Contestatie la executare - Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţelor fiscale- apărare de fond în cadrul contestaţiei la executare silită

Prin sentinţa civilă nr.663 din 21.04.2016 pronunţată în dosarul nr.250/29272016, Judecătoria RV a  admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată  de contestator, a admis contestaţia la executare formulată de  contestatorul AC, în contradictoriu cu intimata AJFP TR – SF RV, a anulat titlul executoriu nr. 343030026140686/02.02.2016 şi somaţia nr. 343030031634239/02.02.2016, a obligat intimata la plata cheltuieli de judecată în sumă de 20 lei către contestator.

 Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală, dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.

Prin adresa nr. 24632/3/3006 din 07.01.2015, TB- Secţia a II a Penala a transmis intimatei spre executare silită titlul executoriu(extras) constând în sentinţa penală nr.423/20.03.2007 a TB , secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr.2098/04.06.2009 a Î.C.C.J., prin care contestatorul a fost obligat la plata sumei de  200 lei cheltuieli judiciare către stat.

 Aşadar, dreptul la executare silită s-a născut la data de 04.06.2009, iar termenul de prescripţie de 5 ani a început să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor -  respectiv anul 2010, împlinindu-se la data de 31 decembrie 2014, comunicarea TB către intimată s-a făcut ulterior, la data de 7 ianuarie 2015 iar actele de executare au fost emise în luna februarie 2016.

Art.226 din Codul de procedură fiscală prevede:  (1) Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare silită competent potrivit art. 30. Alin.(2) În titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare silită prevăzut la alin. (1) se înscriu creanţele fiscale, principale şi accesorii, neachitate la scadenţă, stabilite şi individualizate în titluri de creanţă fiscală întocmite şi comunicate în condiţiile legii, precum şi creanţele bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii. Niciun titlu executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă fiscală emis şi comunicat în condiţiile legii sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

 Având in vedere probele administrate in cauză instanţa constată că procedura de executare silită împotriva contestatorului a început în baza unei creanţe  cu depăşirea termenului  de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 215 al. 1 din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel încât , în baza art. 260 din acelaşi cod va admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, va admite contestaţia la executare formulată şi va anula titlul executoriu nr. 343030026140686/02.02.2016 şi somaţia nr.343030036134239/02.02.2016.

 Totodată în temeiul art. 453 al.1 C.pr.civ. a obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20 lei către contestator.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel intimata ANAF solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei în sensul respingerii contestaţiei la executare.

În motivarea apelului, după prezentarea istoricului cauzei, apelanta a învederat că în considerentele sentinţei nu se arată motivele pentru care s-a reţinut că executarea silită s-a făcut după data prescrierii termenului de executare silită, având în vedere că TB a transmis dosarul debitului spre executare silită la data de 07.01.2015 iar organul de executare silită a procedat la înregistrarea debitului şi a emis somaţia şi titlul executoriu nr.343030033848149 din 14.07.2015. Totodată s-a mai arătat că în condiţiile în care organul de executare silită nu are o culpă în procedura de executare este inadmisibil să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 20 lei.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 717 C.pr.civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului Tribunalul reţine:

În cauză titlul executoriu ce a stat la baza declanşării executării silite este reprezentat de sentinţa penală nr.423/20.03.2007 a TB, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr.2098/04.06.2009 a Î.C.C.J., prin care contestatorul a fost obligat la plata sumei de  200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Aşadar, termenul de prescripţie a creanţei bugetare a început să curgă – potrivit art. 131 alin. (1) C.pr.fisc. - la data de 01.01.2010 şi s-a împlinit la data de 31.12.2014.

În cauză s-au emis titlul executoriu nr. 343030026140686/02.02.2016 şi somaţia nr.343030036134239/02.02.2016 contestate de către intimatul –contestator.

De altfel, chiar luând în considerare susţinerile apelantei – în senul că a emis somaţia şi titlul executoriu nr.343030033848149 din 14.07.2015- se constată că procedura de executare silită a fost declanşată după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului a obţine executarea silită de 5 ani.

Mai mult, apelanta însăşi învederează că a primit spre executare titlul executoriu (hotărârea penală) doar la data de 07.01.2015 prin adresa nr. 24632/3/3006 din 07.01.2015, demers care, de asemenea, se plasează, în timp, ulterior împlinirii termenului de prescripţie la data de 31.12.2014, fiind evident că din moment ce primirea şi înregistrarea titlului şi a debitului aferent au fost realizate după împlinirea termenului de prescripţie, cu atât mai mult executarea silită este una prescrisă.

Pe cale de consecinţă, criticile apelantei privitoare reţinerea prescripţiei de către prima instanţă sunt vădit neîntemeiate. Chiar dacă prima instanţă ar fi trebuit să califice excepţia prescripţiei executării silite ca o critică de fond a contestaţiei şi să o valorifice ca atare,  soluţiile primei instanţei privitoare la reţinerea intervenirii prescripţiei executării, la admiterea contestaţiei precum şi anularea titlul executoriu nr. 343030026140686/02.02.2016 şi a somaţiei nr. 343030031634239/02.02.2016, fiind legale.

Cu privire la dispoziţia primei instanţe de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată către contestator, Tribunalul constată că aceasta este una nelegală, contravenind dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 80/2013 potrivit cărora „sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului (…) când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă”.

Aşadar, în raport de dispoziţiile anterior evocate, se impune restituirea taxei judiciare de timbru către contestator şi nicidecum obligarea intimatei-apelante la plata acestora cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin urmare, în temeiul art. 480 alin. (2) C.pr.civ. tribunalul va admite apelul, va schimba în parte sentinţa atacată,  va dispune restituirea  către intimat a sumei de 20 lei taxă judiciară achitată la fond.  Va menţine restul dispoziţiilor hotărârii apelate.

Domenii speta

Spete similare