Condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu trimitere preliminară. Condiţiile pe care fermierii trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de plăţi pentr

Prin sentinţa nr. 1160/2018 din data de 24 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 6061/63/2016*, a fost respinsă acţiunea privind pe reclamanta x, în contradictoriu cu pârâţii y şi z, având ca obiect anulare act administrativ.

Împotriva sentinţei nr. 1160/2018 din data de 24 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 6061/63/2016*, a formulat recurs reclamanta x, susţinând, în esenţă, nemotivarea hotărârii, instanţa nu a manifestat nicio preocupare pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor comunitare invocate de către reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată, sentința atacată cuprinde elemente contradictorii. A susţinut că ceea ce trebuia verificat de către instanță sunt criteriile de eligibilitate, respectiv îndeplinirea condițiilor pentru a beneficia de subvenție conform legislației europene, regulamentele fiind obligatorii și cu efect direct în statele membre. A mai susţinut că hotărârea a fost data cu aplicarea greșită a normelor de drept material sau încălcarea acestora.

La data de 12.07.2018 intimata pârâtă y a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței ca, pe baza probelor administrate, să respingă recursul ca neîntemeiat.

La data de 16.07.2018 intimata pârâtă z a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanţei să se respingă recursul promovat de către recurenta reclamantă.

În şedinţa publică din data de 17.09.2018 recurenta reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unor declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din TUE, a formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la o serie de întrebări legate de interpretarea dreptului Uniunii Europene aplicabil cauzei și, în mod particular, a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1122/2009 din 30 noiembrie 2009 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului în ce privește ecocondiționalitatea, modularea și sistemul integrat de administrare și control în cadrul schemelor de ajutor direct pentru agricultori prevăzute de regulamentul respectiv, precum și de aplicare a Regulamentului CE nr. 1234/2007 al Consiliului în ce privește ecocondiționalitatea în cadrul schemei de ajutoare prevăzute pentru sectorul vitivinicol și respectiv, Regulamentului (UE) nr. 65 al Comisiei din 27 ianuarie 2011 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului în ceea ce privește punerea în aplicare a procedurilor de control și a ecocondiționalității în cazul măsurilor de sprijin pentru dezvoltare rurală, ambele invocate în cadrul hotărârii instanței de fond.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Având în vedere solicitările adresate instanţei de recurs şi efectele admiterii acestora, Curtea va analiza mai întâi criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ..

Ipoteza admiterii cererii de recurs în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ., ar determina respingerea, în această fază, a cererii de sesizare a C.J.U.E. Pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere preliminară în interpretare este necesar ca instanţa naţională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziţii din dreptul comunitar, starea de fapt fiind clarificată la momentul sesizării.

Or, în condiţiile în care recurenta susţine necercetarea fondului cauzei de către prima instanţă, nu poate fi analizată mai întâi cererea de sesizare a instanţei europene.

Curtea menţionează că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, aşa cum rezultă din art. 488 N.C.proc.civ. care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Examinarea situaţiei de fapt nu este atributul instanţei de recurs. Instanţa de recurs nu judecă pricina, ci controlează legalitatea hotărârii instanţei de fond. Instanţa de recurs nu trebuie să se preocupe de situaţia de fapt, ci numai de problemele de drept, verificările de fapt fiind incompatibile cu structura recursului.

Cum în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o reluare a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțată de către instanţa de fond.

Instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Aprecierea probelor este operaţiunea logico-juridică de selectare a probelor şi de evaluare a importanţei lor pentru dezlegarea pricinii înfăptuită de către judecător potrivit intimei lui convingeri în vederea pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În legătură cu aspectele criticate de recurenta reclamantă, se impune a se preciza că aprecierea probelor se face în baza raţionamentului judecătorului, prin coroborarea cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză şi analizarea acestora prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Ca urmare, criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală întrucât vizează temeinicia soluţiei pronunţate în cauză şi nu nelegalitatea acesteia.

Argumentele recurentei reclamante aduse în sprijinul motivului de recurs referitor la interpretarea probelor, demonstrează nu numai faptul că nu sunt în concordanţă cu cerinţele motivelor de nelegalitate, ci evidenţiază nemulţumirea recurentei sub aspectul în care instanţa a înţeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenţei instanţei de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 N.C.proc.civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ., indicat în cererea de recurs, trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază şi inexistenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 425 alin. 1 lit. b din N.C.proc.civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. 1 pct. 6 din N.C.proc.civ., rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.

Obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, paragraful 29; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98).  Întinderea acestei obligaţii de motivare poate varia după natura deciziei şi nu poate fi analizată decât în lumina circumstanţelor fiecărei speţe. (CEDO, decizia Driemond Bouw BV c. Olanda, 2 februarie 1999).

Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi, care nu mai putea fi considerat ca determinant pentru soluţionarea litigiului, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, instanţa de fond a analizat în concret atât argumentele reclamantei, cât şi apărările pârâtei, dând eficienţă principiului disponibilităţii, pronunţând o soluţie motivată, conform stării de fapt ce a rezultat din administrarea probatoriului, stare de fapt raportată la temeiul de drept pe care se întemeiază sentinţa.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta reclamantă a invocat nemotivarea actului administrativ, aspect care a fost tranşat prin decizia nr. 6055/11.10.2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în primul ciclu procesual, prin care s-a reţinut că, în speţă, nu este vorba de o nemotivare a actului administrativ, fiind admis recursul pârâtei şi trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, nu a răspuns criticilor de nelegalitate intrinseci ale actului şi apărărilor pârâtei din întâmpinare.

Reclamanta a mai arătat că documentaţia depusă cuprinde contractul de colaborare în participaţiune nr. 8/30.01.2013 prin care se face dovada faptului că a beneficiat de o exploataţie prin păşunat continuu şi eficace a unei suprafeţe de 341,70 ha, iar exploatarea efectivă s-a făcut şi prin punerea la dispoziţie a animalelor în numărul deţinut şi învederat în contract, iar în anexa contractului identifică punctual persoane/număr şi categorie de animale şi că, deşi prin decizia contestată se reţine o supradeclarare de 100%, aceasta este nereală. De asemenea, înscrisurile depuse la autoritatea competentă conţin şi adeverinţa emisă de Primăria Podari prin care se atestă faptul că x figurează în anul 2014 la rol nominal unic şi înscriere în registrul agricol tipul T 4 ( vol. 2 poziţia 74) cu o suprafaţa de 341.70 ha suprafaţă agricolă utilizată. Au fost depuse o dată cu cererea unică de plată pe suprafaţa 2014 toate documentele de natură a face dovada calităţii de deţinător de animale, calitate ce îndreptăţea fermierul la accesarea fondurilor europene aferente plăţilor pe suprafaţă. Faţă de cele expuse, a susţinut că actul administrativ contestat nu este motivat deloc, supradeclararea reţinută în cuprinsul acesteia nefiind reală.

În rejudecarea cauzei, procedând la examinarea motivelor prezentate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, în mod corect prima instanţă a apreciat că susţinerile reclamantei sunt nefondate.

Recurenta reclamantă susţine neîntemeiat că instanţa de fond nu a interpretat şi aplicat dispoziţiile comunitare invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, atâta timp cât astfel de dispoziţii nu au fost invocate de reclamantă în faţa instanţei de fond.

Prin cererea de recurs, recurenta reclamantă a invocat pentru prima dată dispoziţii legale naţionale şi europene, dispoziţii care nu au fost invocate de reclamantă în faţa instanţei de fond. Motive de nelegalitate a actului administrativ invocate pentru prima dată în recurs, fără să fi fost anterior inserate în cererea de chemare în judecată, nu pot fi analizate direct în calea controlului judiciar. Or, în acest cadru procesual se analizează legalitatea sentinţei recurate, ci nu motive noi în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Ca urmare, solicitarea de a fi examinată o hotărâre de primă instanţă sub aspectul legalităţii, prin raportare la analiza unor motive ce nu au fost avute în vedere de prima instanţă, nefiind arătate prin acţiunea judiciară dedusă soluţionării, determină o imposibilitate de examinare în calea de atac a motivelor formulate pentru prima dată în recurs, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 494 raportat la art. 478 alin. 3 N.C.proc.civ..

Recurenta reclamantă formulează şi critici care vizează aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dar argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire a faptelor şi a regulilor pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, ce urmează a fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ..

Relativ la considerentele pretins contradictorii ale sentinţei recurate, susţinerile recurentei reclamante nu se confirmă, întrucât argumentele prezentate în justificarea soluţiei pronunţată nu evidenţiază nicio contradicţie în raţionamentul instanţei, instanţa de fond stabilind în concret starea de fapt raportată la probatoriul administrat.

Examinând sentinţa recurată, Curtea constată că instanţa de fond a analizat argumentele reclamantei din acţiunea în contencios administrativ, precum şi apărările pârâtei din întâmpinare, cu respectarea deciziei de casare conform art. 501 alin. 3 N.C.proc.civ., sentinţa cuprinde analiza motivelor de fapt şi de drept, în concordanţă cu probele de la dosar, care au format convingerea instanţei în pronunţarea soluţiei, fiind expuse în mod clar argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Pentru aceste motive, Curtea constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din N.C.proc.civ. indicat de recurentă.

Analizând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în raport cu actele şi lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:

Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Prin urmare, cererea formulată de o parte, prin care se tinde în realitate să se obţină din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o „decizie de îndrumare” în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, este inadmisibilă, în această situaţie nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:  a) interpretarea tratatelor;  b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. Alin. 2 din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Părţile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Simpla solicitare a părții interesate de a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanței europene, instanța națională având libertatea de a evalua relevanța unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluţionat. Pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere preliminară este necesar ca instanța naţională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziţii din dreptul comunitar.

În plus de sesizare, cererea trebuie interpretată și în corelație cu aspectele vizate de întrebările prejudiciale, dar și cu limitele controlului judiciar pe care instanța de trimitere trebuie să îl exercite, control care, în speță, vizează motive de nelegalitate și exclude examinarea unor chestiuni de fapt.

Nu în ultimul rând, obligația de sesizare trebuie pusă în relație cu necesitatea și utilitatea interpretării textului legal în economia cauzei, instanța de trimitere fiind ținută să sesizeze C.J.U.E. atunci când dezlegarea problemei de drept influențează modul de soluționare a cauzei.

În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiţie a stabilit că dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un  mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat  că „o instanţă  naţională  ale cărei  decizii  nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile”.

Instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Curtea reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii, aşa cum tinde recurenta reclamantă.

În accepțiunea sintagmei conținută de art. 267 paragraf 3 TFUE: „ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern”, se constată că modul de formulare exclude orice cale de atac, ori, conform dreptului procesual român, decizia ce se va pronunța asupra recursului, în cazul în speță, poate face obiectul unor căi de atac extraordinare de retractare care, în caz de admitere, pot avea ca efect reformarea hotărârilor pronunțate chiar cu consecința schimbării soluției asupra cererii de chemare în judecată, jurisprudența națională fiind elocventă în acest sens.

Dispozițiile art. 267 paragraful 3 TFUE au făcut, însă, obiectul unor hotărâri de interpretare ale Curții de Justiție, prin care Curtea a statuat în sensul circumstanțierii obligației de trimitere în raport de elemente pe care acestea le identifică.

Modalitatea practică de sesizare a CJUE este cuprinsă în Recomandările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene către instanţele şi tribunalele naţionale în legătură cu iniţierea procedurilor de întrebare preliminară, act publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338 din 6 noiembrie 2012. Recomandările au fost emise în urma adoptării, la Luxemburg, a noilor Reguli de procedură ale Curţii de Justiţie din 25 septembrie 2012 (publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 265 din 29 septembrie 2012) şi în baza acestor reguli.

Recomandările Curții de Justiție stabilesc că „trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, care este menit să confere instanţelor statelor membre mijloacele de a asigura o interpretare și o aplicare uniforme a acestui drept în cadrul Uniunii” (art. 1).

Față și de conținutul punctului 7 din Recomandări, conform căruia Curtea de Justiție nu este competentă să soluționeze eventuale divergențe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept național, rezultă că prima condiție pe care instanța de trimitere trebuie să o verifice anterior demarării procedurii preliminare este aceea dacă în acțiunea cu care recurenta reclamantă a investit instanta de fond se aplică nemijlocit dreptul Uniunii sau dreptul național, dacă în dreptul intern există o reglementare proprie, subsecventă aderării la Uniune și deci în armonizarea acestui drept, condiție extrinsecă art. 267 TFUE, care, la rândul său, impune limitările deja arătate în declanșarea procedurii trimiterii preliminare.

Dacă în dreptul intern există o atare reglementare, iar aceasta nu vine în conflict cu dreptul Uniunii, problema este una de aplicare a legii naţionale, iar o eventuală sesizare cu trimitere preliminară este neavenită, acestea plasându-se în câmpul soluțiilor de inadmisibilitate ale Curții de Justiție asupra trimiterilor preliminare.

Sub acest aspect, Curtea de Justiție a statuat neechivoc: „În cazul în care dreptul comunitar devine aplicabil prin dreptul naţional, îi revine exclusiv instanţei naționale competenţa de a aprecia sfera exactă a acestei referiri la dreptul comunitar”. (Cauzele reunite C-297/88 și C197/89, Hotărârea din 18.10.1990, Dzodzi).

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, sub aspectul competenței de aplicare și interpretare a dreptului național, este și ea constantă, statuând: În această privinţă, trebuie amintit încă de la început că, în temeiul unei jurisprudenţe constante, în cadrul procedurii prevăzute de art. 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcţiilor între instanţele naţionale și Curte, numai instanţa națională este competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din acțiunea principală, precum şi să interpreteze și să aplice dreptul national.” (cauzele conexate C-357/10 C-359/10, Hotărârea din 10 mai 2012, Duomo Gpa SRL și altii, paragr. 76).

În speţă, analizând cererea formulată de recurenta reclamantă, Curtea constată că, prin maniera de formulare a solicitării, recurenta reclamantă tinde în realitate să obţină o decizie de îndrumare din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, întrucât solicită pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea unor dispoziţii din legislaţia comunitară.

Prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu se invocă o chestiune de interpretare în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, ci, din contră, se solicită să se răspundă dacă prevederile legale invocate sunt aplicabile situaţiei din litigiu, astfel că cererea formulată nu poate face obiectul sesizării C.J.U.E., întrucât ar însemna să se solicite Curţii să aplice ea însăşi dreptul Uniunii în litigiu, ceea ce excede rolului C.J.U.E. în cadrul procedurii.

Aşa cum rezultă din conţinutul întrebărilor formulate, prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, practic se solicită aplicarea unor dispoziţii din Regulamentul CE nr. 1122/2009 şi nr. 73/2009, la o situație de fapt generic descrisă.

În acest context, a admite în sensul dorit de recurentă cererea de sesizare echivalează cu a accepta în mod nepermis că această instanţă a Uniunii Europene poate trece din poziția de interpret al dreptului european în poziția unei instanțe naționale, chemată să aplice legea la o situație de fapt dată. Funcția încredințată Curții este aceea de a contribui la administrarea justiției în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative asupra unor chestiuni generale sau ipotetice.

Cererea formulată de recurenta reclamantă referitoare la sesizarea C.J.U.E. pentru a stabili aplicarea directă a dreptului comunitar nu poate determina instanţa de judecată să adreseze întrebările preliminare propuse, câtă vreme instanţa de judecată naţională poate face direct la speţă, aplicarea Regulamentelor Uniunii Europene invocate în cererea de sesizarea C.J.U.E. în măsura în care sunt incidente direct în cauza dedusă judecăţii.

Analizând actele şi lucrările dosarului din această perspectivă, Curtea reţine faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Ca urmare, pentru considerentele arătate, Curtea va respinge cererea recurentei reclamante privind propunerea de sesizare de către această instanţă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu trimitere preliminară.

Procedând la analizarea celuilalt motiv de nelegalitate invocat de recurenta reclamantă în cererea de recurs, prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ., conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, Curtea reţine următoarele:

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

Suprafeţele pentru care reclamanta a solicitat plăți au categoria de folosinţă pășuni, astfel că se aplică dispoziţiile legale reţinute de către instanţa de fond. Textele legale prevăd în mod clar condiţiile pe care fermierii trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de plăţi pentru suprafeţele de păşuni concesionate de la Consiliile locale.

Gestionarea tuturor cererilor de sprijin depuse de fermieri se realizează conform manualelor de proceduri întocmite de APIA, în baza regulamentelor comunitare în vigoare şi auditate de organismele de specialitate din cadrul Comisiei Europene.

În conformitate cu art. 20 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 73/2009 - Verificarea condițiilor de eligibilitate, „(1) Statele membre realizează controale administrative ale cererilor de ajutor pentru a verifica condițiile de eligibilitate pentru acordarea ajutorului. (...). (3) Fiecare stat membru desemnează o autoritate responsabilă cu coordonarea controalelor și verificărilor prevăzute în prezentul capitol.”

Potrivit jurisprudenţei CJUE, statele membre au obligaţia să ia măsurile necesare pentru verificarea faptului că acţiunile finanţate din fondurile finanţate cu contribuţia Uniunii au fost desfăşurate corect, pentru prevenirea şi cercetarea neregulilor şi pentru recuperarea fondurilor pierdute ca urmare a unui abuz sau a unei neglijenţe (Hotărârea CJUE din 13 martie 2008, Vereniging şi alţii, C-383/06 C-385/06, punctul 37).

Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a statuat că producerea unor nereguli, abateri, fraude produce automat un prejudiciu bugetului UE, iar statele membre au obligaţia de a solicita de la beneficiari restituirea fondurilor utilizate în mod necorespunzător. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, „încălcarea unor obligaţii a căror respectare prezintă o importanţă fundamentală pentru buna funcţionare a unui sistem comunitar (...) poate fi sancţionată prin pierderea unui drept conferit de reglementarea Uniunii” (Hotărârea CJUE din 12 octombrie 1995, Cereol Italia, C-104/94, punctul 24, Hotărârea din 24 ianuarie 2002, Conserve Italia/Comisia, C-500/99 P, punctele 100-102, precum şi Ordonanţa din 16 decembrie 2004, APOL şi AlPO/Comisia, C-222/03 P, punctul 53). Regula generală este ca orice abatere să conducă la retragerea avantajului obţinut nejustificat (Hotărârea CJUE pronunţată in cauza C-199/03 - punctul 15 şi Concluziile avocatului general Sharpston pronunţate în cauza C 465/10, punctul 73).

Curtea s-a pronunţat că, „în executarea obligaţiilor care le revin, statele membre nu au nicio competenţă de apreciere privind oportunitatea solicitării restituirii fondurilor Uniunii Europene acordate în mod necorespunzător sau ilegal” (Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza C-465/10, punctul 39, Hotărârea din 13 martie 2008, Vereniging şi alţii, C-383/06 C 385/06, punctul 38) şi că există o „obligaţie pentru statele membre, fără a fi necesară o abilitare prevăzută de dreptul naţional, de recuperare a fondurilor pierdute ca urmare a unui abuz sau a unei neglijenţe” (Hotărârea Vereniging şi alţii, C-383/06-C-385/06, punctul 40, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d'industrie de l'lndre, C-465/10, punctul 35).

Prin urmare, obligaţia de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.

În speţă, instanţa de fond a reţinut, ca stare de fapt, că reclamanta a depus cererea unică de plată pe suprafaţă pentru anul 2014, înregistrată sub nr. 534141/2014, pentru o suprafaţă totală de 341,70 ha aflată pe raza com. Podari, solicitând plata sprijinului financiar aferent Pachetului 3 - pajişti importante pentru păsări din cadrul Măsurii 214 - Plăţi pe agomediu, Varianta 3.1 - Crex Crex. A mai reţinut că reclamanta a depus la APIA - CJ Dolj, odată cu cererea de plată, următoarele documente: contractul de concesiune înregistrat sub nr. 472/28.01.2013, încheiat între Consiliul Local al Comunei Podari şi x, având drept obiect concesionarea izlazului din comuna Podari, judeţul Dolj; adeverinţa nr. 2887/12.05.2014 eliberată de Primăria comunei Podari pentru suprafaţa de 341,70 ha; contractul de colaborare în participaţiune nr. 8/30.01.2013, încheiat între x şi diverse persoane fizice.

În urma reinstrumentării cererii de plată depusă de către reclamantă, s-a constatat că: la data încheierii contractului de concesiune nr. 472/28.01.2013, cu Consiliul Local al Comunei Podari, pentru suprafaţa de 341,70 ha păşuni, aflată pe raza comunei Podari, judeţul Dolj, reclamanta nu era crescător de animale. Ori aceasta era o condiţie esenţială pentru a putea concesiona păşuni de la consiliile locale; contractul de colaborare în participaţiune nr. 8 a fost încheiat la data de 30.01.2013, deci la data încheierii contractului de concesiune care stă la baza obţinerii sprijinului financiar-28.01.2013, reclamanta nu era crescător de animale; din prevederile contractului de colaborare în participaţiune nr. 8/30.01.2013 reiese clar faptul că reclamanta nu deţinea animale în proprietate.

Potrivit pct. 1 lit. b din Capitolul VI „Responsabilităţi pentru punerea în valoare a pajiştilor” al Ordinului MADR nr. 226/235/2003 pentru aprobarea Strategiei privind organizarea activităţii de îmbunătăţire şi exploatare a pajiştilor la nivel naţional, pe termen mediu şi lung, utilizatorii de pajişti care încheie contracte de concesiune trebuie să îndeplinească minim următoarele condiţii: să fie înregistraţi în Registrul Naţional al Exploataţiilor, să asigure o încărcătură minimă de 0,3 UVM/ha pentru suprafaţa solicitată, să prezinte un program de păşunat conform prevederilor cap. IV pct. 8 pentru perioada preluării în folosinţă a suprafeţei de pajişti solicitată.

Conform art. 5 alin. 1 din OMADR nr. 1401/12.09.2014 pentru modificarea şi completarea OMADR nr. 246/2008, documentele care fac dovada utilizării legale a pajiştilor permanente comunale, conform art. 7 alin. 1 lit f din O.U.G. nr. 125/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 139/2007 cu modificările şi completările ulterioare, sunt actele doveditoare ale dreptului de proprietate, contractele de concesiune sau de închiriere încheiate între consiliile locale şi crescătorii de animale, din care să reiasă suprafaţa utilizată, şi adeverinţa eliberată de primărie conform înscrisurilor din registrul agricol. Orice contract încheiat înainte de intrarea în vigoare a prezentului ordin, având ca obiect utilizarea pajiştilor comunale, continuă să îşi producă efectele până la data încetării de drept.

OMADR nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi ajutoare naţionale tranzitorii în sectorul vegetal şi pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu şi zone defavorizate, prevede: - art. 5 alin. 1 „Documentele care fac dovada utilizării legale a pajiştilor permanente comunale, conform art. 7 alin. 1 lit. f din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările şi completările ulterioare, sunt actele doveditoare ale dreptului de proprietate, contractele de concesiune sau de închiriere încheiate între consiliile locale şi crescătorii de animale, din care să reiasă suprafaţa utilizată, şi adeverinţa eliberată de primărie conform înscrisurilor din registrul agricol. Orice contract încheiat înainte de intrarea în vigoare a prezentului ordin, având ca obiect utilizarea pajiştilor comunale, continuă să îşi producă efectele până la data încetării de drept”; - art. 5 alin. 2 „Pentru acordarea plăţii unice pe suprafaţă pentru pajiştile permanente comunale utilizate pentru păşunatul animalelor sau producerea de furaje, pe lângă documentele prevăzute la alin. (1), se anexează următoarele: a) copie a cardului exploataţiei conform Normei sanitare veterinare pentru implementarea procesului de identificare şi înregistrare a suinelor, ovinelor, caprinelor şi bovinelor, aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 40/2010, cu modificările şi completările ulterioare, după caz;

Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 „Beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă pot fi persoanele fizice şi/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea.”

Conform dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 „Pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie (...) să îndeplinească următoarele condiţii generale: (...) c) să înscrie, sub sancţiunea legii penale, date reale, complete şi perfect valabile în formularul de cerere de plată directă pe suprafaţă şi în documentele anexate, inclusiv lista suprafeţelor;(...); e) sa respecte bunele condiţii agricole şi de mediu, reglementate prin legislaţia naţională, pe toată suprafaţa agricolă a exploataţiei; f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea; g) să furnizeze toate informaţiile solicitate de Agenţia de Plăți şi Intervenţie pentru Agricultură, în termenele stabilite;(...)

Art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 125/2006 reglementează în mod expres în ce calitate pot solicita fermierii care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, anume: proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea.

Pentru accesarea fondurilor comunitare, legislaţia aplicabilă face o distincţie între: - deţinerea unei suprafeţe de teren sub o anumită formă, cu un titlu valabil: proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea; - exploatarea unei suprafeţe de teren (însămânţare, recoltare, întreţinere, etc).

Pentru a beneficia de fondurile comunitare nu este suficient ca un fermier să exploateze o suprafaţă de teren, ci trebuie să deţină acel teren cu un titlu valabil şi, de asemenea, să exploateze (să lucreze, să cultive, etc.) acea suprafaţă.

Prin dispoziţiile art. 7 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 125/2006, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte faptul că beneficiarii plăţilor directe au obligaţia de a prezenta, cumulativ, atât documente care dovedesc dreptul de folosinţă, cât şi documente care dovedesc utilizarea terenului.

Documentele care fac dovada utilizării legale a pajiştilor permanente comunale, conform art. 7 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 125/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările şi completările ulterioare, sunt actele doveditoare ale dreptului de proprietate, contractele de concesiune sau de închiriere încheiate între consiliile locale şi crescătorii de animale, din care să reiasă suprafaţa utilizată, şi adeverinţa eliberată de primărie conform înscrisurilor din registrul agricol. Orice contract încheiat înainte de intrarea în vigoare a prezentului ordin, având ca obiect utilizarea pajiştilor comunale, continuă să îşi producă efectele până la data încetării de drept.

Potrivit art. 4 şi 5 alin. 1 din Legea nr. 72/2002 a zootehniei, „art. 4 - În înţelesul prezentei legi, crescătorii de animale sunt persoanele fizice şi juridice care deţin în proprietate speciile de animale prevăzute la art. 2, înscrise în Registrul agricol; art. 5 - (1) Creşterea şi exploatarea animalelor este activitatea desfăşurată de crescătorii de animale, indiferent de statutul juridic al acestora, în scopul obţinerii de produşi şi produse animaliere.”

Conform art. 2 lit. c şi d din O.U.G. nr. 34/2013: „art. 2 - în sensul prezentei ordonanţe de urgentă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: c) unitate vită mare (UVM) - unitate de măsură standard stabilită pe baza necesarului de hrană al fiecărei specii de animale, care permite conversia diferitelor categorii de animale;  d) utilizator - crescător de animale persoană fizică/juridică înscrisă în Registrul naţional al exploataţiilor care desfăşoară activităţi agricole specifice categoriei de folosinţă pajişti conform clasificării statistice a activităţilor economice în Comunitatea Europeană pentru producţia vegetală şi animală;”

Potrivit art. 9 alin. 1 din O.U.G. nr. 34/2013, „Pentru punerea în valoare a pajiştilor aflate în domeniul public al comunelor, oraşelor, respectiv al municipiilor şi pentru folosirea eficientă a acestora, unităţile administrativ-teritoriale, prin primari, în conformitate cu hotărârile consiliilor locale, în baza cererilor crescătorilor de animale, persoane fizice sau juridice având animalele înscrise în RNE, încheie contracte de concesiune/închiriere, în condiţiile legii, pentru suprafeţele de pajişti disponibile, proporţional cu efectivele de animale deţinute în exploataţie, pe o perioadă de maximum 5 ani.”

În contractul de colaborare în participaţiune încheiat de către recurenta reclamantă şi 4 crescători de animale, se menţionează: art. 6 - x a) pune la dispoziţie pentru pășunat liber permanent si necondiţionat (...) spaţiul izlaz aflat în comuna Podari, jud. Dolj; (...) art. 11 - x va beneficia de preluarea în evidenţa sa şi punerea la dispoziţie a animalelor pentru păşunatul izlazului, condiţie de menţinere a contractului de concesiune nr. 472/28.01.2013; art. 12 - Persoanele fizice asociate vor beneficia de punerea la dispoziţie de către societate, în mod gratuit şi necondiţionat a izlazului comunal deţinut prin concesionare, în vederea satisfacerii nevoilor de păsunat al efectivelor de animale, pe care îl deţine fiecare (...)”.

Având în vedere dispoziţiile contractului de asociere în participaţiune, recurenta reclamantă avea obligaţia de a exploata în mod direct suprafaţa concesionată şi nu de a o pune la dispoziţie, în mod gratuit şi necondiţionat, altor crescători de animale.

Din conţinutul celor două contracte, de concesiune şi de colaborare în participaţiune, anume obligațiile asumate de către recurenta reclamantă, rezultă că aceasta nu a desfăşurat niciun fel de activitate agricolă, așa cum este definită de regulamentele europene, deoarece nu a deţinut animale pentru a desfăşura o activitate agricolă, potrivit schemelor de sprijin accesate.

Recurenta apreciază că dispoziţiile europene invocate direct în cererea de recurs au fost transpuse inadecvat în legislaţia naţională, însă regulamentele sunt acte juridice europene cu aplicabilitate generală, obligatorii în toate elementele sale şi direct aplicabile în toate statele membre.

În ceea ce priveşte cauzele CJUE invocate în cererea de recurs, Curtea reţine că acestea se referă la interpretări din Regulamentele (CE) nr. 1254/1999 şi nr. 1782/2003, regulamente care nu au stat la baza emiterii actului contestat în cauza de faţă.

De asemenea, Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 a fost abrogat de Regulamentul (CE) nr. 73/2009, recurenta apreciind eronat că activitatea desfăşurată se încadrează în definiţiile invocate în cererea de recurs.

Regulamentul (CE) nr. 1122 din 30 noiembrie 2009, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene Nr. L 316 din 2 decembrie 2009, stabileşte normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului în ceea ce priveşte ecocondiţionalitatea, modularea şi sistemul integrat de administrare şi control în cadrul schemelor de ajutor direct pentru agricultori prevăzute de regulamentul respectiv.

Instanţa de fond a analizat criteriile de eligibilitate nerespectate de către recurenta reclamantă, raportat la sediul materiei pentru aceste cerinţe, dispoziţii legale care au stat la baza emiterii actului atacat, analiza fiind efectuată din această perspectivă.

Ca urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că reclamanta nu a făcut dovada de eligibilitate aşa cum este prevăzută expres în legislaţie, întrucât nu este crescător de animale, nu are animale înregistrate în RNE, neputând face dovada utilizării şi folosinţei  suprafeței, intervenind supradeclararea terenurilor.

Conform art. 58 alin. 3 din Regulamentul (CE) nr. 1122/30.11.2009 „În cazul în care diferenţa este mai mare de 50%, agricultorul este, de asemenea, exclus de la primirea unei sume egale cu suma corespunzătoare diferenţei dintre suprafaţa declarată şi suprafaţa determinată în conformitate cu articolul 57 din prezentul Regulament. Suma respectivă se recuperează în conformitate cu articolul 5b din Regulamentul (CE) nr. 885/2006 al Comisiei(20). Dacă suma nu poate fi recuperată în întregime în conformitate cu articolul menţionat în decursul celor trei ani calendaristici care urmează anului calendaristic al constatării, soldul se anulează.”

Curtea reţine că există temei atât în legislaţia naţională, cât şi în cea unională pentru recuperarea sumelor acordate cu încălcarea normelor legale incidente, astfel că împrejurările invocate de recurenta reclamantă nu sunt de natură să conducă la anularea actului atacat.

Soluţia instanţei de fond este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat va fi respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare