi înlăturată din contract.

Instanța a reţinut și faptul că în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, CJUE a pronunţat şi Hotărârea din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, statuând că „articolul 6 alin. 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze”.

Din această interpretare dată de CJUE rezultă fără echivoc că, în situaţia în care instanţa naţională constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, aceasta are doar posibilitatea de a înlătura aplicabilitatea acelei clauze, contractul urmând să continue fără respectiva clauză, în măsura în care este posibil. În niciun caz reglementările comunitare nu permit instanţelor naţionale să modifice clauzele contractuale considerate abuzive întrucât, în acest caz, nu s-ar mai produce efectul descurajator pentru profesionişti şi nu s-ar garanta prevenţia generală în materia drepturilor consumatorilor.

Pe cale de consecinţă, instanţa a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. PMH S.R.L. împotriva pârâtei GA şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 311,49 lei, reprezentând contravaloare prestaţii executate de reclamantă în beneficiul pârâtei şi neachitate de aceasta, respingând capătul de cerere cu privire la penalitățile de întârziere ca neîntemeiat.

Instanţa, în baza art. 453 alin. 1 C.proc.civ., având în vedere culpa procesuală a pârâtei,  a obligat pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 27 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei civile în sensul admiterii cererii aşa cum a fost formulată.

În motivarea apelului s-a arătat că din prevederile art. 8 lit. i) din contract operatorul are obligaţia să plătească penalizări de 1% pe zi din valoarea facturii curente în cazul nerespectării obligaţiilor operatorului, ceea ce echivalează cu recunoaşterea prin contract a unui drept echivalent pentru consumator, iar conform art.1271 C.civ. contractul are putere de lege între părţi iar potrivit art.1516 C. civ. creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 466 şi art. 468 C.pr.civ.

La data de 16.11.2016 intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei apelate, cu argumentul că instanţa de fond a apreciat corect că prevederea din art. 19 din contractul părţilor privitoare la penalitatea de întârziere contravine Legii nr.193/2000, instituind o obligaţie disproporţionată în sarcina consumatorului.

Analizând actele şi lucrările cauzei, Tribunalul constată că apelul este întemeiat.

În limitele cererii de apel cu care a fost învestit tribunalul, criticile apelantei aduse sentinţei primei instanţe privesc neacordarea penalităţilor de întârziere prevăzute în contract.

În acord cu prima instanţa Tribunalul constată că apelanta se prevalează de Contractul de prestare a serviciului public de salubrizare nr.39683/04.10.2013 care, fără îndoială, reprezintă un contract de adeziune, cu clauze preformulate de către creditoare, standardizate, ceea ce atrage incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Însă tribunalul constată că prima instanţă nu a dat eficienţă tuturor actelor de la dosar, pronunţând o soluţie cu privire la capătul de cerere privind penalităţile netemeinică.

Astfel, la data de 26.02.2016, în faţa primei instanţe sesizate pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat „ exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că recunosc pretenţiile reclamantului şi nu am avut cunoştinţă de faptul că acest litigiu putea fi evitat pe cale amiabilă”.

Aşadar, în acord cu prevederile art. 9 alin.(2) C. pr. civ. potrivit cu care obiectul şi limitele procesului sunt determinate de cererile şi apărările părţilor, corelat cu art. 9 alin. (3) C. pr. civ. potrivit căruia partea poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, prima instanţă trebuia să ia act de recunoaşterea pretenţiilor de către pârâtă prin întâmpinare, fără a mai proceda la analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale invocate de reclamantă.

De asemenea, împrejurarea că în apel intimata-pârâtă a formulat întâmpinare apreciind că respectivele clauze sunt abuzive nu determină instanţa de apel să concluzioneze altfel, având în vedere că mărturisirea deplină făcută de pârâtă prin întâmpinare nu mai poate fi retractată, afară de cazul în care se face dovada unei erori vădite cu privire la obiectul recunoaşterii sau a unei alte constrângeri care a viciat consimţământul autorului recunoaşterii, ceea ce în cauză nu a fost invocat de intimata-pârâtă.

Prin urmare, instanţa trebuie să dea eficienţă recunoaşterii exprese realizate de către pârâtă cu privire la pretenţiile reclamantei, inclusiv cu privire la penalităţile solicitate.

De asemenea, instanţa constată că în cauză nu sunt incidente regulile privind exonerarea pârâtei –care a recunoscut pretenţiile reclamantei - de la plata cheltuielilor de judecată, întrucât potrivit art. 1522 alin. (5) C.civ. (la care trimite expres art. 454 C. pr. civ.), dacă nu a fost pus în întârziere, debitorul pârât are dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil de plată, calculat de la data comunicării cererii de chemare în judecată şi doar în cazul în care execută obligaţia în termenul respectiv cheltuielile rămân în sarcina creditorului reclamant.

În cauză se constată că cererea de chemare în judecată a fost comunicată debitoarei la data de 09.02.2016 şi, în pofida faptului că a recunoscut toate pretenţiile reclamantei, nu a înţeles să achite sumele recunoscute în cursul procesului, constatându-se că în perioada 09.02.2016- 05.09.2016 (data pronunţării sentinţei primei instanţe) pârâta a avut la dispoziţie un termen rezonabil de a achita sumele recunoscute. Ca atare, se impune ca pârâta să suporte şi cheltuielile de judecată aferente capătului de cerere privind penalităţile.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art.480 alin. (2) c. pr.civ., tribunalul a admis apelul,  a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat intimata - pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 260,46 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, precum şi a sumei  de 19 lei reprezentând taxa judiciară  de timbru aferentă cererii privind penalităţile.

A menţinut celelalte  dispoziţii ale sentinţei apelate, inclusiv obligarea pârâtei la plata sumei de 27 lei cheltuieli de judecată, aferente capătului de cerere privind debitul principal. 

Totodată, în temeiul art. 453 C. pr. civ. a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 20 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă cererii de apel.