Acţiune în constatare - clauze abuzive

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău la data de X sub nr. Y reclamanta S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. RAIFFEISEN BANK S.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul abuziv al  clauzelor  din  Contractul de credit nr. RF, astfel  cum a fost  modificat prin Actul adițional din X clauza privind aplicarea unei dobânzi curente revizuibile  începând cu cel de-al doilea an de creditare, pe întreaga perioadă de creditare (art. 3.1. lit b din  Contract, art. 2 din Actul adițional);- clauza privind  posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda curentă revizuibilă (art 3.3 din Contract, art 2.5 din actul adițional);- clauza privind comisionul de plată anticipată de 3% din valoarea sumei de credit rambursată în avans (art 3.6 din Contract, art. 2.12 din Actul Adițional);- clauza privind comisionul de administrare (art 3.7 din Contract);- clauza privind posibilitate băncii de a modifica unilateral graficul de rambursare şi clauzele  contractului (art. 11.1, 11.4 din Contract, art. 5 din Actul Adițional), clauza de risc valutar( art 4.6 şi 5.9 din contract)

În motivare, s-a arătat că reclamanta  a încheiat cu parata  S.C. RAIFFEISEN BANK S.A Contractul de credit nr. RF, în calitate de codebitoare, împrumutat fiind pârâtul D.G.  iar clauzele a căror anulare o solicită au fost stabilite în mod discreţionar şi unilateral de către bancă, acestea având caracter abuziv.

S-a arătat că părţile au stabilit o dobândă variabilă fără însă a-i fi comunicată formula de calcul, banca putând revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară. Astfel, dobânda a fost majorată fără a se indica în mod clar modul de stabilire al dobânzii şi nu s-a indicat nici un factor de referinţă.

Referitor la comisionul de administrare s-a arătat că a fost expresia voinţei unilaterale a băncii cuantumul acestui comision, nereprezentând un cost actual al creditului. .

Cu privire la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral s-a arătat că acest drept al băncii este neclar şi echivoc, noţiunea de schimbare semnificativă fiind întotdeauna la aprecierea unilaterală a băncii fără a împrumutatul să poată influenţa în vreun fel această modificare.

În ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată, această clauză are caracter abuziv, pe de o parte, prin prisma lipsei oricărei negocieri a acesteia cu ocazia încheierii Contractului, iar pe de altă parte, din perspectiva depăşirii plafonului maxim de 1% prevăzut de art 67 din OUG nr. 50/2010.

În drept, au fost invocate dispoziţiile  art. 966, 968 CC, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000, Regulamentul nr. 4/2005, Directiva nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/2012, O. G. nr. 21/1995.

Legal citată, pârâta  a depus întâmpinare în cauză, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar pe cale de excepţie a invocat următoarele: lipsa  calităţii de consumator şi pe cale de consecinţă lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, prescripţia dreptului material la acţiune faţă de pretenţiile reprezentate de comisionul de procesare, lipsa de interes legitim cu privire la capetele 6,7 şi 8 din cerere, lipsa de obiect cu privire la constatarea clauzei comisionului de administrare credit ca fiind abuzivă, inadmisibilitatea  capetelor 6,7 şi 8 din cerere, netimbrarea capetelor de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondate, motivat de faptul că atât împrumutatul cât şi codebitoarea au înregistrat întârzieri la plata obligaţiilor financiare asumate în baza contractului de credit, fiind declarată scadenţa anticipată a acestuia, că aceste clauze care reglementează obiectul şi preţul contractului au fost exprimate în mod clar şi inteligibil, că banca nu a fost de rea-credinţă nici la încheierea contractului şi nici ulterior, că evoluţia cursului de schimb este dincolo de controlul băncii, că reclamanta a  fost informată cu privire la semnificaţia clauzelor contractuale

La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri, s-a administrat proba cu interogatoriu, a fost efectuată o expertiză tehnică în specialitatea contabilitate. 

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Potrivit  dispoziţiilor  art. 245 N.C.pr.civ., instanţa  se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Va fi respinsă excepţia inadmisibilităţii  capetelor 6,7 şi 8 din cerere, dat fiind faptul că nu este prevăzută de lege o procedură prealabilă formulării acestei cererii  sau a condiţiilor de exercitare a acţiunii civile cu privire la aceste capete de cerere, ele fiind, în principiu, admisibile.

Va fi respinsă  excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, întrucât caracterul abuziv al unei clauze este motiv de nulitate absolută , interesul ce se urmăreşte a fi protejat prin intermediul sancţionării practicii abuzive a comercianţilor este unul general , dreptul la acţiunea pentru restituirea comisionului de procesare se naşte doar de la data la care se stabileşte că acest comision a fost încasat în mod nelegal.

Va fi respinsă excepţia netimbrării acţiunii,având în vedere faptul că sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru acţiunile întemeiate pe legislaţia privind protecţia drepturilor consumatorului.

 Va fi respinsă excepţia lipsei calităţii de consumator şi pe cale de consecinţă a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, dat fiind faptul că aceasta este parte în Contractul de credit nr. RF  ,având calitatea de codebitor .

Va fi respinsă excepţia lipsei de interes de interes legitim cu privire la capetele 6,7 şi 8 din cerere, întrucât , având calitatea de consumator şi de parte în contractul de credit, reclamanta  justifică un interes legitim în formularea acestor capete de cerere .

Va fi respinsă şi excepţia  lipsei  de obiect cu privire la constatarea clauzei comisionului de administrare credit ca fiind abuzivă, întrucât reclamanta susţine că acest comision a fost perceput de către pârâtă.

În fapt, instanţa reţine că între pârâta S.C. RAIFFEISEN BANK  S.A., în calitate de creditor bancar şi S.A , în calitate de împrumutat, s-au încheiat Contractul de credit nr. RF prin care s-a acordat un credit în cuantum de 49117,16 CHF  pe o perioadă de 120 de luni.

Având în vedere  faptul că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 şi art. 3 şi art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.

Raporturile contractuale stabilite între părţi şi deduse judecăţii intră sub incidenţa Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (citată în continuare Lege), reclamantul având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoane fizice părţi la un contract încheiat în afara activităţilor lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activităţi comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanţa va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condiţiile de validitate ale acestuia şi cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenţiei).

De asemenea, instanţa reţine care caracterul derogator, special al dispoziţiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă. Astfel, la soluţionarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianţi şi consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanţei de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condiţiile principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.

În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a Directivei nr.93/13/CEE , ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege naţională.

Pentru ca o directivă să beneficieze totuşi de efect direct (înţeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanţelor naţionale), în situaţia în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerinţe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiţionată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerinţe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiţie în mai multe cauze: C – 41/74 Van Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părţi nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.

Cu toate acestea, instanţa va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale şi prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar şi prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.

Reclamanta are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta S.C. RAIFFEISEN BANK S.A. are calitatea de comerciant - împrumutător încheind contractul de credit în cadrul activităţii sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege, deci convenţia de credit intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000. Instanţa reţine că interesul protecţiei consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicţiei de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.

Conform art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin 1 din aceeaşi lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiţii: clauza să nu fi fost negociată direct şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Cu privire la negocierea clauzelor contractuale, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi, pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Instanţa reţine că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influenţa natura clauzei contractuale.

Conform art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992, consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie.

De asemenea, conform art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menţionate se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. La art. 4 alin.6 din lege se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Acest text de lege transpune în legislaţia naţională dispoziţia comunitară, prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia: „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale şi comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, în raport cu serviciul furnizat, cu condiţia ca aceste clauze să fie clar şi inteligibil exprimate. Comisionul de risc intră în sfera noţiunii de „preţ a contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestaţii lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art.3 lit. g şi i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să Ie suporte consumatorul  în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale...”; (i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total a! creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...”.

Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanţei, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, cum sunt acestea reglementate de art.26 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Instanţa apreciază că textul de lege indicat limitează intervenţia instanţei în definirea noţiunilor de obiect al contractului, de preţ al contractului şi de plată, însă nu interzice instanţei să evalueze modul cum se calculează o parte din preţul contractului.

Deşi, în principiu, clauzele asociate obiectului principal al contractului nu pot forma obiect de analiză din perspectiva aplicării regulilor protecţiei consumatorului, în situaţia în care aceste clauze nu sunt suficient de clar exprimate, într-un limbaj uşor inteligibil, este permisă analizarea acestora şi aprecierea lor ca având caracter abuziv.

De altfel, potrivit jurisprudenţei CJUE(Cauza C484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc)), dispoziţiile articolul 4 alineatul (2) şi articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale, precum cea în cauză în acţiunea principală, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În hotărârea din 30 aprilie 2014 în cauza Kasler contra OTP Ungaria, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a oferit o interpretare a prevederilor art. 4 din Directiva 1993/13 CEE a Consiliului, stabilind că  judecătorul naţional trebuie să califice în ce măsură o clauză intră în sfera de obiect (principal) al contractului, apoi să evalueze dacă o clauză este redactată clar și inteligibil şi în final în măsura în care o clauză este declarată abuzivă, judecătorul naţional poate să o înlocuiască cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Statuând asupra aplicării dispoziţiilor Legea nr.193/2000 în cazul convenţiei de credit încheiate între părţi, instanţa constată că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, prin raportare la modalitatea de exprimare a voinţei părţilor, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanta, ci au fost preformulate de către pârâtă. Instanţa nu poate considera că actul juridic încheiat între părţi reprezintă contracte negociate, din moment ce în cazul contractelor negociate părţile negociază toate clauzele, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziţie contractuală. Contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parţial numai de către una dintre părţile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Sarcina probei referitoare la negocierea prevederilor contractuale, anterior încheierii convenţiei,  revine pârâtei, în calitate de profesionist, conform art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000, însă nu a făcut nicio dovadă în acest sens. Împrejurarea că ulterior încheierii contractului banca ar fi fost dispusă la negociere cu privire la comision (deşi nu s-a concretizat această negociere între părţi în nicio formă) nu prezintă relevanţă în speţă. Deşi pârâta a învedera că a fost dispusă la reducerea comisionului, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pe toată perioada de derulare a contractului, până în prezent reclamanta a achitat comisionul de administrare astfel cum a fost stabilit în contract, în cuantumul iniţial.

Pentru a putea fi inclusă în sfera noţiunii de obiect principal al contractului, este necesar ca o clauză să fie esenţială în asumarea obligaţiilor părţilor. Faţă definiţia uzuală a unui împrumut (credit) şi a preţului pentru împrumutul (creditul) acordat,  un comision reprezintă un cost distinct de dobândă, care este preţul contractului, în înţelesul obişnuit al termenilor. Înţelesul obişnuit al termenilor nu ar trimite automat la caracterizarea unui comision ca fiind o componentă esenţială a unui contract de credit.

Mai mult decât atât, prin hotărârea pronunţată în cauza C-602/10,  SC Volksbank România SA împotriva Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor – Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Călăraşi (CJPC), CJUE a reţinut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură naţională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituţiilor de credit obligaţii, care nu sunt prevăzute de directiva menţionată, în ceea ce priveşte tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum şi că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziţii de drept naţional prin care instituţiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.

În plus în hotărârea recentă pronunţată în C 143/13 Matei  împotriva S.C. Volksbank S.A., CJUE a reţinut  la par. 78 că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” şi „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea.

Prin urmare, instanţa poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecăţii în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum şi dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Constituţia României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituţia României, care statuează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Includerea comisionului de administrare în capitolul „costuri” nu implică în mod automat calificarea acestuia ca făcând parte din obiectul principal al contractului şi excluderea sa de la analiza din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor care îl stipulează.

Potrivit art. 4 alin. 1 şi alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii actului adiţionalevaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Aşadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte, în mod cumulativ, următoarele condiţii: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe; 3) nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea sunt clar şi inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanţa reţine că din prima categorie fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt rezultatul voinţelor concordante ale ambelor/tuturor părţilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor şi contrapunerilor sau chiar al concesiilor părţilor, în timp ce din a doua categorie fac parte convenţiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, o parte având o poziţie economică superioară celeilalte;  existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.

 Din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menţionate: între reclamanţi, partea contractantă aflată în nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâtă, partea contractantă deţinând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziţie de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă şi anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul îşi poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condiţiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), şi nici nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condiţiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că reclamantul a avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deşi sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. 2 din Lege.

Nu există identitate între caracterul special al condiţiilor convenţiei de credit şi caracterul negociat al acestora. Condiţiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferenţiază acest contract de altele din aceeaşi categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor şi al comisioanelor etc.). Faptul că reclamantul a acceptat să semneze convenţia de credit în condiţiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunţat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Astfel,  instanţa reţine caracterul de adeziune al contractului şi caracterul preformulat al clauzei privind comisionul de administrare, precum şi faptul că nu este prevăzută o obligaţie corelativă clară a băncii în contraprestaţie pentru acest comision, obligaţia de acordare a creditului fiind raliată cu cea a consumatorului de plată a dobânzilor , iar plata comisionului de administrare apare ca şi contraprestaţie tot pentru acordarea creditului.

Dezechilibrul contractual indus de această clauză şi lipsa bunei-credinţe a Băncii, invocate de reclamanţi, trebuie analizate în funcţie de justeţea acestui comision faţă de costurile suportate de Bancă în legătură cu activitatea sa de gestionare şi administrare a creditului. O astfel de justificare nu există, acest comision nereprezentând altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesul economic al reclamantei, aduce atingere şi mediului concurenţial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision. 

Totodată, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Din aceste motive, precum şi pentru argumentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează, instanţa reţine această clauză ca fiind abuzivă, urmând a fi eliminată din convenția de credit şi,având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, va fi obligată  pârâta să îi restituie reclamantei suma de 2326,9 CHF(echivalent în lei la data plătii)  reprezentând comision de administrare.

În ceea ce priveşte clauza privind aplicarea unei dobânzi curente revizuibile  începând cu cel de-al doilea an de creditare, pe întreaga perioadă de creditare (art. 3.1. lit b din  Contract, art. 2 din Actul adițional) şi clauza privind  posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda curentă revizuibilă (art 3.3 din Contract, art 2.5 din actul adițional) şi, în strânsă legătură cu acestea, clauza privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral graficul de rambursare şi clauzele contractului( art 11.1,11.4 din Contract, art 5 din Actul adiţional ) acestea au de asemenea un caracter standard, preformulat, nefiind negociate cu reclamanta şi nu cuprind  elemente clare, obiective şi pe înţelesul consumatorului privind modul de determinare al dobânzii revizuibile şi algoritmii de modificare a acesteia, urmând a se constata că şi aceste clauze au un caracter abuziv şi sunt nule absolut, urmând a fi obligată reclamanta să restituie suma de 1044,20 lei CHF(echivalent în lei la data plătii)reprezentând suma achitată cu titlul de diferență dintre dobânzile aplicate la zi şi dobânzile aplicate în primul an de creditare.

Referitor la clauza privind comisionul de plată anticipată de 3% din valoarea sumei de credit rambursată în avans( art 3.6 din Contract, art 2.12 din Actul Adiţional) , având în vedere lipsa oricărei negocieri a acesteia cu ocazia încheierii Contractului, iar pe de altă parte, din perspectiva depăşirii plafonului maxim de 1% prevăzut de art 67 din OUG nr. 50/2010, va fi constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a acestei clauze.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, nu va fi admisă cererea de restituire a acestuia întrucât acesta a fost stabilit la momentul încheierii contractului, destinaţia sa este clară, determinată în contract, achitarea acestuia nu creează un dezechilibru între prestaţiile părţilor, dat fiind faptul că nu este nerezonabil ca procesarea unui dosar de creditare să implice anumite costuri din partea băncii, agreate de cealaltă parte contractuală.

Referitor la capetele  de cerere având ca obiect  stabilizarea cursului de schimb, CHF-LEU, denominarea în moneda naţională a plăţilor, anularea planurilor de rambursare,  precum şi constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi convertirea creditului în RON, acestea vor fi respinse ca nefondate având în vedere următoarele aspecte:

Instanţa apreciază că nu se poate stabiliza /ingheta cursul de schimb CHF-leu la momentul contractării creditului întrucât in contract părţile au stabilit ca orice plata se face in moneda creditului,si nici nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului in moneda acordata întrucât aceasta se raportează la cel de-al 13 considerent al Directivei 93/13 si la Codul civil vechi aplicabil contractului - art. 1584 si 1578 -.

Cum banca nu impune realizarea schimbului valutar la unităţile sale, lăsând petenţilor posibilitatea să găsească cel mai bun schimb valutar este exclus a se constata ca restituirea creditului in moneda acordata are caracter abuziv.

 Caracterul comutativ al prestaţiilor nu este unul valabil întrucât întinderea prestaţiilor se apreciază în moneda creditului la momentul rambursării efective conform art. 1578 alin. 2 Cod civil vechi iar caracterul imprevizibil al cursului de schimb la data plăţii nu determină modificarea întinderilor prestaţiilor cu atât mai mult cu cat rata de schimb nu este sub controlul bancii creditoare.

Referirea la principiul bunei-credinţe prevazut de art. 970 Cod civil vechi se face forţând limitele textului legal întrucât in contract nu s-a prevăzut nici o paritate Euro-leu pentru a se invoca ca s-au schimbat împrejurările din momentul semnării contractului iar art. 970 alin. 2 Cod civil  prevede ca ele ( convenţiile)” obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligaţiei, după natura sa”.

In acest sens legea consacra principiul nominalismului monetar si restituirea unui împrumut în aceeaşi moneda in care a fost acordat iar echitatea trebuie să vizeze analiza obligaţiei de restituire prin prisma efectelor fata de ambele părţi. 

Chiar daca in prezent restituirea împrumutului in franci elveţieni este împovărătoare pentru reclamantă,  ea nu reprezintă un câştig pentru banca, in schimb îngheţarea cursului de schimb valutar la data încheierii contractului ar reprezenta o pierdere pentru banca care ar înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 Cod Civil vechi aplicabil in cauza in raport de momentul încheierii contractului.

Instanţa nu poate aplica teoria impreviziunii  prevăzută de art. 1271 Cod civil nou întrucât art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului Civil prevede ca acest text legal se aplica doar contractelor încheiate după intrarea in vigoare a Noului Cod civil.

Denominarea plaţilor in moneda naţionala  solicitata de petent nu-si găseşte temei in Legea nr. 193/2000 iar aceasta ar însemna introducerea unei noi clauze in contract, ceea ce nu este permis judecătorului, acesta neputând reforma contractul peste voinţa părţilor ci doar înlătura eventualele clauze abuzive.

Chiar daca în  condiţiile generale ale contractului încheiat de părţi se refera la posibilitatea modificării monedei creditului  aceasta nu poate fi realizată de instanţă întrucât reprezintă o novaţie prin schimbare de obiect care este atributul exclusiv al parților contractante..

S-a avut in vedere si ca hotărârea pronunţată de CJUE in cauza C-26/13 nu priveşte si nu tranşează chestiunea riscului valutar, în aceasta cauza fiind vorba despre acordarea unui împrumut in moneda naţională care urma sa fie restituit în funcţie de CHF şi nu ca în speţa dedusă judecăţii unde împrumutul a fost acordat in CHF.

În dreptul european, cadrul principal de reglementare este conferit de Directiva 1993/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului; Directiva 2009/22/CE privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor. Anul acesta a fost adoptată Directiva 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48 şi 2013/36/UE şi a Regulamentului UE nr. 1093/2010.

În dreptul intern, Directiva 1993/13/CEE a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Ultima modificare a legii, adusă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care a reglementat posibilitatea formulării aşa-numitor acţiuni colective în încetare, a devenit aplicabilă începând cu data de 1 octombrie 2013. Directiva 2008/48/CE a fost transpusă prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Referitor la recenta Directiva 17/2004, până la data de 21 martie 2016, statele membre sunt obligate să transpună în legislaţia internă această directivă, aplicabilă însă numai contractelor de credit existente înainte de această dată. De asemenea, recenta modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, prin Legea nr. 296/2013, a creat cadrul pentru înfiinţarea unor tribunale specializate să judece anumite litigii, inclusiv cele privind protecţia consumatorilor.

În esenţă, asistăm în cadrul acestor reglementări europene şi naţionale la o îmbogăţire a principiilor, precum şi a mecanismelor juridice de protecţie a consumatorilor, cu aplicaţie specială în materia contractelor de credit. În mod corespunzător, jurisprudenţa naţională a statelor membre se confruntă cu probleme complexe legate de soluţionarea litigiilor privind clauzele abuzive, reverberând, la nivelul jurisprudenţei europene a Curţii Europene de Justiţie (CEJ), care, cu precădere în perioada 2010-2014 s-a pronunţat asupra mai multor probleme legate de interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii din Directiva 93/13/CEE, pe calea procedurii întrebării preliminare (la care au recurs şi unele instanţele din România ca instanţe de trimitere), cea mai recentă soluţie  fiind Hotărârea din 30 aprilie 2014, pronunțată în cauza Kasler contra OTP Ungaria (C-26/13).

Hotărârea pronunțată în cauza Kasler nu este nici favorabilă consumatorilor, nici defavorabilă băncilor. Este o hotărâre “neutră” şi binevenită, prin care instanța europeană explicitează unele noţiuni destul de generale şi echivoce din Directiva 1993/13 CEE si lasă judecătorului naţional puterea de a aprecia cu privire la caracterul abuziv al unor clauze din contractele de credit în valută.

Contractul de credit în valută conţine un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă. Semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 cât şi noul Cod civil consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezenţa niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiţionale de funcţionare ale unor instituţii juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar CEJ s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii,  nu şi dispoziţiile legale. Astfel, prin Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reţinut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor si la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”

Protecţia consumatorilor poate să se realizeze şi în cadrul contractelor de credit în monedă străină dar calea nu este însă aceea a acţiunilor întemeiate pe Legea nr. 193/2000.

Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepţiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudenţială, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecţie a consumatorilor în cazul creditelor în valută. Transpunerea în legislaţia română a recentei Directive 17/2014 va constitui o ocazie foarte bună de a legifera în acest domeniu, având în vedere faptul că această directivă reglementează în Capitolul 9, art. 23 ”împrumuturile în monedă străină” şi impune statelor membre să adopte un cadru de reglementare corespunzător care să permită “limitarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit”, prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Rezultă că însăşi Directiva nr. 17/2014 are ca premisă aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suportă riscul valutar), dar obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecţia consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru contractele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementări.

Cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de  comision de administrare şi diferenţa între dobânda legală şi cea variabilă, instanţa reţine că nulitatea reprezintă o sancţiune de drept civil ce constă în desfiinţarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Principiul restabilirii situaţiei anterioare este unul dintre principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil şi presupune că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

 Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancţiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parţial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea. Legea nu menţionează expres dacă este vorba de o nulitate absolută sau una relativă, fapt pentru care stabilirea felului nulităţii se face prin raportare la natura interesului ocrotit prin norma juridică nerespectată, cu luarea în considerare şi a cauzei de nulitate, a terminologiei folosite în cuprinsul normei juridice, a regimului juridic al sancţiunii.

Instanţa apreciază că articolul menţionat stabileşte sancţiunea nulităţii absolute pentru ipoteza prevederii în contract a unei clauze abuzive, având în vedere că textul legal foloseşte sintagma cu caracter imperativ ”clauzele nu vor produce efecte”, spre deosebire de formulele ”anulabile” sau ”pot fi anulate”, caracteristice nulităţii relative. În plus, prin stipularea în contract a unei clauze abuzive, care încalcă echilibrul contractual şi contravine bunei-credinţe, prin profitarea de poziţia subordonată a cocontractantului, autorul acesteia urmăreşte un scop ilicit şi/sau imoral, iar cauza ilicită reprezintă un motiv de nulitate absolută, şi nu de nulitate relativă. Prin stipularea unei clauze abuzive, comerciantul nu urmăreşte doar vicierea consimţământului consumatorului (falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea contractului, care determină o persoană să încheie actul juridic respectiv în anumite condiţii, cu acceptarea unor clauze dezavantajoase), ci obţinerea unor venituri mai mari, profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află, şi care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condiţiile impuse de cocontractantul aflat într-o poziţie economică privilegiată.

Nu în ultimul rând, instanţa apreciază că lipsirea de efecte a clauzelor abuzive din contractele de adeziune, nenegociate de părţi, are rolul de a ocroti un interes general, al tuturor consumatorilor prin protejarea acestora împotriva tendinţei comercianţilor de a abuza de poziţia dominantă economic pe care o deţin, fiind vorba de norme juridice de ordine publică cu un evident caracter imperativ.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la clauzele contractuale cuprinse în art. 3.5  din Condiţiile generale ale Contractului de credit nr. RF56643409518/07.06.2007  şi  Contractul de credit nr. RF56645381605/ 12.06.2008, instanţa, făcând aplicarea principiului retroactivităţii (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) şi a principiului restabilirii situaţiei anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), va dispune restituirea prestaţiilor efectuate de către reclamantă în baza acestor clauze abuzive anulate.

Conform art. 1092 alin. 1 Cod civil, orice plată presupune o datorie şi ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii. În contextul constatării nulităţii absolute a comisionului de administrare, se va considera, retroactiv, că această obligaţie nu a existat, fiind vorba de o plată făcută fără temei şi care trebuie restituită de cel care a primit-o.

Totodată, instanţa va obliga pârâta la restituirea către reclamanţi sumelor achitate de către reclamant cu titlu de comision de administrare în perioada derulării contractelor precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data efectuării fiecărei plăţi până la data executării obligaţiei, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei.

Totodată, instanţa reţine că reclamanta are dreptul la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlul de comision de administrare, dobânda reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestor sume de bani şi fiind datorată pentru recuperarea integrală a prejudiciului, dobânzi ce vor fi acordate de la data plăţii până la data restituirii integrale a debitului.

Faţă de aspectele expuse în precedent, urmează a fi admisă în parte acţiunea, Constată că au caracter abuziv şi sunt nule absolut următoarele clauze din Contractul de credit nr. RF157244288298 din 29.11.2007, astfel  cum a fost  modificată prin Actul aditional din 09.11.2009:- clauza privind aplicarea unei dobânzi curente revizuibile  începând cu cel de-al doilea an de creditare, pe întreaga perioadă de creditare (art. 3.1. lit b din  Contract, art. 2 din Actul adițional);- clauza privind  posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda curentă revizuibilă (art 3.3 din Contract, art 2.5 din actul adițional);-clauza privind comisionul de plată anticipată de 3% din valoarea sumei de credit rambursată în avans (art 3.6 din Contract, art. 2.12 din Actul Aditional);-clauza privind comisionul de administrare (art 3.7 din Contract);-clauza privind posibilitate băncii de a modifica unilateral graficul de rambursare şi clauzele  contractului (art. 11.1, 11.4 din Contract, art. 5 din Actul Aditional)şi va fi obligată  pârâta să îi restituie reclamantei sumele de 2326,9 CHF(echivalent în lei la data plătii) şi 1044,20 lei CHF(echivalent în lei la data plătii)reprezentând comision de administrare, rspectiv suma achitată cu titlul de diferență dintre dobânzile aplicate la zi şi dobânzile aplicate în primul an de creditare.

În temeiul art 453 alin 1 CPC va fi obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2375 de lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de expertiză. .

Domenii speta

Spete similare