Natura juridică a impozitelor curente apărute după data deschiderii procedurii şi aferente unui bun garantat – Legea nr. 85/2006.

Impozitul curent aferent unui bun garantat este datorat potrivit art. 249 alin. (1) și art. 256 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, indiferent dacă proprietarul este sau nu suspus procedurii insolvenţei. Din prevederile art. 253-254 și art. 255 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal rezultă că impozitul pe imobilul garantat ar fi o cheltuială aferentă vânzării însă nu se menţionează că aceste sume s-ar achita, cu precădere, din prețul imobilului şi că s-ar bucura de vreun drept de preferință sau privilegiu. Impozitul este o cheltuială indirectă, inerentă proprietăţii, însă plata unui impozit pentru un imobil scos la vânzare în faliment nu ajută la punerea în valoare a acelui bun pentru că, indiferent dacă impozitul este sau nu plătit, bunul va putea fi în continuare valorificat, neexistând o dispoziţie expresă care să arate că în procedura insolvenţei  este obligatorie achitarea prealabilă a impozitelor pentru transferul dreptului de proprietate, potrivit art. 159 alin. (7) Cod procedură fiscală. De asemenea, în procedura insolvenţei, măsura achitării unor impozite în faliment nu echivalează cu o măsură de pază a bunului, în lipsa căreia bunul nu ar mai putea fi valorificat în condiţii optime. De aceea, ordinea de plată a taxelor şi impozitelor este dată de art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006 şi nu de art. 121 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

Asupra recursului de faţă;

Constată că prin sentinţa civilă nr. 613/sind din 27.04.2016 pronunţată de judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Braşov, a admis cererea de repunere în termenul de formulare a contestaţiei. A respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei. A admis contestaţia formulată de creditoarea Direcţia Fiscală B. împotriva Raportului de activitate nr. 20 şi a Planului nr. 2 de distribuire între creditori a sumelor rezultate din valorificarea bunurilor debitoarei S.C. A. S.R.L.,  pe care le-a anulat. A dispus lichidatorului judiciar să procedeze la întocmirea unui  nou raport  privind  fondurile obţinute din lichidare  şi  a  unui  nou plan de distribuire între  creditori privind  pe debitorul S.C.  A.  S.R.L., în condiţiile  art. 123  din Legea nr. 85/2006.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătorul sindic a reţinut următoarele:

Examinând cererea de repunere în termenul de formulare a contestaţiei, judecătorul sindic a reţinut faptul că, potrivit art. 122 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, planul de distribuire asupra fondurilor obţinute din lichidarea averii debitoarei şi din încasarea de creanţe se înregistrează la grefa tribunalului, iar acest fapt se notifică fiecărui creditor, iar ulterior, o copie de pe raport şi de pe planul de distribuire se afişează la uşa tribunalului.

În speţă, planul de distribuire nu a fost comunicat creditoarei şi nu a fost afişat la uşa instanţei.

 Potrivit art. 122 alin. 3, contestaţia la plan se exercită în termen de 15 zile de la afişare, or, în condiţiile în care la dosar nu există dovada afişării planului, creditoarea se află în termenul de formulare a contestaţiei, cererea de repunere în termen urmând a fi admisă, iar excepţia tardivităţii formulării contestaţiei invocată de lichidatorul judiciar va fi respinsă.

Cu privire la fondul contestaţiei s-au reţinut următoarele:

Conform art. 64  alin. (6) din Legea nr. 85/2006  „Creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanţele născute în procedura de faliment.”

 Potrivit  art. 3 pct. 11 din lege, „creanţele bugetare reprezintă creanţele constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora”  iar  suma invocată de creditoarea Direcţia Fiscală B. reprezintă  impozit pe clădiri calculat pentru  perioada ulterioară deschiderii procedurii şi are acelaşi regim juridic ca şi impozitul pe clădiri datorat pentru perioada anterioară deschiderii procedurii.

Totodată, potrivit art. 123 din Legea nr. 85/2006, creanţele bugetare urmează a fi,  în cazul falimentului, plătite  din  sumele  obţinute  din valorificarea bunurilor debitorului  faţă de  art. 3 pct. 23 potrivit  cu  care  prin procedura falimentului se înţelege procedura de insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului.

Din interpretarea logică a prevederilor Legii nr. 85/2006 rezultă fără echivoc faptul că o creanţă bugetară născută în timpul procedurii insolvenţei poate fi înscrisă doar cu rangul prevăzut de art. 123 alin. 4 din Legea nr. 85/2006.

De remarcat faptul ca legiuitorul face distincţie între cele două etape importante din procedura insolvenţei: creditori ale căror creanţe sunt anterioare deschiderii procedurii insolvenţei şi creditori ale căror creanţe sunt noi, în cursul procedurii.

Atât timp cât legiuitorul nu distinge, prin art. 3  pct. 11 din  lege între creanţe bugetare anterioare deschiderii procedurii insolvenţei şi creanţe bugetare născute după data deschiderii procedurii, nici noi nu trebuie sa distingem.

În consecinţă, contestaţia formulată de creditoarea Direcţia Fiscală B. a fost admisă, Planul de distribuire nr. 2 între creditori privind pe debitorul S.C. A. S.R.L. şi  Raportul  nr. 20 privind  fondurile  obţinute din lichidare vor fi anulate, lichidatorul judiciar urmând să procedeze  la  întocmirea unui  nou raport  privind  fondurile  obţinute din lichidare  şi a unui nou plan de distribuire între creditori, în condiţiile art. 123 din Legea nr. 85/2006.

Împotriva hotărârii a declarat recurs lichidatorul judiciar B. S.P.R.L. solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, modificarea hotărârii în sensul respingerii contestaţiei formulate de creditoarea Direcţia Fiscală B. ca tardive sau ca nefondate.

În motivarea recursului se arată că în mod greşit s-a respins excepţia tardivităţii contestaţiei faţă de dispoziţiile art. 122 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 85/2006 şi de data procedurii de comunicare spre afişare a planului de distribuire nr. 2. De asemenea se menţionează că impozitul pentru bunurile imobile nu reprezintă o cheltuială aferentă vânzării sau de conservare pentru a fi distribuită cu prioritate conform art. 121 alin.1 pct.1 din Legea nr. 85/2006. Certificatul de atestare fiscală nu este necesară la vânzările din procedura insolvenţei. Ordinea de prioritate pentru creanţa bugetară este cea de la art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006.

Intimata Direcţia Fiscală B. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului faţă de faptul că raportul nr. 20 şi planul de distribuire contestat nu au fost comunicate potrivit art. 122 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 şi nici afişate la uşa instanţei. Referitor la impozitul solicitat a fi distribuit, acesta are caracterul unui act de administrare, fiind inerent dreptului de proprietate şi fără a afecta activitatea economică.

Analizând hotărârea recurată în raport cu motivele de recurs şi actele dosarului, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă se constată următoarele:

Excepţia tardivităţii depunerii contestaţiei a fost respinsă faţă de admiterea cererii de repunere în termenul de formulare a contestaţiei, motivat de faptul că raportul şi planul de distribuire nu au fost înregistrate la grefa instanţei şi nici notificate creditoarei Direcţia Fiscală B..

În legătură cu momentul de la care curge termenul de formulare a unei contestaţii împotriva unui raport şi plan de distribuţie, prevederile art. 122 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 menţionează expres momentul afişării la uşa instanţei şi nu momentul comunicării actelor de către lichidatorul judiciar. Textul de lege impune de asemenea înregistrarea planului de distribuire la grefa instanţei şi notificarea înregistrării către creditori. În speţă, nu s-a făcut dovada afişării planului de distribuire la uşa instanţei, chiar lichidatorul judiciar arătând că deplasarea la instanţă ar fi generat costuri suplimentare. Publicarea în Buletinul insolvenţei a celor două acte înlocuieşte, potrivit art. 7 alin. 9 din Legea nr. 85/2006 „citarea, convocarea şi notificarea actelor de procedură efectuate individual faţă de participanţii la proces” nu şi afişarea actelor la uşa instanţei, astfel că susţinerile recurentei creditoare privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 122 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 sunt greşite.

În ceea ce priveşte natura juridică a impozitelor curente, apărute după data deschiderii procedurii şi aferente unui bun garantat, practica judiciară nu este unanimă în legătură cu distribuirea acestei sume potrivit art. 121 alin. 1 pct. 1 sau art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006. Chiar şi la nivelul Curţii de Apel Braşov au fost conturate două opinii, opinia majoritară fiind adoptată în şedinţa de practică judiciară din 3.06.2016 în sensul neincluderii impozitelor în sfera actelor de administrare sau de conservare prevăzute de art. 121 pct.1 din Legea nr. 85/2006, ci a cheltuielilor bugetare prevăzute de art.123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006.

S-a considerat că un act de administrare este un act juridic civil care se îndeplineşte pentru ca bunurile ce alcătuiesc patrimoniul unei persoane fizice sau juridice să-şi realizeze destinaţia prin utilizarea lor în limitele unei exploatări normale şi menţinerea lor în stare de funcţionare, ele rămânând de regulă în proprietatea titularului, libere de orice sarcini (de ex.: încasarea veniturilor, închirierea unor bunuri, contractarea reparării lor etc.). Actele de administrare tind la punerea în valoare, la normala folosire şi exploatarea unui bun sau a unui patrimoniu, fără pierderea (înstrăinarea) lui, iar ele folosesc pentru a-1 fructifica şi presupun o gestionare normală şi curentă, cum ar fi închirierea unui imobil pe o perioadă mai mică de 5 ani, valorificarea recoltelor, încasarea dobânzilor sumelor datorate, încheierea actelor privind întreţinerea unui imobil, a unor ameliorări, încheierea unei asigurări, a unui contract de arendare pe un termen obişnuit etc.

Actul de conservare a fost definit ca o măsură care are ca scop ocrotirea şi păstrarea unui drept patrimonial sau preîntâmpinarea pierderii lui, ca de ex.: întocmirea unui inventar, întreruperea prescripţiei, înscrierea unei ipoteci ori a unui privilegiu în registrele de publicitate.

Acte de conservare prin care se urmăreşte păstrarea unor drepturi în patrimoniul persoanei, consolidarea şi preîntâmpinarea pierderii lor sunt necesare şi urgente şi de regulă, asemenea acte presupun cheltuieli mult mai mici decât valoarea bunului sau a dreptului la a cărui salvare se tinde, ele oferă numai utilităţi şi presupun o minimă vigilenţă.

Impozitul curent, aferent unui bun garantat este datorat potrivit art. 249 alin. (1) și art. 256 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, indiferent dacă proprietarul este sau nu suspus procedurii insolvenţei. Din prevederile art. 253-254 și art. 255 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal rezultă că impozitul pe imobilul garantat ar fi o cheltuială aferentă vânzării însă nu se menţionează că aceste sume s-ar achita, cu precădere, din prețul imobilului şi că s-ar bucura de vreun drept de preferință sau privilegiu.

Prezentarea sau nu a unui certificat de atestare fiscală potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (4) și (5) din Codul de procedură fiscală şi excluderea acestei obligaţii în cazul vânzării bunurilor în cadrul procedurii nu are relevanţă în aprecierea caracterului prioritar sau nu a impozitului, întrucât nici legislaţia fiscală şi nici cea a insolvenţei nu impune expres o astfel de prioritate.

Susţinerea recurentei cu privire la achitarea creanţelor curente doar din activităţile curente nu are suport în prevederile art. 64 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 atâta timp cât textul de lege nu menţionează acest lucru.

Legea insolvenţei defineşte creanţele bugetare ca fiind creanţele constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora şi nu există temei ca la distribuirea din faliment în creanţele bugetare să nu se mai includă impozitele, ceea ce înseamnă că impozitele ar rămâne în sfera creanţelor bugetare şi nu a actelor de administrare sau conservare. Este adevărat punctul de vedere al intimatei creditoare potrivit cu care impozitul este o cheltuială indirectă, inerentă proprietăţii, însă plata unui impozit pentru un imobil scos la vânzare în faliment nu ajută la punerea în valoare a acelui bun pentru că, indiferent dacă impozitul este sau nu plătit, bunul va putea fi în continuare valorificat, neexistând o dispoziţie expresă care să arate că în procedura insolvenţei este obligatorie achitarea prelabilă a impozitelor pentru transferul dreptului de proprietate, potrivit art. 159 alin. (7) Cod procedură fiscală. De asemenea, în procedura insolvenţei, măsura achitării unor impozite în faliment nu echivalează cu o măsură de pază a bunului, în lipsa căreia bunul nu ar mai putea fi valorificat în condiţii optime. De aceea, ordinea corectă de plată a taxelor şi impozitelor este dată de art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006 şi nu de art. 121 alin.1 pct.1 din Legea nr. 85/2006.

Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă urmează a admite în parte recursul declarat şi a modifica în parte hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii contestaţiei creditoarei Direcţia Fiscală B..

Domenii speta

Spete similare