Stabilire program vizitare pe calea ordonanței președințiale

TRIBUNALUL PRAHOVA

SECŢIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.103/13.01.2015

Autor - Alice Gabriela Harhoi

Domeniu asociat – ordonanță președințială

Titlu – stabilire program vizitare pe calea ordonanței președințiale

Prin sentinţa civilă nr.2135/17.02.2014, Judecătoria Ploiești  a admis în parte atât cererea principală formulată de reclamantul I.C.V., cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâta I.A.C., dispunând obligarea acesteia să permită reclamantului desfăşurarea legăturilor personale cu minora I.G.R., născută la data de XXXXXXX, conform următorului program de vizitare, cu titlu provizoriu, până la rămânerea definitivă a hotărârii privind desfacerea căsătoriei părţilor şi anume: în fiecare sâmbătă şi duminică din primul şi al treilea week-end din lună între orele 10:00 - 17:00, cu respectarea programului de somn, alimentaţie şi tratament medical, la domiciliul tatălui, sens în care acesta va lua copilul din domiciliul mamei şi îl va aduce înapoi corespunzător orarului stabilit; în anii impari, tatăl va petrece împreună cu minora Sărbătoarea Crăciunului şi în anii pari Paştele.

Totodată, prin aceeaşi sentinţă a fost stabilită locuinţa minorei I.G.R., născută la data de XXXXXXX, cu titlu provizoriu, până la rămânerea definitivă a hotărârii privind desfacerea căsătoriei părţilor, la domiciliul mamei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, la data de 31.07.2010, a fost încheiată căsătoria părţilor din care a rezultat minora Ionescu G.R., născută la data de XXXXXXX, conform certificatului de naştere seria NJ nr.989431/19.05.2011 eliberat la data de Consiliul Local al Mun. Ploieşti.

Ca urmare a neînţelegerilor existente între soţi, pârâta a părăsit domiciliul conjugal împreună cu copilul în luna iulie 2013, după cum rezultă din cuprinsul referatului de anchetă psihosocială, din verificările efectuate în sistemul ECRIS, rezultând că la data de 23.09.2013, a fost înregistrat dosarul nr.21523/281/2013 având ca obiect divorţ, în baza acţiunii formulată de numita I.A.C., în calitate de reclamantă şi numitul I.C.V., în calitate de pârât.

În conformitate cu disp. art.996 alin.1 C.pr.civ., instanţa de judecată stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Potrivit art.919 C.pr.civ., instanţa poate lua pe tot parcursul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la încasarea alocaţiei de stat pentru copii şi la folosirea locuinţei familiei.

Procedura specială a ordonanţei preşedinţiale comportă, prin urmare, trei cerinţe esenţiale: urgenţa, caracterul vremelnic al măsurii ce se solicită a fi luată până la soluţionarea fondului litigiului existent între părţi, respectiv neprejudecarea acestuia prin examinarea aparenţei dreptului dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie a urgenţei, în principiu, aceasta trebuie să rezulte din împrejurările de fapt concrete ale situaţiei deduse judecăţii şi să persiste pe tot parcursul procesului.

Instanţa de fond a apreciat că, ceea ce trebuie reţinut este că, raportat la norma cu caracter general, art.919 C.pr.civ. instituie particularitatea prezumării urgenţei în cazul cererilor având ca obiect exercitarea raporturilor de familie, decurgând din statutul matrimonial al părţilor.

 Raţiunea reglementării subzistă în ocrotirea minorilor prin minimalizarea efectelor resimţite de către aceştia din cauza separării în fapt a părinţilor.

Măsurile provizorii vizează înlăturarea unor presiuni suplimentare generate adesea prin starea de incertitudine ori divergenţele existente între părinţii care îşi dispută custodia acestuia.

În prezenta cauză, prima instanţă a constatat că, în esenţă, reclamantul solicită să i se permită desfăşurarea de legături personale cu fiica sa minoră I.G.R., născută la data de XXXXXXX, la domiciliul său şi al bunicilor paterni, până la soluţionarea definitivă a dosarului de divorţ al părţilor, divergenţa dintre părţi, pe acest aspect, vizând intervalul orar al vizitelor tatălui, necesitatea prezenţei mamei, respectiv locaţia, pârâta solicitând luarea, cu titlu provizoriu, a măsurii de stabilire a locuinţei copilului în imobilul în care aceasta locuieşte în prezent.

Protejarea interesului superior al minorilor presupune obligaţia autorităţilor competente de a lua, în privinţa acestora, decizii care să protejeze dezvoltarea normală şi care să le ofere, pe cât posibil, stabilitate şi echilibru.

Examinând situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat în raport de conţinutul prevederilor legale menţionate, instanţa de fond a apreciat că luarea unor măsuri provizorii se impune, în speţă, dată fiind necesitatea soluţionării de urgenţă a neînţelegerilor constante existente între părinţii copilului, manifestate pe fondul disrupţiei maritale şi care tind, în mod nepermis, să afecteze dezvoltarea armonioasă a minorei.

În acest sens, instanţa de fond a atras atenţia că, independent de procesul de divorţ existent între părţi, creşterea şi educarea minorei, impune o responsabilizare care necesită disponibilitatea părţilor de a colabora pentru luarea deciziilor importante din viaţa copilului lor, perspectivă din care, calitatea de părinţi prevalează în raport de alte aspecte ale căsniciei, de disensiunile inerente survenite pe fondul desfacerii căsătoriei şi care nu trebuie să afecteze dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a copilului.

 În acest sens, părinţii trebuie să aibă înţelepciunea să acţioneze cu respectarea interesul superior al minorei pentru a evita repercutarea, în mod inadmisibil, a conflictelor maritale asupra copilului şi cauzarea de traume acestuia, asigurându-i un climat familial stabil, orientat către nevoile sale.

În ceea ce priveşte caracterul vremelnic al măsurilor solicitare, prima instanţă a constatat că ambele părţi solicită soluţionarea, cu titlu provizoriu, a neînţelegerilor referitoare la programul de vizitare, respectiv locuinţa copilului, până la pronunţarea unei hotărâri definitive în procesul de divorţ, astfel încât, prezenta hotărâre nu tranşează situaţia minorei.

De asemenea, prin soluţionarea prezentei cauze, nu se procedează la prejudecarea fondului, hotărârea pronunţată în cadrul acestei proceduri speciale neprezentând autoritate de lucru judecat, în acest sens, aprecierile instanţei limitându-se la asigurarea protejării interesului minorei, raportat la probele administrate la acest moment, faţă de dispoziţiile art.263 şi urm. C.civ. şi ale art.2 alin.3 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care impun respectarea acestei cerinţe în orice demers judiciar.

În ceea ce priveşte fondul prezentei ordonanţe preşedinţiale, instanţa de fond  a apreciat că legăturile personale efective sunt principala modalitate de a menţine relaţiile normale dintre părinţi şi copii, atunci când aceştia nu mai locuiesc împreună, asigurând păstrarea afecţiunii reciproce şi oferind posibilitatea ambilor părinţi de a veghea în continuare la buna creştere şi educare a minorilor, astfel încât, desfacerea căsătoriei să nu afecteze dezvoltarea lor echilibrată.

Dreptul părintelui care, locuieşte separat de copil, de a menţine legături personale cu acesta este o componentă esenţială a dreptului la viaţa de familie, garantat de art.8 CEDO, precum şi de reglementarea internă în materie, acesta neconstituind o simplă facultate oferită de legiuitor ci o obligaţie legală, a cărei finalitate rezidă tocmai în asigurarea prezenţei ambilor părinţi în evoluţia ulterioară a copilului.

În conformitate cu dispoziţiile art.401 C.civ., părinţii separaţi de copilul lor păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, în caz de neînţelegere, instanţa de tutelă stabilind modalitatea de exercitare a dreptului.

În acest sens, art.496 alin.5 C.civ. stabileşte că părintele la care copilul nu locuieşte în chip statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul la locuinţa acestuia, exerciţiul acestui drept putând fi limitat de către instanţa de tutelă, doar în considerarea interesului superior al copilului.

 De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.16 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia printr-o măsură dispusă în condiţiile legii are, la rândul său, dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului său superior, când instanţa poate restrânge exercitarea acestui drept pentru motive temeinice de natură a-i periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială.

Din cuprinsul cererii reconvenţionale, instanţa de fond a reţinut faptul că pârâta condiţionează posibilităţile tatălui de vizitare a copilului, de prezenţa sa personală, invocând starea precară de sănătate, respectiv presupusa imaturitate manifestată de reclamant în îndeplinirea îndatoririlor de părinte.

Analizând situaţia de fapt în raport de probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a constatat că, în cauză, pârâta nu a făcut dovada unor motive temeinice, apte să justifice necesitatea restrângerii exerciţiului dreptului tatălui de a stabili legături personale cu minora, neputând fi reţinute susţinerile acesteia în sensul că tatăl nu ar fi apt să îngrijească copilul, pe motiv că, într-o seară, ar fi fost găsit cu uşa la casă întredeschisă ori că minora ar avea nevoie de un regim alimentar strict, dată fiind tulburarea de care suferă şi pe care acesta nu ar fi capabil să îl asigure.

Astfel, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada unei conduite reprobabile a tatălui, manifestată cu caracter repetat şi care să denote iresponsabilitate vădită în ceea ce priveşte îndeplinirea îndatoririlor de părinte într-o asemenea măsură în care aceasta să pună în pericol interesul superior al copilului şi să justifice o limitare a raporturilor părinteşti.

Incidentul invocat este unul minor, izolat şi întâmplător, sesizarea agenţilor de poliţie fiind făcută, din eroare, de un vecin al reclamantului care a apreciat uşa întredeschisă a apartamentului drept posibilă urmă a comiterii unei infracţiuni.

 Din această perspectivă, instanţa de fond a înlăturat şi depoziţia martorei M.A. audiată în prezenta cauză, de vreme ce aspectele învederate instanţei nu constituie rezultatul percepţiei personale a acesteia, bazându-se exclusiv pe relatări anterioare ale pârâtei, după cum nu pot fi primite nici susţinerile acesteia referitoare la presupusele ameninţări din partea tatălui minorei cu luarea acesteia de la mamă fără posibilitatea de a o mai vedea ori presupuse traume psihice cauzate în timpul căsătoriei părţilor de către soţ, motivat de faptul că acesta i-ar fi interzis înscrierea minorei la creşă ori le-ar fi izolat pe amândouă de societate, interzicându-le ieşirile şi aplicându-i copilului un regim drastic de alimentaţie, de vreme ce nu sunt susţinute prin niciunul din mijloacele de probă existente la dosarul cauzei.

De altfel, susţinerile mamei în privinţa capacităţii tatălui de a avea grijă de propriul copil sunt vădit contradictorii.

Astfel, pe de-o parte se afirmă că tatăl nu ar fi supravegheat copilul cu o anumită ocazie, apreciindu-se a priori că nu este pregătit să aibă grijă de acesta, pentru ca, ulterior, să se exprime critici la adresa unei conduite excesiv de protectoare în privinţa regimului alimentar ori a condiţiilor de creştere.

 În ceea ce priveşte înscrisurile medicale depuse la dosarul cauzei, instanţa de fond a constatat că acestea relevă, cu certitudine, o tulburare alimentară de care suferă minora, însă aceasta prezintă caracter temporar, copilul aflându-se sub tratament, sens în care s-a reţinut că diagnosticul nu relevă o afecţiune de o asemenea gravitate încât să impună imobilizarea copilului în domiciliul mamei şi, astfel, să se constituie într-un impediment obiectiv în desfăşurarea legăturilor personale cu tatăl fără prezenţa mamei.

 Totodată, în cauză nu s-a făcut dovada că starea de sănătate a copilului este pusă în pericol de condiţiile de creştere oferite de tată în domiciliul său. 

În speţă, instanţa de fond a constatat că reclamantul prezintă garanţii morale şi materiale adecvate, manifestând interes pentru menţinerea relaţiilor cu minora G.R., probele administrate în cauză nerelevând existenţa unor motive temeinice care să ateste afectarea dezvoltării de natură fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului, în cazul păstrării legăturilor personale cu tatăl şi, implicit, să justifice o limitare a raporturilor din această perspectivă.

În acest sens, prima instanţă a apreciat că trebuie reţinute inclusiv concluziile referatului de anchetă socială potrivit cărora imobilul în care locuieşte în prezent reclamantul constituie fostul domiciliu conjugal, mediul oferit de acesta fiind cel în care s-a născut minora, fiind cunoscut de copil şi, prin urmare, optim pentru desfăşurarea legăturilor personale.

Totodată, s-a constatat că, în speţă, ansamblul probatoriu administrat în cauză nu a relevat alte elemente de natură să conducă la concluzia că minora nu este pregătită, din toate punctele de vedere, să păstreze relaţii fireşti cu părintele său şi în afara domiciliului mamei, cu atât mai puţin cu cât aceasta a mai fost vizitată de câteva ori, până în prezent, de tată.

În final, nu au fost primite nici susţinerile pârâtei privitoare la lipsa calităţii de angajat, în prezent, a tatălui, apreciind că pierderea locului de muncă nu poate antrena o penalizare a acestuia în privinţa drepturilor părinteşti cu consecinţa alienării copilului pe linie paternă.

Minora în vârstă de 2 ani şi jumătate are nevoie de prezenţa tatălui său, iar interzicerea legăturilor personale ori stabilirea programului de vizite doar la domiciliul pârâtei, în condiţiile în care, între părinţii minorei există relaţii conflictuale, ar constitui o încălcare a dispoziţiilor art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de vreme ce, în cauză nu s-a făcut dovada afectării interesului superior al copilului.

Prin aceste dispoziţii se are în vedere protecţia vieţii private, intime şi de familie, fiind necesară dezvoltarea unor legături fireşti de afecţiune între tată şi copil, nestânjenite de prezenţa mamei, astfel încât, minora să poată dezvolta o adevărată viaţă de familie, de natură să-i asigure o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată, corespunzătoare reprezentării figurii paterne în viaţa sa în egală măsură cu cea maternă.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada unor motive temeinice, apte să justifice privarea tatălui de relaţionarea cu copilul său fără prezenţa mamei, la stabilirea programului de vizitare, avându-se în vedere prezenţa indispensabilă a tatălui în procesul de dezvoltare şi maturizare a copilului, ce presupune recunoaşterea imaginii paterne şi sentimentul de siguranţă şi autoritate, dar şi vârsta mică a copilului, respectarea programului său obişnuit de somn, creşă, alimentaţie şi tratament medical.

Faţă de aceste considerente, s-a apreciat că, dată fiind etapa de creştere a copilului, pentru moment, reclamantul va desfăşura legături personale cu minora în domiciliul său, iar nu şi în cel al bunicilor paterni, locuinţa tatălui fiind un mediu cunoscut în care pot avea acces şi părinţii acestuia, fără a crea un disconfort copilului prin deplasarea acestuia, în mod repetat, în locaţii multiple, ţinând seama de faptul că se află în etapa iniţială de creştere ce presupune asimilarea unei multitudini de informaţii privitoare la mediul înconjurător şi necesitatea adaptării programului de vizitare, treptat, pe măsura creşterii copilului.

 Prin urmare, până la rămânerea definitivă a hotărârii privind desfacerea căsătoriei părţilor, prima instanţă a dispus ca relaţiile personale între tată şi copil să se desfăşoare, conform următorului program de vizitare: în fiecare sâmbătă şi duminică din primul şi al treilea week-end din lună între orele 10:00 - 17:00, cu respectarea programului de somn, alimentaţie şi tratament medical, la domiciliul tatălui, sens în care acesta va lua copilul din domiciliul mamei şi îl va aduce înapoi corespunzător orarului stabilit; în anii impari tatăl va petrece împreună cu minora sărbătoarea Crăciunului şi în anii pari Paştele.

De asemenea, s-a dispus că părinţii vor stabili, de comun acord, în interesul superior al copilului şi, în conformitate cu dispoziţiile art.15 din Legea nr.272/ 2004, datele de însoţire a tatălui la unităţile sanitare pentru tratamentul medical şi analizele periodice la care este supus copilul.

În ceea ce priveşte stabilirea locuinţei minorei, instanţa de fond a reţinut că, potrivit referatului de anchetă socială, după despărţirea în fapt a soţilor, copilul a rămas în grija mamei, în prezent,  locuind într-un apartament proprietate personală a acesteia, igienic întreţinut, în care dispune de condiţii optime de creştere, întreţinere şi educare şi un climat favorabil unei dezvoltări armonioase.

În acest sens, nu au fost primite susţinerile reclamantului potrivit cărora interesul superior al copilului ar fi pus în pericol prin stabilirea, în mod provizoriu, a locuinţei în domiciliul mamei, pe motiv că în imobil ar locui şi bunica maternă a minorei, pensionată pe caz de boală psihică şi că, acest fapt ar afecta dezvoltarea sa fizică şi psihică.

Astfel, aspectele invocate de parte nu beneficiază de niciun suport probatoriu, fiind contrazise de constatările efectuate de reprezentanţii Autorităţii Tutelare cu ocazia deplasării în teren şi care se coroborează cu adeverinţa emisă de administratorul Asociaţiei de Proprietari a blocului unde locuieşte pârâta potrivit cărora în imobil locuiesc doar mama şi fiica minoră.

Totodată, instanţa de fond a avut în vedere necesitatea asigurării unui mediu sigur, cunoscut, pentru creşterea minorei, dată fiind importanţa stabilităţii coordonatelor familiale, în raport de vârsta acesteia (2 ani şi jumătate), precum şi poziţia procesuală a tatălui, respectiv acordul său pentru ca minora să locuiască în continuare cu mama.

Pentru considerentele expuse, prima instanţă a apreciat că mama este în măsură să ofere minorei I.G.R. o locuinţă corespunzătoare nevoilor de creştere, educare şi dezvoltare, fiind în interesul copilului ca acesta să locuiască, în continuare, împreună cu mama, cel puţin până la soluţionarea definitivă a procesului de divorţ al părţilor.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului privitoare la monitorizarea situaţiei minorei, potrivit dispoziţiilor art.15 alin.5 din Legea nr.257/2013, instanţa de fond a atras atenţia că prevederile invocate au în vedere ipoteza în care părintele la care copilul locuieşte împiedică sau afectează, în mod negativ, legăturile personale ale copilului cu celălalt părinte, prin nerespectarea programului stabilit de instanţă.

 În această situaţie părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic poate cere serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanelor cu atribuţii de asistenţă socială în circumscripţia căruia se află locuinţa copilului să monitorizeze relaţiile personale cu copilul pentru o durată de până la 6 luni, ceea ce înseamnă că articolul invocat nu este aplicabil la situaţia de fapt existentă în speţă. 

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel, în termen legal, pârâta I.A.C., arătând că, prin întâmpinarea depusă la cererea de ordonanţă preşedinţială formulata de reclamantul I.C.V., a solicitat, în ceea ce priveşte programul de vizitare al minorei I.G.R., ca acesta să fie de două sâmbete şi două duminici pe lună (fără a fi nominalizate weekend-urile datorită problemelor de sănătate ale minorei) între orele 10.00 - 17.00, iar în anii impari reclamantul să petreacă sărbătorile de Crăciun şi Paşte cu aceasta, vizitele urmând a se desfăşura în prezenţa mamei.

Dezvoltând motivele de apel, pârâta a menţionat că instanţa de fond a trecut peste solicitările sale şi, prin hotărârea pronunţată, a încuviinţat un alt program de vizitare în sensul ca acesta să se desfăşoare în fiecare sâmbăta şi duminică din primul şi al treilea week-end din lună, între orele 10.00 - 17.00, cu respectarea programului de somn, alimentaţie şi tratament medical, aceasta făcându-se la domiciliul tatălui, sens în care tatăl urma să ia copilul din domiciliul mamei şi să îl aducă înapoi ,corespunzător orarului stabilit.

Critica pe care pârâta o formulează referitor la dispoziţiile instanţei de fond priveşte programul de vizitare şi modalitatea în care acesta urmează a se desfăşura, apreciind că minora născută din relaţia pe care a avut-o cu reclamantul este un copil cu probleme medicale psihiatrice şi nu poate fi plimbată, cel puţin la această vârstă (aproape 3 ani) de la un părinte la altul, cu precizarea că, tocmai datorită acestor probleme medicale, mama este singura persoană lângă care minora se simte în siguranţă.

Având în vedere aceste probleme psihiatrice, pârâta a apreciat că minorei trebuie să i se confere, la acest moment, un climat stabil şi liniştit, în prezent  aceasta având, deja, stabilit un program de somn, alimentaţie, grădiniţă şi tratament medical de specialitate pe care reclamantul nu îl poate respecta (cu atât mai mult cu cât acesta, de la despărţirea în fapt a părţilor - 19.07.2013 nu a contribuit, în niciun fel, la creşterea copilului), pasând aceste sarcini în grija bunicii paterne care este o persoană în vârstă şi nu mai are puterea şi răbdarea necesară pentru a îngriji un copil cu probleme.

Imaturitatea manifestată de reclamant a fost dovedită prin faptul că acesta, o bună perioadă de timp, nu a avut un loc de muncă (consuma des băuturi alcoolice şi fuma), înţelegând să trăiască din veniturile părinţilor săi care sunt oameni bătrâni şi aveau nevoile lor legate de această vârstă.

Deşi, copilului nu i-a fost recomandat de către medic un anumit regim alimentar, cât timp părţile au fost împreună, reclamantul a impus pârâtei hrănirea minorei numai cu lapte de soia şi biscuiţi, fără a o lăsa să dea copilului alte alimente, fapt ce denotă, încă o dată, imaturitatea acestuia în problemele legate de creşterea şi dezvoltarea minorei, cu precizarea că nu se poate garanta că acesta, în perioada cât copilul va fi la el, conform programului de vizitare, nu-i va impune acelaşi regim alimentar de care fetiţa în vârstă de aproape 3 ani nu are nevoie.

Învederează pârâta faptul că, la acest moment, nici minora nu este pregătită să meargă singură în domiciliul tatălui şi, de câte ori acesta vine să o viziteze in domiciliul mamei, copilul este liniştit cât timp aceasta este în preajma ei, iar în momentul în care tatăl pleacă, aceasta răsufla uşurată, înţelegând că nu o va lua de lângă mama sa, singurele persoane pe care minora a reuşit, după un timp destul de îndelungat să le accepte în preajma sa, atunci când pârâta nu este de faţă, fiind educatoarea şi personalul grădiniţei unde aceasta urmează cursurile.

De altfel, art.2 alin.3 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului stabileşte că „principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti”.

Pârâta I.A.C. a precizat că a solicitat ca programul de vizitare să se efectueze în prezenţa sa pentru a nu se crea fetiţei emoţii suplimentare, încercând să asigure copilului un climat stabil şi liniştit pentru a se putea recupera, până când aceste probleme nu devin ireversibile.

 De la data despărţirii în fapt, pe reclamantul nu l-a interesat, sub niciun aspect, acest copil, urmărind în toată această perioadă să se răzbune şi să o împiedice pe pârâtă să ducă la capăt acţiunea de divorţ şi de „încredinţare” a minorei, fiindu-i formulate de către acesta plângeri penale care s-au dovedit nefondate şi nenumărate sesizări la Autoritatea Tutelară, invocând probleme fictive tocmai pentru a crea o presiune psihologică.

 Datorita ameninţărilor cu plângere penală asupra medicilor psihologi la care pârâta a dus fetita, s-a ajuns ca nici un doctor să nu mai dorească să-i acorde fetiţei consultaţiile atât de necesare pentru a se putea îndrepta, fiind nevoită să apeleze, în prezent, la medicii din Bucureşti.

Pentru aceste motive, pârâta I.A.C. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii programului de vizitare al minorei în modalitatea arătata prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond în data de 10.01.2014.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr unic de dosar, la data de 01.10.2014, pricina fiind soluţionată în condiţii de legală citare a tuturor părţilor litigante.

La data de 16.05.2014, apelanta - pârâtă I.A.C. a depus la dosar, prin intermediul Compartimentului Registratură din cadrul Tribunalului Prahova, cerere de suspendare a executării sentinţei civile nr.2135/17.02. 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti până la soluţionarea definitivă a cauzei în faza procesuală a apelului, cerere în privinţa căreia, la termenul de judecată din data de 02.12.2014, a învederat că înţelege să renunţe la judecata acesteia (f.187).

În raport de motivele de apel formulate de apelanta - pârâtă I.A.C., intimatul - reclamant I.C.V. a formulat, în temeiul art.482 C.pr.civ. rap. la art.205 C.pr.civ., întâmpinare (f.23) prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea parţială a dispozitivului hotărârii atacate, sens în care instanţa de apel urmează a face aplicarea art.138 C.pr.civ. în ceea ce priveşte stabilirea provizorie a domiciliului minorei I.G.R., născută la data de XXXXXXX.

Astfel, intimatul a menţionat că instanţa de fond a apreciat, în mod just, şi echitabil ca legăturile personale cu minora să poată fi realizate fără prezenţa securizantă a mamei care nu a înţeles că a divorţa de partenerul de viaţă nu înseamnă să divorţezi de propriul copil şi, pentru a completa această imagine, s-a învederat faptul că, de la data de 19.07.2013 - data despărţirii în fapt a părţilor şi a schimbării încuietorilor uşii de la intrare de către apelantă, aceasta nu a realizat decât o împiedicare a pârâtului de a menţine relaţii personale cu fiica sa.

 De la data părăsirii domiciliului conjugal şi până în prezent, apelanta nu a permis intimatului şi nu îi permite, cu încălcarea prevederilor legale, în principal ale Legii nr.272/2004 - art.17, art.18, cu modificările şi completările ulteriore, ale art. 262 alin.2, art.263 şi art.503 C.civ. şi art.8 CEDO, să aibă legături personale cu minora, inclusiv instanţa de fond reţinând limbajul contradictoriu pe care apelanta îl are.

Din actele medicale depuse în prezenta cauză, se reţine, în mod corect de către instanţa de fond, faptul că minora suferă de o tulburare de alimentaţie şi nu de alte tulburări psihice de care ar suferi din cauza tatălui, fetiţa trebuind să sufere şi, probabil, suferă datorită faptului că apelanta încearcă, fără a ţine seama de interesul superior al copilului, să facă dintr-un copil normat un copil cu probleme psihice, dovadă fiind toate actele depuse de aceasta.

 Declararea apelului şi încercarea de a depune o cauţiune reprezintă încă o dovada de încercare a pârâtei de a-l împiedica pe reclamant să ia fata în domiciliul unde aceasta a locuit până la despărţirea în fapt a părţilor, respectiv vârsta de 2 ani şi 4 luni, copil de care s-a ocupat îndeaproape apelanta, venind de la serviciu în jurul orelor 17,00 şi 10,00 PM.

În ceea ce priveşte acuzaţia că pârâta este nevoita să ducă copilul la psiholog şi psihiatru în altă localitate, în speţă, la Bucureşti, datorită faptului că reclamantul ar fi ameninţat medicii cu dosare penale, această acuzaţie trebuie dovedită şi susţinută cu probe, reclamantul deţinând o evaluare psihologică dată în urma evaluărilor obţinute de pârâta care, nu a mai venit la consiliere, deoarece a aflat că va participa şi reclamantul la aceste şedinţe.

Se mai învederează şi faptul că, deşi sentinţa este executorie şi pronunţată în data de 17.02.2014, bunicul patern nu a putut să o mai vadă pe nepoata sa, nerăspunzând la telefon în lunile ianuarie şi februarie 2014, iar în data 02.03.2014, reclamantul a fost nevoit să-i transmit un SMS cu mesajul scurt „A murit tata”, pârâta abordând această atitudine, deoarece nu dorea să pună în executare sentinţa apelată.

 Precizează reclamantul că, deşi copilul se află la pârâtă, aceasta l-a sunat în puţine rânduri şi, cu toate că deţine un număr de telefon fix, refuză să dea reclamantului acest număr pentru a nu putea să vorbesc cu fiica sa, iar prezenţa securizantă pe care o reclama pârâta reprezintă o intimidare a copilului, fiindu-i teamă de faptul că minora îi va spune de abuzurile la care este supusă, în mod continuu.

Nici până la această dată, reclamantul nu are cunoştinţă la ce grădiniţă este înscrisă minora, iar în ceea ce priveşte încercările sale repetate de a răpi copilul de la creşă, aceasta este rezultatul imaginaţiei pârâtei, întrucât, aşa ceva nu există în legislaţia românească, iar pe de altă parte, lipsa probelor, în acest sens minora aflându-se, din data de 19.07.2013, în custodia mamei sale şi până în prezent (2014), fără ca reclamantul să beneficieze de prevederile sentinţei apelate, deşi aceasta era executorie, iar un lucru îngrijorător este faptul că dezvoltarea psiho - emoţională a minorei este pusă în pericol, tocmai de pârâtă şi bunica maternă care au toate drepturile, aceasta subrogându-se în drepturile de tată.

 Toate demersurile întreprinse de reclamant la diversele instituţii ale statului au fost făcute ţinând cont de interesul superior al copilului, iar nu astfel cum pârâta acţionează şi afirmă, fără a proba, în sensul că ar fi făcut trafic de influenţă, toate probele nedemonstrând decât contrariul celor susţinute.

Astfel, începând cu adresa către Secţia de Politie nr.2 Nord prin care s-a răspuns petiţionarei - aceasta locuind în raza de competenţă a Secţiei nr.4 de Politie Sud, terminând cu N.U.P. - ul dispus de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti împotriva asistentei medicale care l-a împiedicat pe reclamant să îşi vadă copilul la creşă şi finalizând cu comunicările D.G.A.S.P.C. Prahova care a răspuns Instituţiei Avocatului Poporului faptul că i s-au adus la cunoştinţă prevederile Legii nr.272/ 2004, pârâta şi minora beneficiind, astfel, de consiliere psihologică, în timp ce reclamantul, ca tată, nu poate participa la aceste şedinţe.

Cu toate că reclamantul a solicitat sprijinul D.G.A.S.P.C. Prahova în ceea ce priveşte decăderea din drepturile părinteşti ale pârâtei, anexând la cererea respectivă şi documente, inclusiv prezenta sentinţa apelată, înscrisuri de natură care să susţină afirmaţiile sale, această instituţie s-a mulţumit să îi răspundă că relaţia mamă - fiica este una foarte bună, neţinând seama de interesul superior al copilului, dată fiind şi vârsta destul de mică, fiind normal ca aceasta să ţină la părintele cu care locuieşte, celalalt fiind exclus, iar pentru restul problemelor (stării conflictuale existente între părinţi), instanţa de judecată este cea competentă să se pronunţe, instituţia respectivă neavând nicio competenţă.

 Faptul ca pârâta a adus probe care au fost prezentate în faţa instanţei de fond, nerespectând procedura apelului prin care aceasta trebuie să aducă alte dovezi care nu au fost folosite în primă instanţă, astfel cum prevede art.471 alin.5 C.pr.civ., netimbrarea apelului, conform art.470 alin.2 C.pr.civ., reprezintă o dovadă că aceasta nu respectă legea şi nu doreşte să permită reclamantului să aibă legături personale cu fiica sa, folosindu-se de orice mijloace şi afirmaţii dolosive şi, deşi a avut opţiunea apelării la un executor judecătoresc, nu a recurs la aceasta, deoarece a ţinut cont de interesul superior al copilului, nedorind să adauge încă o traumă psihică acesteia pe lângă traumele psihice cauzate de pârâtă şi mama acesteia (bunica maternă).

 Până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ prin care reclamantul a solicitat custodia exclusivă şi decăderea din drepturile părinteşti ale pârâtei I.A.C., întrucât, aceasta nu a acţionat şi nu acţionează conform interesului superior al copilului, dovadă fiind toate actele medicale obţinute de aceasta cu afectarea dezvoltării psiho - emoţională, în perioada anului 2013 - 2014 suferind un posibil accident vascular cerebral datorită faptului că poartă ochelari de vedere cu dioptrie +5 la ochiul stâng, iar la ochiul drept ocluzor şi dioptrie +0,50, cu precizarea că, atunci când fost vorba pentru investigaţii mai amănunţite, ca tată, a împiedicat să participe, deoarece se vedea ce s-a urmărit prin diagnosticul arătat de pârâtă.

Precizează reclamantul că toate actele medicale ale minorei sunt obţinute pentru interesul superior al pârâtei, cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în speţă, ale minorei, aceasta fiind în imposibilitatea de a se apară de aceste abuzuri, datorita vârstei sale, reclamantul fiind în postura ingrată de a asista neputincios la toate acestea, fără posibilitatea de a acţiona, datorită faptului că o parte din instituţiile cu atribuţii în domeniu aplică principiul discriminării, iar nu cel al nediscriminării, conform art.14 C.E.D.O.

Pentru motivele menţionate, intimatul - reclamant I.C.V.  a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile nr.2135/ 17.02.2014 în parte, în sensul ca domiciliul minorei să rămână la tată, urmând a se face aplicarea art.138 C.pr.civ.

În temeiul art.482 C.pr.civ. rap. la art.201 alin.2 Teza I C.pr.civ., apelanta - pârâtă I.A.C. a formulat răspuns la întâmpinare (f.47),  solicitând, în ceea ce priveşte excepţia litispendenţei invocată de intimatul - reclamant I.C.V., respingerea acesteia, întrucât, nici în trecut, dar nici în prezent pe rolul instanţei nu se află vreun dosar care să îndeplinească cele trei condiţii prev. de art.138 C.pr.civ., respectiv să aibă aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

Referitor la restul susţinerilor şi acuzaţiilor învederate de intimatul -  reclamant, apelanta a solicitat înlăturarea acestora, deoarece nu sunt probate în niciun mod, însă, au fost expuse cu intenţia de a induce în eroare instanţa în ceea ce priveşte adevărata situaţie de fapt.

Niciun moment de la despărţirea în fapt a părţilor, pârâta nu a interzis reclamantului să aibă legături personale cu minora, ci, dimpotrivă, l-a informat mereu despre problemele de sănătate ale copilului, însă acesta, pentru a nu fi implicat în vreun fel, din punct de vedere financiar, a refuzat să dea curs diagnosticelor date de medicii specialişti, cu precizarea că, în ultima perioadă, de când fetiţa a fost diagnosticată cu astm şi i s-a recomandat urmarea şedinţelor de aerosol şi, ulterior, tratament balnear la Salina Prahova, pârâta şi minora au fost plecate la fiecare sfârşit de săptămâna la salină, fiind bineînţeles invitat şi tatăl copilului pentru a petrece ziua împreună cu fiica sa, însă, acesta niciodată nu a binevoit să le însoţească, deşi ar fi avut ocazia ca, prin aceste întâlniri, să se apropie mai mult de fetiţă pentru ca aceasta să nu mai fie speriată şi să aibă atacuri de panică atunci când îl vede.

Însă, aşa înţelege tatăl copilului să aibă grijă şi să vegheze la o bună creştere şi educare a minorei sunând la interval de 2 - 3 zile, în intervalul orar 23.00 - 04.00 (probabil fiind în stare de ebrietate) pentru a vorbi cu minora, deşi este evident că, la aceste ore, un copil doarme; făcând nenumărate reclamaţii la D.G.A.S.P.C. Prahova, la Autoritatea Tutelară şi la politie (inclusiv, prin Serviciul 112) pentru presupuse fapte care ar traumatiza-o pe minoră, toate aceste acţiuni ale reclamantului fiind menite să creeze o stare de presiune şi stres asupra pârâtei pentru a ceda la acţiunea de divorţ pe care a formulat-o împotriva acestuia.

 De altfel, intimatul - reclamant a formulat atât de multe reclamaţii la D.G.A.S.P.C. Prahova şi Autoritatea Tutelară, încât pârâta a fost nevoită să se prezinte, de fiecare dată, pentru a da lămuriri personalului competent, fiind nevoită să se învoiască de la locul de muncă, patronatul societăţii unde lucrează punându-i în vedere că, în cazul în care va mai lipsi o singură dată, îşi va pierde locul de muncă, respectiv acela de director economic în cadrul societăţii).

 Apelanta - pârâtă I.A.C. a învederat că intimatul - reclamant a acuzat-o că i-ar fi încălcat dreptul de a o vedea pe minoră, însă, nu doreşte să lămurească instanţa din ce cauză dragostea de tată nu s-a materializat, în niciun fel, din punct de vedere financiar, în mai bine de un an de când părţile s-au separat în fapt, intimatul neprecizând de ce nu se implică financiar pentru recuperarea medicală a fiicei sale, limitându-se la suma de 188,89 lei.

Din înscrisurile depuse la dosar reies foarte clar afecţiunile medicale grave de care suferă fiica părţilor, afecţiuni pe care tatăl le neagă, iar până la despărţirea în fapt, pârâta nu a fost lăsată să fac minorei aceste investigaţii medicale, ci, numai după separarea în fapt a fost posibilă continuarea recuperării ortopedice a copilului (începută încă de la vârsta de 1 an), dar mai ales începerea tratamentului necesar pentru rezolvarea problemelor psihice de care suferă copilul, probleme care au fost semnalate de medicul pediatru încă din luna mai 2013 şi care nu a fost posibil de eliminat datorită faptului că reclamantul nu a acceptat acest lucru.

 Ca urmare a recomandării medicului psihiatru, pârâta a demarat acţiunea de recuperare logopedică, adresându-se specialiştilor logopezi din cadrul D.G.A.S.C. Prahova, după cum, tot acum a fost posibilă şi investigarea problemelor legate de alergie şi imunologie, dar şi începerea tratamentului specific pentru ameliorarea crizelor de astmă, inclusiv cu ajutorul medicaţiei homeopate.

În acest timp, tatăl nu a înţeles că aceste probleme legate de sănătatea copilului au fost şi cauza pentru care pârâta a fost nevoită să reprogramez unele consultaţii medicale, inclusiv pe cele de la jumătatea lunii ianuarie 2014, începutul lunii februarie 2014 şi jumătatea lunii mai 2014, când am fost nevoită să meargă cu fetiţa la medicul de familie pentru tratarea bronşitei acute.

În schimb, tatăl nu a ţinut seama că, în preajma unui copil, nu este recomandat să se fumeze, mai ales în apropierea unui copil cu astm, după cum nu a conştientizat nici faptul că, în speţă, continuă să influenţeze apetitul de hrană a fetiţei, probabil dorind ca, şi în continuare, copilul să se hrănească, ca şi în perioada în care rămânea cu copilul acasă, exclusiv cu lapte de soia.

Tatăl nu a fost receptiv nici la problemele oftalmologice pe care copilul le-a moştenit de la părinţi (strabism convergent, hipermetropie de la mamă şi hipermetropie de la tată), vicii de refracţii pentru corectarea cărora şi mama copilului a avut, încă de la vârsta de 3 - 4 ani ochelari permanenţi şi recomandarea de a ocluza ochiul afectat de strabism, aceeaşi situaţie regăsindu-se şi în privinţa tatălui care, încă de la fragedă copilărie, a purtat ochelari cu dioptrii chiar mai mari decât cele recomandate minorei.

Aşa se explică situaţia oftalmologică a copilului şi, în niciun caz, presupuse afecţiuni neurologice, fapt care se regăseşte în înscrisurile depuse la dosar.

Apelanta solicită a se constata că instanţa de fond, în mod greşit, a interpretat adresa nr.665538/24.10.2013 emisă de Secţia de Poliţie nr.2 Ploieşti din care reiese clar că sesizarea vecinului din blocul în care locuieşte I.C.V. priveşte faptul că, în jurul orei 00,20, la apartamentul 45 „uşa este larg deschisă, iar vecinul său care locuieşte în acel apartament nu răspunde”.

 Legat de această situaţie, instanţa de fond a reţinut faptul că „reclamantul a fost găsit în noaptea 13 - 14.09.2013 cu uşa de la apartamentul acestuia întredeschisă”, bazându-se pe declaraţiile verbale ale acestuia şi nu pe faptul că patrula de siguranţă publică care s-a deplasat la faţa locului „a constatat că cele sesizate sunt reale”.

În acelaşi timp, din evaluarea psihologică din data de 08.11.2013 reiese că cele sesizate în adresa nr.665538/24.10.2013 a Secţiei de Politie nr.2 denotă faptul că I.C.V. îşi expune „pericolului propria integritate” şi că acesta „nu este suficient de pregătit pentru îngrijirea unui copil care este total dependent de un adult”, acest aspect fiind, de asemenea, trecut cu vederea.

în ceea ce priveşte excepţia netimbrării apelului, apelanta a solicitat respingerea acesteia, întrucât taxa judiciara de timbru a fost achitată şi depusă la dosarul cauzei şi, presupunând că, din eroare, ar fi omis depunerea acesteia, instanţa i-ar fi pus în vedere să facă dovada plăţii acesteia în termen de 10 zile, urmând a se conforma dispoziţiilor instanţei.

În final, apelanta - pârâtă I.A.C. a solicitat ca instanţa să analizeze cu atenţie situaţia dificilă în care se află împreună cu minora, datorită gravelor problemelor medicale ale acesteia şi, în consecinţă, a solicitat admiterea apelului şi stabilirea unui program de vizitare care să se desfăşoare în prezenţa sa, ţinând seama de faptul că aceasta este dorinţa minorei şi că, din data de 19.07. 2013, copilul nu a mai intrat în apartamentul unde locuieşte tatăl său, că nu mai recunoaşte respectivul loc, impunându-se cel puţin acordarea unei perioade de acomodare pentru copil, necesitate recunoscută şi de tatăl acestuia pentru a nu crea un impact psihologic negativ asupra minorei, în acest fel fiind posibilă administrarea întocmai a tuturor schemelor de tratament, în caz contrar, nerespectarea tuturor indicaţiilor terapeutice având efecte devastatoare asupra sănătăţii minorei.

Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi dispoziţiile legale care au incidenţă în soluţionarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelul este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Art.996 alin.1 C.pr.civ. – unul dintre textele de lege pe care reclamantul I.C.V. şi-a întemeiat prezentul demers judiciar prevede că „instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenta de drept, va putea să ordone masuri provizorii in cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente si care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar putea ivi cu prilejul unei executări”.

În mod tradiţional se consideră că, pentru a fi admisibilă o cerere de ordonanţă preşedinţială, trebuie îndeplinite trei condiţii, şi anume: urgenţa, vremelnicia şi neprejudecarea fondului.

Spre deosebire de vechea reglementare, prevederile actualului Cod de procedură civilă în materie sunt mai detaliate, deoarece au fost legiferate aspecte care, în trecut, erau acceptate ca aport al doctrinei şi jurisprudenţei.

În literatura de specialitate s-a apreciat că cererea de ordonanţă preşedinţială este admisibilă când sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele cerinţe: a) aparenţa dreptului, b) caracterul provizoriu al măsurilor, c) existenţa unor cazuri grabnice şi d) neprejudecarea fondului.

Afirmarea de către reclamant a unei aparenţe de drept  este o condiţie specială care face admisibilă cererea de ordonanţă preşedinţială, desigur, dacă sunt îndeplinite şi condiţiile de exerciţiu a acţiunii civile referitoare la capacitate, calitate şi interes (art.32 alin.1 lit. a), b) şi d) C.pr.civ.).

Astfel, s-a statuat că aparenţa de drept este în favoarea reclamantului dacă poziţia acestuia în cadrul raportului juridic pe care se grefează ordonanţa preşedinţială este preferabilă din punct de vedere legal, în condiţiile unei sumare caracterizări şi analize a situaţiei de fapt.

Întrucât, aparenţa de drept este o condiţie minimală de admisibilitate, nu trebuie să se înţeleagă că o persoană al cărei drept se afirmă cu puterea evidenţei (dincolo de orice dubiu), nu ar putea apela la procedura ordonanţei atunci când sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de art.996 C.pr.civ.

Caracterul provizoriu  al măsurilor dispuse este afirmat atât în alin.1, cât şi în alin.5 Teza ultimă ale art.997 C.pr.civ.

Termenul provizoriu, cu antonimul definitiv, caracterizează exact specificul procedurii ordonanţei preşedinţiale, întrucât, are o dublă semnificaţie.

Pe de o parte, se referă la conţinutul reversibil al măsurilor luate, în condiţiile în care, pe calea ordonanţei preşedinţiale, nu se pot lua măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt.

Pe de altă parte, se referă la durata limitată temporar a acestor măsuri.

Termenul vremelnic, folosit în vechiul cod, acoperea doar ultima dintre semnificaţiile menţionate.

Sub acest aspect, doctrina a arătat că nu întotdeauna măsurile luate au o durata limitată în timp, fiind posibilă confirmarea acestora în procesul de fond, ori necontestarea lor de către partea împotriva căreia au fost dispuse.

În alin.2 al art.996 C.pr.civ. se arată că ordonanţa este provizorie, iar dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata sa, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului.

Deşi articolul nu precizează, soluţionarea litigiului asupra fondului presupune pronunţarea unei hotărâri definitive sau pronunţarea unei hotărâri executorii, în ambele cazuri încetând efectele ordonanţei preşedinţiale.

Caracterul urgent al măsurilor trebuie stabilit prin raportare la scopul luării acestora, şi anume: a) păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere; b) prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara; c) înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Urgenţa luării masurilor se apreciază în concret, atât prin raportare la conţinutul subiectiv şi obiectiv al situaţiei juridice generatoare, cât şi prin raportare la data judecării cererii.

Cerinţa neprejudecării fondului a fost legiferată în alin.5 Teza I al art. 996 C.pr.civ., text de lege potrivit căruia „pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond”.

Prevederea legală exclude din domeniul de aplicare al procedurii ordonanţei preşedinţiale cererile de luare a unor măsuri care presupun realizarea definitivă a fondului dreptului.

Condiţia neprejudecării fondului a determinat legiuitorul să limiteze judecata în cererea de ordonanţă preşedinţială doar la verificarea aparenţei dreptului afirmat de către reclamantă.

Dată fiind această prezentare analitică a instituţiei ordonanţei preşedinţiale prin prisma elementelor care o compun şi, în acelaşi timp, îi condiţionează incidenţa, instanţa reţine din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar că, din căsătoria reclamantului I.C.V. cu pârâta I.A.C. încheiată la data de 31.07.2010 a rezultat minora I.G.R., născută la data de XXXXXXX.

Potrivit certificatului eliberat de grefa Judecătoriei Ploieşti, pe rolul acestei instanţe este înregistrat dosarul nr.21523/281/2013 având ca obiect desfacerea căsătoriei dintre reclamanta I.A.C. (pârâtă în cauza de faţă) şi pârâtul I.C.V. (reclamant în prezenta cauză) (f.92 – dos. fond), precizarea şi completarea acţiunii fiind depusă la f.35 – dos. fond.

Referatul de anchetă socială întocmit de Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Mun. Ploieşti (f.31 – dos. fond) a relevat faptul că, în urma evaluării psihologice efectuată de psiholog Rusu Sorina din cadrul Spitalului de Pediatrie Ploieşti, s-a constatat o puternică legătură între copil şi mama sa, recomandându-se ca, şi pe viitor, să se menţină acelaşi mediu securizant care să confere copilului încredere în cei din jurul său.

Pârâta I.A.C. locuieşte în Ploieşti, B-dul Bucureşti, într-un apartament – proprietate personală dobândit anterior încheierii căsătoriei, părţile despărţindu-se în fapt, datorită numeroaselor neînţelegeri, în luna iulie 2013, iar reclamantul I.C.V. locuieşte în Ploieşti, Aleea Codrului, într-un apartament – proprietate a bunicii paterne, imobil în care părţile au locuit anterior separării, minora aflându-se în îngrijirea şi întreţinerea mamei sale care apreciază că fetiţa necesită o supraveghere specială şi permanentă, date fiind recomandărilor medicilor de specialitate, fiind la o vârstă fragedă şi având un program bine stabilit de hrană şi odihnă.

Din discuţiile purtate cu ambii părinţi, membrii colectivului de sprijin au concluzionat că între aceştia nu există comunicare, fapt concretizat şi prin plângerile penale, respectiv sesizările formulate reciproc la diverse instituţii abilitate ale statului.

Analizând „Evaluarea psihologică” întocmită la data de 08.11.2013 de dr. Rusu Sorina – psiholog (f.73 – dos. fond) se constată că minora Ionescu G.R., în vârstă de 2 ani şi 6 luni (nb. la acel moment), a necesitat continuarea consilierii psihologice, întrucât s-a semnalat un eveniment important, cu impact asupra maturizării psiho – emoţionale şi, chiar psiho – sociale, în ansamblu, precizându-se că, potrivit adresei nr.384/26.09.2013 eliberată de dr. Fodor Angelica – Director Creşă Upetrom Ploieşti, minora nu mai frecventează unitatea din motive personale ale părinţilor, iar prin neparticiparea la creşă – grădiniţă i se îngrădeşte accesul la educaţie, dar şi la o bună integrare în cadrul unui colectiv de copii de aceeaşi vârstă.

În continuare, se arată că, dată fiind vârsta fragedă a minorei care impune o protecţie permanentă, se consideră că are nevoie de prezenţa mamei care îi cunoaşte cel mai bine trebuinţele şi necesităţile, tatăl nefiind suficient pregătit pentru îngrijirea unui copil care este total dependent de un adult, sens în care s-a făcut referire la adresa nr.665538/24.10.2013 a Secţiei nr.2 Poliţie Ploieşti (f.74 – dos. fond) din cuprinsul căreia rezultă faptul că, în noaptea de 13.09.2013 – 14.09.2013, în jurul orelor 00,20, organele de poliţie au fost sesizate telefonic, prin intermediul S.N.U.A.U. 112, de către o persoană domiciliată în Ploieşti, Aleea codrului, despre faptul că la apartamentul nr.45 din bloc, uşa imobilului este larg deschisă, iar vecinul care locuieşte în acel apartament nu răspunde.

La adresa indicată s-a deplasat o patrulă de siguranţă publică din cadrul secţiei de poliţie care a constatat că aspectele sesizate sunt reale, iar în urma verificărilor efectuate, din apartamentul menţionat, a răspuns numitul I.C.V. care locuieşte la adresa respectivă şi care a declarat că a adormit, fără să îşi dea seama că a lăsat uşa deschisă.

Această împrejurare a fost recunoscută de reclamantul I.C.V. cu ocazia luării interogatoriului la solicitarea pârâtei, arătând că seara, târziu, s-a deschis uşa apartamentului, uitând efectiv să o închidă şi adormind cu T.V. deschis (f.159 – dos. fond, întrebarea nr.7).

Situaţia medicală a minorei Ionescu G.R. este descrisă şi în „Scrisoarea medicală” din data de 31.07.2013 eliberată de C.M.I. Pediatrie Dr. Adam Mihaela în cuprinsul căreia este menţionat „Diagnosticul” de enterocolită trenantă – în observaţie şi alergie la produsele din lapte de vacă, la rubrica „Anamneză” – factori de risc reţinându-se „copil agitat, foarte dificil de examinat, situaţia conflictuală în mediul familial întreţinând agitaţia copilului şi refuzul alimentaţiei”, recomandându-se, printre altele, consiliere psihologică şi scoaterea copilului din mediul conflictual (f.85 – dos. fond).

Nu în ultimul rând, va fi avută în vedere şi „Caracterizarea psiho – pedagogică” nr.79/18.09.2014 întocmită de S.C. „TODA” – Învăţământ Preşcolar şi Primar S.R.L. (f.53 – dos. apel) care menţionează că, în perioada cât a frecventat creşa, minora I.G.R. a venit zilnic, nu a absentat nemotivat, lipsind numai atunci când avea probleme de sănătate, copilul plângând şi refuzând prezenţa persoanelor adulte în jurul său, dorind-o doar „pe mama”, iar din discuţiile purtate cu fetiţa, când aceasta auzea cuvântul „tată”, devenea agitată, plângea şi spunea că nu vrea la tata „că i-a făcut rău”, cu trecerea timpului convingându-se că tatăl său nu vine să o ia de la grădiniţă, dar şi „Caracterizarea” nr.133/16.05.2014 (f.54 – dos. apel) realizată de aceeaşi instituţie care relevă faptul că pârâta I.A.C. face eforturi deosebite ca minorei să nu îi lipsească nimic, ţinând legătura cu conducerea grădiniţei, cu educatoarea fetiţei, cu asistenta medicală şi medicul pediatru al grădiniţei, discutând cu aceştia problemele medicale ale copilului său, mergând periodic la controale medicale şi transmiţând grădiniţei rezultatele pentru a fi continuate şi la grădiniţă tratamentele necesare, cu precizarea că, din discuţiile cu minora, s-a constatat faptul că aceasta este extrem de ataşată de mama sa, plânge după aceasta, motiv pentru care şi perioada de acomodare a fost foarte lungă, copilul fiind speriat că o pierde pe mamă.

Potrivit art.919 C.pr.civ. „instanţa poate lua, pe tot parcursul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la încasarea alocaţiei de stat pentru copii şi la folosirea locuinţei familiei”, art.401 alin.1 şi alin.2 Teza I C.civ. stipulând că „în cazurile prevăzute la art.400 (nb. articol care reglementează instituţia locuinţei copilului după divorţ), părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta”, „în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide modalitatea de exercitare a acestui drept”.

La rândul său, art.496 alin.5 C.civ. stabileşte că părintele la care copilul nu locuieşte în chip statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia, exerciţiul acestui drept putând fi limitat de către instanţa de tutelă, doar în considerarea interesului superior al copilului.

În speţă, este evident că sunt întrunite, în mod cumulativ, condiţiile de exerciţiu ale ordonanţei preşedinţiale, în sensul că aparenţa dreptului este în favoarea reclamantului I.C.V., ceea ce înseamnă că poziţia acestuia în cadrul raportului juridic pe care se grefează ordonanţa preşedinţială este preferabilă, din punct de vedere legal, în condiţiile unei sumare caracterizări şi analize a situaţiei de fapt; măsura ce se solicită a fi dispusă pe calea ordonanţei preşedinţiale are caracter provizoriu, respectiv până la soluţionarea definitivă a litigiului care formează obiectul dosarului nr.21523/281/2013 având ca obiect desfacerea căsătoriei părţilor; cerinţa urgenţei este, de asemenea, satisfăcută, dată fiind starea conflictuală evidentă existentă între părinţi care, în cazul în care se va perpetua, va fi de natură să afecteze dezvoltarea minorei G.R. care, astfel cum s-a arătat, încă de la această vârstă fragedă, de cca. 4 ani şi jumătate urmează şedinţe de consiliere psihologică, date fiind anumite evenimente cu impact asupra maturizării psiho – emoţionale şi, chiar psiho – sociale, ale copilului; nu se prejudecă fondul, deoarece, hotărârea pronunţată în cauza de faţă nu prezintă autoritate de lucru judecat, instanţa rezumându-se la asigurarea protecţiei interesului superior al copilului.

Este de necontestat şi faptul că reclamantul I.C.V., în calitatea acestuia de părinte cu care minora G.R. nu locuieşte în chip statornic are dreptul de a avea legături personale cu aceasta, însă, ceea ce trebuie să prevaleze este, fără îndoială, interesul superior al copilului care nu trebuie perceput ca o simplă sintagmă, ci trebuie analizat şi apreciat în raport de circumstanţele concrete ale cauzei.

Astfel, este evident că, în plan psihologic, minora Gabriela - Raluca a dobândit autonomie, dezvoltându-şi capacităţile cognitive şi de limbaj, desigur, corespunzător vârstei sale (vocabular bogat în cuvinte, cu greşeli însă de vorbire si exprimare specifice unui copil de 3 ani), fiind un copil inteligent, cu capacităţi bune de învăţare, având o bună memorie, dar şi o atenţie distributivă, cu o imaginaţie creatoare în plină dezvoltare, însă cu o adaptare mai dificilă la mediu, fiind foarte ataşată de mama sa în compania căreia se simţea în siguranţă şi în largul său, comportamentul exprimat denotând existenţa unui mediu favorabil dezvoltării.

Există, însă, o temere exprimată de minoră în prezenţa paternă care, perpetuată în timp, riscă să afecteze normala dezvoltare a copilului din punct de vedere psihic şi emoţional, la aceasta adăugându-se şi starea precară a sănătăţii minorei care a avut nevoie de continuarea consilierii psihologice, în cuprinsul Scrisorii medicale din data de 31.07.2013 eliberată de C.M.I. Pediatrie Dr. Adam Mihaela fiind menţionat, la rubrica „Anamneză” – factori de risc: „copil agitat, foarte dificil de examinat, situaţia conflictuală în mediul familial întreţinând agitaţia copilului şi refuzul alimentaţiei”, recomandându-se, printre altele, consiliere psihologică şi scoaterea copilului din mediul conflictual.

Nu poate fi reţinută susţinerea instanţei de fond în sensul că incidentul petrecut în noaptea de 13.09.2013 – 14.09.2013, în jurul orelor 00,20, ar fi unul minor, datorat erorii unui vecin care, apreciind că uşa întredeschisă a apartamentului în care locuieşte reclamantul putea fi consecinţa comiterii unei infracţiuni, împrejurare care a atras prezenţa organelor de poliţie, câtă vreme, raportat la vârsta reclamantului, de cca. 47 de ani, un asemenea eveniment nu poate fi explicat prin aceea că a adormit cu televizorul deschis, uitând efectiv să închidă uşa, fapt care ar putea să se întâmple şi cu ocazia vizitelor minorei în domiciliul tatălui său.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniată şi necesitatea respectării unei anumite alimentaţii, evitându-se produsele din lapte de vacă care produc minorei alergii, dar şi urmarea strictă a tratamentelor şi medicaţiilor prescrise de medicii de specialitate, precum şi a orelor de odihnă care sunt absolut necesare la vârsta acesteia.

Este evident că, prezenţa permanentă a mamei reprezintă pentru minoră o garanţie a siguranţei sale, motiv pentru care legăturile personale ale reclamantului cu fiica părţilor trebuie să aibă loc, cel puţin la acest moment, în prezenţa pârâtei, aceasta tocmai pentru ca fetita să nu resimtă lipsa mamei sale, relaţia tată – copil trebuind să evolueze şi să se dezvolte treptat, printr-o cunoaştere reciprocă evidentă, de natură a sădi sentimentul încrederii minorei în părintele său.

Pe de altă parte, şi conduita pârâtei trebuie să fie propice întreţinerii legăturilor personale ale reclamantului cu minora – drept de necontestat al tatălui, în sensul că nu trebuie să îngrădească relaţionarea cu copilul, eliminându-se stările conflictuale familiale care, în final, nu numai că adâncesc ruptura deja existentă dintre părinţi, dar afectează negativ starea de sănătate a copilului care, este evident, că trebuie să primeze pentru aceştia.

În ceea ce priveşte excepţia de litispendenţă invocată de intimatul - reclamant I.C.V., art.138 alin.1 C.pr.civ. redă toate elementele definiţiei litispendenţei, astfel cum s-au conturat în doctrină, în sensul că litispendenţa „presupune acelaşi proces, în legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceeaşi instanţă sau la instanţe deosebite, dar deopotrivă competente”, finalitatea acestei instituţii fiind aceea ca cererile să fie soluţionate de o singură instanţă, pentru evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii.

Din textul de lege menţionat în precedent rezultă că litispendenţa presupune mai multe condiţii care trebuie întrunite, în mod cumulativ, şi care vizează, în egală măsură, atât existenţa litispendenţei ca situaţie procesuală, cât şi invocarea litispendenţei pe calea excepţiei, respectiv: să existe două sau mai multe cereri cu părţi, obiect şi cauze identice; cererile identice să fie în curs de judecată la instanţa competentă sau la instanţe deopotrivă competente; cererile identice să fie pe rolul instanţelor de fond.

În speţă, este evident că intimatul - reclamant I.C.V. nu a făcut dovada existenţei pe rolul vreunei instanţe de judecată a unei alte/altor pricini în care să figureze aceleaşi părţi şi care să aibă un obiect şi o cauză identice, context în care nu poate fi reţinută excepţia litispendenţei invocată în raport cu cererea reconvenţională formulată de pârâta I.A.C., în condiţiile în care, atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională sunt instrumentate în cadrul aceluiaşi litigiu, neexistând aşadar cereri separate şi identice aflate în curs de judecată la o instanţă competentă sau la instanţe deopotrivă competente.

Pentru considerentele anterior expuse, tribunalul urmează să admită apelul şi, în temeiul art.480 alin.2 C.pr.civ., va schimba în parte sentinţa apelată în sensul că obligării apelantei să permită intimatului să aibă legături personale cu minora Gabriela - Raluca, născută la data de 17 mai 2011, în fiecare sâmbătă şi duminică din primul şi al treilea week-end din lună, între orele 10,00 - 17,00, cu respectarea programului de somn, alimentaţie şi tratament medical, la domiciliul apelantei: în anii impari intimatul va petrece sărbătoarea Crăciunului împreună cu minora, în prezenţa mamei, iar în anii pari va petrece sărbătoarea Paştelui împreună cu minora, în prezenţa apelantei, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

În baza art.453 C.pr.civ., va fi obligat intimatul - reclamant I.C.V. la plata către apelanta - pârâtă I.A.C. a sumei de 3.030 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru (fond şi apel).

Domenii speta

Spete similare