Acţiune în revendicare lăcaş de cult.

Acţiune în revendicare lăcaş de cult.

Codul Civil (1865):art.480;

Decretul Lege nr 126/1990: art.3 alin.(2).

Sintagma cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr.126/1990, potrivit căreia în situaţia în care comisia mixtă prevăzută la alin. (1) din acelaşi text nu ajunge la nici un rezultat, "partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun" nu înseamnă că partea interesată de formularea unei cereri de restituire a lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale, adresate justiţiei, poate promova o acţiune în revendicare de drept comun, potrivit art. 480 Cod civil, cu ignorarea normelor speciale, ci că procedura prealabilă este continuată cu procedura jurisdicţională, care însă se desfăşoară tot potrivit normei speciale, respectiv că soluţionarea acestor litigii se desfăşoară tot în cadrul dispoziţiilor Decretului-lege nr.126/1990 "ţinând seama de voinţa credincioşilor" din comunitatea care deţine imobilul.

Secţia I Civilă - Decizia civilă nr.863/31  mai  2017.

Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 20.08.2014 la Tribunalul Hunedoara sub dosar la nr…/…/2014 reclamanta E.G. – C. de L., în calitate de for tutelar al Bisericii Greco - Catolice C. ia chemat în judecată în calitate procesuală de pârâtă P.O.R. R. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilului înscris în CF nr… S.S. (CF vechi … C. cu nr. top …) situat în sat C., com. S.S., jud. H.,  reprezentând locaş de cult (biserică) cu nr. cadastral/nr. topografic …-C1 împreună cu terenul intravilan aferent cu nr. cadastral/nr. topografic …, în suprafaţă de 2.848 mp, raportat la prevederile art.17 alin.1 şi alin.4, art.44 şi art.111 din Decretul-Lege nr.115/1938 şi să se dispună radierea  înscrierii de sub B.1 din CF vechi …C., întrucât, aşa cum rezultă din Încheierea nr…/02.07.1971, întabularea dreptului său de proprietate s-a făcut în lipsa hotărârii judecătoreşti prevăzute imperativ de dispoziţiile art.37 alin. ultim din Decretul nr. 177/1948; să se dispună rectificarea înscrierii de sub B1 şi B.2 din CF nr… S.S., prin radierea acestor înscrieri şi înscrierea dreptului de proprietate al Bisericii Greco-Catolice C., ca urmare a radierii înscrierii de sub B.1 din CF vechi … C. în ce priveşte lăcaşul de cult şi terenul aferent în suprafaţă de 2.848 mp înscris sub A.1 cu nr. top … în această carte funciară şi a restabilirii situaţiei anterioare de CF cu privire la acest imobil;  să se dispună, pe baza comparării titlului valabil de proprietate al Bisericii Greco-Catolice C. cu titlul nul de drept al pârâtei, recunoaşterea dreptului de proprietate  al acestei instituţii de cult greco-catolic asupra imobilului înscris în CF  nr… S.S. (CF vechi … C. cu nr. top …), situat în  sat  C., com. S.S., jud. H., reprezentând locaş de cult (biserică) cu nr. cadastral /nr. topografic …-C1, împreună cu terenul intravilan aferent cu nr. cadastral/nr. topografic …, în suprafaţă de 2.848 mp şi obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil; să fie îndrumat Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară H.–Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară H., să radieze, în temeiul  dispoziţiilor art. 34 pct. 1şi pct. 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938,  înscrierea de sub  B.1 din CF vechi nr… C.  în ce priveşte lăcaşul de cult şi terenul aferent în suprafaţă de 2.848 mp înscris sub A.1 cu nr. top … în această carte funciară, după rămânerea definitivă de hotărârii.

S-au solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 3.12.2014 reclamanta a depus la dosar o precizare de acţiune, prin care, pe lângă capetele de cerere din acţiunea introductivă formulează şi următorul capăt de cerere în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei S. şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor H. solicitând, a se constata nulitatea absolută a titlurilor de proprietate asupra imobilului în litigiu - înscris în CF … S.- respectiv, a actelor administrative prealabile nr. …/14.11.2012, întocmit de Primăria comunei S. şi nr. (..)/…/20.06.2007 întocmit de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor H., ca fiind emisă în favoarea unei persoane neîndreptăţite.

Prin sentinţa civilă nr… din data de 18 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Hunedoara - Secţia I Civilă în dosarul civil susmenţionat acţiunea civilă formulată în cauză a fost respinsă. Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî, astfel, Tribunalul, a reţinut următoarele:

Obiectul dosarului de faţă este în mod evident, unul de tip complex.

Prin acţiunea sa revendicativă, reclamanta, în calitate de for tutelar a Bisericii Greco – Catolice din C., tinde la dobândirea proprietăţii imobilului construcţie + teren aferent cu datele de CF şi topo-cadastrale menţionate în petit, funcţionând ca lăcaş de cult (biserică creştină ortodoxă) şi cimitir în proprietatea pârâtei P.O.R.R., solicitând în acest scop, ca instanţa să procedeze la compararea titlurilor deţinute de părţile în conflict; să radieze titlurile nule, de proprietate, ale pârâtei şi să dispună restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, prin efectuarea operaţiunilor tehnico-juridice specifice, de rectificare a întabulării.

Cum, imobilul în cauză, are o destinaţie şi o afectaţiune exclusiv liturgică, el, intră de drept în patrimoniul cultului creştin deţinător, regimul său juridic fiind guvernat de normele generale prevăzute de Legea nr.489/2006 – privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor – aplicabile categoriei bunurilor sacrae. 

În apărare, pârâta invocă, în primul rând, legitimitatea modului de dobândire a proprietăţii imobilului, ca fiind legea, respectiv, Decretul  nr. 358/1948, precum şi a înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, susţinând că transferul bunului în cauză, ca obiect de patrimoniu a operat în condiţiile art. 37 din Decretul nr.177/1948, urmare a migrării credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox şi, că, abrogarea acestui act normativ, prin Decretul nr.9/1989 şi recunoaşterea oficială a Bisericii Greco - Catolice prin Decretul - Lege nr. 126/1990, nu este de natură a conduce la redobândirea proprietăţii acestuia, fără nici o formalitate, fiind cu totul inacceptabilă teza potrivit căreia acesta nu a ieşit din patrimoniul reclamantei.

În al doilea rând, aceeaşi pârâtă invocă prezumţia proprietăţii în sistemul de carte funciară, instituită prin art.32 a Decretului-Lege nr.115/1938, respectiv principiul efectului constitutiv de drepturi reale a întabulării.

Conform temeiului de drept invocat de reclamantă în susţinerea cererii sale – şi, care, constituie, de altfel, baza legală a exonerării sale de plata taxei judiciare de timbru -, restituirea imobilului în cauză este reglementată printr-o lege specială, derogatorie – Legea nr.126/1990, adoptată în mod expres de legiuitor pentru a rezolva într-un mod echilibrat situaţia bunurilor aflate în patrimoniul Bisericii Creştin–Ortodoxe, ca urmare a abrogării Decretului nr.358/1948, după Evenimentele din decembrie 1989 – conform Decretului nr.9/1989.

Deci, precum s-a invocat prin art.3 al Legii nr.126/1990, legiuitorul a prevăzut expres ca situaţia juridică a lăcaşurilor de cult ca şi a caselor parohiale preluate de biserica ortodoxă, să se stabilească de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, acordând prevalenţă „dorinţei credincioşilor”- ceea ce denotă, în mod evident, că prin impunerea acestei proceduri, s-a vizat soluţionarea amiabilă a acestei chestiuni obşteşti sensibile.

Această normă juridică imperativă a fost completată, ulterior, prin Legea nr.182/2005, legiuitorul acordând posibilitatea părţii interesate de a deschide acţiune în justiţie potrivit dreptului comun,- în situaţia în care prin dialogul interconfesional, reprezentanţii clericali ai cultelor religioase în dispută, nu ajung la un acord.

În speţa de faţă, comisia mixtă în componenţa prevăzută de Decretul - Lege nr.126/1990, republicat, s-a întrunit în data de 11.04.2013.

Că, reprezentanţii clericali ai reclamantei nu au fost mulţumiţi cu rezultatul negocierii privind lăcaşul de cult în cauză, o dovedeşte însăşi acţiunea dosarului de faţă.

Ca urmare, în procedura dreptului comun–expres prevăzută de lege, ca alternativă juridică, la îndemâna părţii nemulţumite în urma negocierii interconfesionale şi, totodată, ca o garanţie a respectării dreptului fundamental la un proces echitabil prevăzut de art.6 din CEDO - această instanţă apreciază că soluţionarea cauzei presupune o abordare strict juridică din perspectiva dispoziţiilor art. 480 Cod civil de la 1864, urmând a avea în vedere condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în revendicare, - considerată în doctrină şi jurisprudenţă, ca fiind cea mai redutabilă armă juridică de apărare a dreptului de proprietate şi, care, potrivit definiţiei, se constituie ca posibilitate a proprietarului neposesor de a opune înaintea posesorului neproprietar, titlul său de proprietate, adică dovada dreptului de a-şi reapropria bunul.

În cauză, reclamanta solicită admiterea acţiunii sale revendicative a imobilului având coordonatele topo cadastrale menţionate în petit pe baza comparării titlurilor de proprietate – respectiv, a titlului său de proprietate cu titlul de proprietate al pârâtei - susţinând că titlul pârâtei este lovit de nulitate absolută pentru nerespectarea prevederilor art.37 din Decretul nr.177/1948 prin lipsa hotărârii judecătoreşti şi, solicitând, ca instanţa să se pronunţe în favoarea sa, ca parte al cărei drept este preferabil.

De asemenea, sub aspectul titlului de proprietate emis de comisiile de fond funciar, susţine că pârâta nu avea calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu, întabulat  în  CF … S. ( CF vechi nr… C. nr. topo …).

În mod logic, în cauză, operaţiunea tehnică comparativă – compararea de titluri – solicitată de reclamantă, presupune existenţa a două titluri - din care unul valid şi unul acuzat ca invalid -, pe care însă, reclamanta nu le-a înfăţişat instanţei, astfel că operaţiunea comparării nu se poate efectua decât sub aspectul întabulărilor în cartea funciară, respectiv, în ce priveşte examinarea titlului de proprietate emis în baza legilor fondului funciar.

Or, în sistemul de carte funciară reglementat de Decretul - Lege nr.115/1938- intrată în vigoare la 12.07.1947, potrivit Legii nr.241/1947, dobândirea efectivă a dreptului de proprietate imobiliară este posibilă numai prin realizarea întabulării în cartea funciară, operaţiunea având, de principiu, forţa probantă deplină şi definitivă a drepturilor reale imobiliare, orice neconcordanţă între starea tabulară a unui imobil şi situaţia lui reală putând a fi rezolvată, - potrivit art.22 şi, respectiv, a art.34-40 din acest act normativ -, doar, pe calea acţiunii în rectificare.

Aşadar, potrivit art.33 din Decretul-Lege nr.115/1938 înscrierile în cartea funciară au putere doveditoare absolută, proprietarul întabulat, fiind apărat de orice cauză de evicţiune, cu excepţia situaţiei când, împotriva sa, s-a introdus în termenul legal prevăzut de art.37, o acţiune de rectificare a întabulării.

Pârâta BOR şi-a întabulat dreptul de proprietate în CF … C., cu titlu de lege, respectiv, în baza Decretului nr.358/1948, la data de 02.07.1971, conform Încheierii de CF nr…/1971.

Ulterior, în baza Titlului de proprietate nr.(..)/…/2007, pârâta şi-a înscris dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil în CF nr… S.

De remarcat că, Decretul nr.177/1948 – prin art. 55 – acorda dreptul de contestaţie, în justiţie, însă, nu s-a făcut dovada vreunui demers illo tempore din partea reclamantei B.G.C. în sensul de a ataca întabularea şi, prin aceasta, însăşi transferul bunului imobil în litigiu pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a cerinţelor vizând întabularea.

De altfel, art.37 al Decretului nr.177/1948, nu impune existenţa unei hotărâri judecătoreşti ca o condiţie de legalitate a întabulării imobilului în litigiu – decât în situaţia când, potrivit art. 55 din acelaşi act normativ, ar fi fost contestat însăşi modul de împărţire a bunurilor între diferite comunităţi religioase locale, în situaţia migrării membrilor lor spre alte culte sau abandonării unui cult, nerezolvate potrivit regulilor impuse de alin.1 şi 3 a articolului respectiv.

Or, în cauză, este aplicabilă regula impusă de alin.2 al art. 37 din Decretul nr. 177/1948, potrivit căreia biserica (ca locaş de închinăciune sau casă de rugăciuni ) şi edificiile anexe acesteia, aparţin, de drept, comunităţii locale a cultului nou adoptat ( în speţă cultului ortodox), în condiţiile în care majoritatea credincioşilor greco-catolici din localitatea V. al căror cult a fost interzis de regimul comunist, au aderat la cultul creştin-ortodox.

Dintr-o altă perspectivă, însă în aceeaşi ordine de idei, potrivit înscrierilor de carte funciară şi a susţinerilor făcute de reclamantă însăşi, pârâta a devenit proprietară asupra imobilului în cauză în baza legii – respectiv, a Decretului nr.358/1948 –, acest mod de dobândire a proprietăţii fiind prevăzut expres prin art. 644-645 Cod civil, iar abrogarea actului normativ respectiv – ca metodă de suprimare a acestuia –, nu poate avea ca efect desfiinţarea retroactivă a efectelor sale în lipsa voinţei legiuitorului manifestată la modul expres sau, cel puţin, lipsit de orice echivoc.

Deci, în cauză, se poate conchide că pârâta deţine în mod legitim, proprietatea imobilului în cauză – lăcaş de cult (biserică) şi cimitir – titlul său fiind opera legii şi dorinţei credincioşilor – care, în 1948, la momentul interzicerii cultului greco-catolic nu au opţionat pentru alt cult agreat de regimul comunist, ci pentru cultul ortodox, continuând să se manifeste ca adepţi ai acestuia şi acum, în actualitate.

Soluţionarea cauzei presupune şi o abordare din perspectiva istorico-teleologică, neputând fi ignorate circumstanţele Unirii Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei Catolice, respectiv, intervenţia suveranului habsburgic în peisajul confesional din Transilvania, în scopul evident de a schimba raportul de forţe în favoarea Curţii de la Viena - în condiţiile în care, în acest spaţiu geografic arondat, populaţia era preponderent de naţionalitate română şi, desigur, de religie ortodoxă -, precum şi dezideratul Suveranului Pontif în realizarea proiectul de latinizare a bisericilor orientale.

Or, izvoarele istorice atestă că acest tip mixt de biserică creştină – păstrându-şi, în esenţă, ritualul liturgic al bisericii greceşti (ortodoxe) şi preluând, în esenţă, modul de organizare şi administrare a bisericii catolice -, s-a concretizat în anul 1697 prin primul act de aderare semnat de Mitropolia Ortodoxă a Ardealului,- şi prin prima diplomă a Unirii religioase, promulgată de suveranul Imperiului Habsburgic, în februarie 1699 -, Uniaţia fiind concepută, exclusiv, în interesul preoţilor care, prin această aderare la Biserica Romei Papale, dobândeau un statut similar cu cel al catolicilor – copiii lor şi tinerii putând fi primiţi la şcolile catolice şi putând accede al slujbe în administraţia publică a imperiului -, într-o perioadă în care starea socială generalizată a românilor din Transilvania era iobăgia, iar principiul funcţional al dietei locale era „unio-trium-nationum”.

Aşadar, pe baza argumentului privilegiilor, preoţii ortodocşi au acceptat noul statut de uniaţi, luând totodată, cu ei întreg poporul mirenilor, pe care îl păstoreau, care, neavând o altă alternativă şi, evident, o altă biserică în localitatea în care trăiau şi-au urmat preotul menţinându-se în această formulă bisericească mai multe secole.

Că este aşa şi, că, în conştiinţa religioasă a membrilor comunităţii satului C., nu s-au produs mutaţii reale o dovedeşte însăşi faptul că, urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 şi urmare a recunoaşterii oficiale a Bisericii Greco-Catolice, niciunul dintre credincioşii creştini nu a revenit la cultul greco-catolic, - situaţie atestată oficial, de către INST, prin DS H., de unde rezultă că în această localitate nu există credincioşi greco-catolici.

Deci, incontestabil, imobilul revendicat - funcţionând ca lăcaş de cult creştin ortodox, aparţine comunităţii, membrii acesteia fiind aceia care l-au edificat, l-au întreţinut şi l-au înfrumuseţat continuu, în scopul precis şi declarat de a reprezenta biserica lor, de a-i însoţi în toate evenimentele vieţii, de a-şi îngropa morţii în cimitirul ei, după ritualul ortodox, consacrat.

Soluţionarea cauzei mai presupune şi o abordare procesual civilă în condiţiile în care în cauză s-a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale civile a reclamantei şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al ERU, în calitate de for tutelar al PGC General B. şi a căror soluţionare este cu precădere conform imperativului impus art. 248 C.pr. civilă.

Or, soluţionarea acestei excepţii (legitimatio ad processum) cu cele două componente ale ei – capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu -, presupune examinarea cauzei din perspectiva art. 32 alin.1 lit. a şi a prevederilor art. 56  şi 57 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora una dintre condiţiile esenţiale, inerente oricărui demers procesual concretizat într-o cerere sau acţiune civilă, este aceea ca persoana să aibă folosinţa drepturilor procesuale civile şi să-şi poată exercita aceste drepturi, în condiţiile în care capacitatea procesuală, ca aptitudine generală a persoanei de a sta parte în proces, constituie un corolar al capacităţii civile, fiind recunoscută oricărei persoane fizice sau persoane juridice care există sau, excepţional, care s-a constituit potrivit legii.

Din această perspectivă se constată că prin art.14 alin. 2 din Legea nr. 489/2006 - privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor -, legiuitorul a statuat ca unităţile de cult, inclusiv filialele lor fără personalitate juridică, se înfiinţează şi se organizează de către culte potrivit propriilor statute, regulamente şi coduri canonice, Biserica Greco-Catolică cu unităţile şi subunităţile ei funcţionând în condiţiile Codului de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice şi a Codului Bisericilor Orientale recunoscut prin HG nr. 1218/2008.

Prin art.515-518, anexa I din codul respectiv, este concepută şi definită parohia ca fiind o comunitate stabilă de credincioşi dintr-un teritoriu geografic precis determinat, a cărei grijă pastorală, sub autoritatea Episcopului diecezan este încredinţată unui paroh, acesta fiind păstorul propriu al parohiei încredinţate lui pe care o reprezintă în toate treburile juridice.

Prin art.515 alin. (2) Codul respectiv recunoaşte autoritatea Episcopului diecezan de a înfiinţa, desfiinţa sau modifica orice parohie, ţinând cont de părerea consiliul prezbiteral.

Aşadar, raportat la cele ce preced se poate conchide că, în cauză, reclamanta Biserica Greco - Catolică C. nu există şi nici nu poate exista întrucât în unitatea administrativ-teritorială a satului C., nu există niciun credincios greco-catolic.

Desigur, această situaţie faptică impune o soluţie de admitere a excepţiei respective.

O soluţie similară, de admitere, impune şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al EGCUR de L.  acţionând, în cauză, în calitate de for tutelar al Parohiei Greco-Catolice C. care, precum s-a arătat, nu are folosinţa şi exerciţiul drepturilor civile potrivit propriului Cod de drept canonic,- în baza căruia se organizează şi funcţionează ca unitate de cult - , întrucât această filială, conform propriei recunoaşteri de către reclamantă, nu s-a constituit şi nu se află evidenţiată,- potrivit art. 14 alin. (2)  din Legea nr.489/2006 -, la Ministerul Culturii şi Cultelor din România, nu are un paroh desemnat şi nici un număr de credincioşi adepţi. 

Reclamanta şi-a precizat acţiunea, extinzând atât cadrul procesual - prin introducerea în cauză a comisiilor de fond funciar, respectiv, a Primăriei comunei S. pentru comisia locală – cât şi în ce priveşte obiectul cauzei– solicitând constatarea nulităţii absolute a actelor administrative premergătoare şi a Titlului de proprietate nr. (…)/…/2007, în baza căruia pârâta şi-a întabulat dreptul de proprietate în CF nr… a comunei S., echivalentul în sistem topo-cadastral a vechiului CF nr… C.

Sub acest aspect, această instanţă apreciază a fi incidente prevederile art. III a Legii nr.169/1997 de modificare şi completare a Legii nr.18/1991–legea fondului funciar -, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul reglementând în mod expres procedura de retrocedare a terenurilor agricole (cooperativizate), precum şi o competenţă specială şi expresă de soluţionare a plângerilor ori acţiunilor civile determinate de aplicarea acestui act normativ, implicând, cu certitudine, un probatoriu adecvat.

Ca atare, reclamanta nu poate apela la două căi distincte în cadrul aceluiaşi proces pentru revendicarea imobilului în litigiu a cărui regim juridic, precum s-a arătat, este unul special reglementat de o lege specială - Legea nr.126/1990 -, putând, eventual, să-şi valorifice dreptul la retrocedarea terenurilor agricole, pe calea unei acţiuni distincte, înaintea unei instanţe de drept comun, competente.

 Sintetizând considerentele pentru care, această instanţă apreciază că soluţia care se impune în cauză, prioritar, pe excepţii, cât şi pe fond, este aceea de respingere a acţiunii precizate, formulată de reclamantă, în calitate de for tutelar.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel în termen legal reclamanta, solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate în condiţiile art.480 alin. (2) Cod procedură civilă, iar prin hotărârea ce se va pronunţa, să se admită acţiunea precizată în revendicare imobiliară şi rectificare de CF, aşa cum a fost formulată.

În expunerea de motive apelanta susţine că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, atât pe cale de excepţie cât şi pe fondul cauzei.

Pe cale de excepţie, prima instanţă a motivat respingerea acţiunii pe faptul că Biserica Greco Catolică C. nu există şi nici nu poate exista deoarece în satul C. nu există nici un credincios greco-catolic, ignorând complet nefondat împrejurarea că reclamanta este ERURGC, în calitate de reprezentantă a Bisericii RUGC C. şi ca atare are calitate procesuală activă în cauză.

Pe fondul cauzei.

1. Modul de dobândire a dreptului de proprietate al intimatelor pârâte asupra imobilului în discuţie nu a respectat reglementările în vigoare la acea dată, raportat la prevederile art.17 alin.1 şi 4, art.44 şi art. 111 din Dec-lege nr.115/1938, întrucât s-a făcut în lipsa hotărârii judecătoreşti prevăzute în mod imperativ, cu efect constitutiv de drepturi, de către dispoziţiile art. 37 alin. ultim din Dec nr.177/1948;

2. Dobândirea dreptului de proprietate de către intimele pârâte asupra lăcaşului de cult revendicat de reclamantă, în baza Decretului Lege nr.358/1948 este cu desăvârşire nelegală, întrucât acest act normativ nu a reglementat averea parohiilor greco-catolice desfiinţate în mod complet abuziv şi samavolnic de către regimul comunist, neprevăzând absolut nici o procedură de preluare de către vreun alt subiect de drept a averii imobile şi mobile a acestor parohii, ci, doar făcând referire în art.I teza I-a din acest act normativ la o pretinsă revenire a comunităţii locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român;

3. Lăcaşul de cult revendicat prin prezenta acţiune nu aparţine nicidecum comunităţii din localitatea C., care nu a dobândit niciodată un drept de proprietate sau un alt drept real asupra acestuia, ci aparţine cultului religios care l-a edificat, l-a stăpânit în mod legal până la desfiinţarea nelegală de către regimul comunist şi şi-a întabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra sa, adică în prezenta speţă, cultului greco-catolic unit cu Roma.

Faţă de aceste motive pe care apelanta înţelege să le detalieze mai jos, consideră hotărârea primei instanţe ca fiind profund nelegală şi netemeinică solicitând admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În ceea ce priveşte motivele de apel.

1. Pe cale de excepţie, solicită schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii ca nefondate şi lipsite de incidenţă în cauză a excepţiilor lipsei calităţii de reprezentant al Bisericii Greco Catolice C. şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei deoarece conform prevederilor HG. nr.1218/2008 are calitate procesuală activă şi interes în a revendicat lăcaşul de cult în litigiu.

2. Pe fondul cauzei, sunt reluate argumentele din acţiunea introductivă, apelanta susţinând că modul de dobândire a dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului lăcaşului de cult greco-catolic este făcută cu nerespectarea reglementărilor în vigoare la acea dată, prin raportare la prevederile art.17 alin.1 şi 4, art.44 şi art.111 din Decretul Lege nr.115/1938,  în sensul că întabularea dreptului de proprietate al intimatelor s-a făcut în lipsa hotărârii judecătoreşti prevăzute în mod imperativ, cu efect constitutiv de drepturi, de către dispoziţiile art. 37 alin. ultim din Decretul nr.177/1948, care statuează extrem de clar faptul „cazurile prevăzute articol vor fi constatate si soluţionate de judecătoria populară a locului ”.

În condiţiile în care o astfel de procedură obligatorie nu a fost urmată în cazul în speţă de intimatele pârâte este evident faptul că titlul de proprietate al acestora asupra lăcaşului de cult şi terenului aferent nu este valid nici măcar potrivit reglementărilor legale în vigoare la data întabulării în CF.

În acest context, învederează faptul că pârâtele nu pot invoca în favoarea lor dispoziţiile art. 17 alin.1 din Decretul - Lege nr.115/1938, întrucât nu a existat nici un acord de voinţă asupra strămutării dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult greco-catolic şi a terenului aferent acestuia în suprafaţă  de 2848 m2, înscris în CF vechi nr… C. sub nr. top... întrucât apelanta nu mai exista ca subiect de drept cu capacitate juridică civilă la data încheierii de CF nr…/1971.

Pe de altă parte, pârâtele nu pot invoca în favoarea lor nici dispoziţiile art.17 alin.(4) din Decretul - Lege nr.115/1938, întrucât acesta nu a urmat procedura imperativă prev. de dispoziţiile art.37 alin, ultim din Decretul nr.177/1948, nesolicitând Judecătoriei constatarea situaţiei de fapt, drept pentru care în lipsa hotărârii judecătoreşti care să înlocuiască acordul de voinţă sau consimţământul cultului greco-catolic, transferul dreptului de proprietate de la instituţia apelantă la intimatele pârâte asupra lăcaşului de cult cât şi a terenului aferent acestuia, este lovit de nulitate absolută, impunându-se a fi radiat din CF.

Pe cale de consecinţă, raportat la nerespectarea de către pârâte a disp. art.17 alin.1 şi alin.4 din Decretul - Lege nr.115/1938, înscrisurile prezentate de acestea pentru întabularea în CF a dreptului lor de proprietate asupra lăcaşului de cult şi a terenului aferent acestuia, nu îndeplinesc condiţiile pct.1 şi 2 ale art.44 din Decretul - Lege nr.115/1938 deoarece pe de o parte nu îndeplinesc cerinţele de validitate sub aspectul capacităţii juridice şi a formei actului juridic ce cuprinde, iar pe de altă parte, nu au nici o putere doveditoare potrivit dreptului comun, necuprinzând niciun acord de voinţă ori un consimţământ valabil exprimat şi nici o hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, care să înlocuiască aceste lipsuri.

În aceste condiţii, întabularea dreptului de proprietate al pârâtei asupra lăcaşului de cult în litigiu a încălcat şi dispoziţiile art. 111 din Decretul - Lege nr. 115/1938, întrucât la baza cererii de întabulare a acestui drept real nu a stat niciun înscris original valabil, nici o hotărâre judecătorească şi nici o hotărâre valabilă a autorităţii administrative, întrucât autoritatea administrativă nu avea nici o competenţă de a efectua transferuri valabile de proprietate între două persoane juridice de drept privat asupra unor bunuri imobile ce nu s-au aflat niciodată în proprietatea Statului Român.

În susţinerea acestei ultime afirmaţii, învederează faptul că potrivit art.2 din Decretul nr. 358/ 1948, lăcaşul de cult greco-catolic şi terenul aferent acestuia în suprafaţă de 2848 m2, înscris în CF vechi nr… C. cu nr. top…, fiind în proprietatea unei parohii greco catolice, în speţă Biserica greco-catolică C., nu a trecut în anul 1948 în proprietatea Statului Român, care, de altfel, nici nu şi-a intabulat vreodată dreptul de proprietate asupra acestui imobil, astfel încât nici o autoritate administrativă nu era competentă de a emite titlu de  proprietate ori alt act cu caracter administrativ cu privire la acest imobil.

În aceste condiţii, actele care au stat la baza întabulării dreptul de proprietate al pârâtei asupra lăcaşului de cult menţionat, neînsoţite de hotărârea judecătorească impusă de art.37 alin. ultim din Decretul nr.177/1948, nu au natura juridică a unui titlu valabil de proprietate care să poată servi la întabularea acestui drept real al cultului ortodox, întrucât nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de dispoziţiile art.17 alin. 1 şi alin.4, art.44 pct. 1 şi pct.2 si ale art. 111 din Decretul - Lege nr.115/1938.

Pe cale de consecinţă, sunt lovite de nulitate absolută şi titlurile de proprietate ale intimatei asupra imobilului în litigiu, respectiv actele administrative emise de Primăria comunei S. şi Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor H., întrucât au fost emise în favoarea unei peroane fără calitate legală de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat, întrucât nu a avut niciodată calitatea de proprietar al acestui imobil, ci doar de uzurpatoare a dreptului real de proprietate al reclamantei.

Faţă de această împrejurare, consideră că a dovedit cu evidenţă faptul că sunt complet nelegale considerentele primei instanţei referitoare la pretinsa netemeinicie a acţiunii, în condiţiile în care s-a dovedit nelegalitatea titlului de proprietate al pârâtelor.

3. Consideră că Decretul nr.358/1948 nu poate constitui un temei de drept valid pentru întabularea în CF a dreptului de proprietate al intimatelor pârâte, deoarece nu a reglementat averea parohiilor greco-catolice desfiinţate în mod complet abuziv şi samavolnic de către vreun alt subiect de drept a averii imobile şi mobile a acestor parohii, ci doar făcând referire în art.1 teza I-a din acest act normativ la o pretinsă revenire a comunităţii locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român.

Consideră cererea sa de rectificare a înscrierii din CF, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare de CF cu privire la acest imobil pe deplin legală şi întemeiată, în condiţiile inexistenţei unui titlu valabil de proprietate al pârâtei asupra lăcaşului de cult greco-catolic şi a terenului aferent acestuia.

În susţinerea cererii, supune atenţiei instanţei, ca practică judiciară în materie, Decizia civilă nr. 6004/ 11.11.2010, irevocabilă, pronunţată în dos nr. 392/ 100/ 2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, considerând că soluţia pronunţată de instanţa supremă în acea cauză are valoare de principiu, intrând sub autoritatea lucrului judecat, consacrat de dispoziţiile art.166 Cod procedură civilă şi pe cale de consecinţă, fiind aplicabilă în orice speţă supusă judecării în această materie.

4. Susţine că lăcaşul de cult revendicat nu aparţine comunităţii din localitatea C., care nu a fost niciodată întabulată, ci aparţine cultului religios care l-a edificat, l-a stăpânit până la desfiinţarea sa nelegală de către regimul comunist şi şi-a întabulat dreptul de proprietate asupra sa, adică cultului greco-catolic unit cu Roma.

Ca atare, „comunitatea ortodoxă” nu poate invoca nici un drept şi nici un interes legitim, născut sau actual, personal şi direct, care ar justifica vreun drept real al acestui subiect de drept asupra lăcaşului de cult în litigiu.

Faptul că credincioşii ortodoxi sunt mai numeroşi decât cei greco-catolici nu are nici o relevanţă în cauză, în condiţiile în care lăcaşul de cult în litigiu nu a aparţinut niciodată comunităţii locale, atât timp cât credincioşi din această comunitate nu s-au organizat într-o asociaţie cu personalitate juridică şi nu au dobândit dreptul de proprietate asupra acestui bun imobil, pe care să şi-l înscrie în CF.

Dacă instanţa de fond a cauzei a apreciat că lăcaşul de cult nu este proprietatea nici uneia din cele două culte religioase aflate în litigiu, aceasta se impunea să fixeze cadrul procesual, potrivit dispoziţiilor art. 200 Cod procedură civilă, din etapa de regularizare a cererii de chemare în judecată şi pe cale de consecinţă, să împrocesueze şi credincioşii din această localitate, în scopul verificării existentei şi validităţii presupusului titlu de proprietate al acestora, titlu care până la data prezentei nu a fost întabulat.

Din moment ce însă prima instanţă nu a efectuat o astfel de împrocesuare aceasta se impunea să soluţioneze capetele de cerere ale acţiunii doar cu referire la părţile aflate în proces, respectiv să verifice validitatea titlului de proprietate al intimatei, raportat la prevederile art. 17 alin. 1 şi alin. 4, art. 44 şi art. 111 din DL nr.115/1938 şi prin comparare cu titlul de proprietate al cultului catolic, să stabilească care din cele două titluri de proprietate este preferabil.

Susţine că prin prisma dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO, ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la respectarea proprietăţii sale să fie subordonat unui „ terţ” în speţă „ comunitatea ortodoxă” care, aşa cum s-a arătat mai sus,  nu a fost niciodată titulară dreptului de proprietate, ori, acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporţional cu numărul de membrii-persoane fizice care o alcătuiesc.

Consideră că prin apariţia Legii nr.489/2006, împrejurarea că comunitatea ortodoxă ar fi mai mare decât cea greco-catolică este absolut indiferentă pentru corecta soluţionare a acţiunii în revendicare de faţă.

Mai invocă apelanta, în susţinerea acestui motiv de apel, egalitatea cultelor în faţa legii, precum şi faptul că antecesori intimatelor pârâte nu au atacat niciodată ulterior anului 1918, respectiv în perioada interbelică şi până în anul 1948, încheierea de CF prin care reclamanta şi-a întabulat dreptul de proprietate; această pasivitate reprezentând o recunoaştere tacită a legalităţii dreptului de proprietate al reclamantei.

5. Pe fondul cauzei solicită admiterea acţiunii sale în revendicare şi rectificare de CF cu toate capetele de cerere.

În condiţiile în care a dovedit nulitatea absolută a titlului de proprietate al intimatelor pârâte consideră că pe baza comparării titlului valabil de proprietate al reclamantei cu titlul nul de drept al intimatelor pârâte se impune recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra lăcaşului de cult în litigiu şi pe cale de consecinţă obligarea intimatelor pârâte să-l lase în deplină proprietate şi posesie a reclamantei.

Ca şi practică judiciară în materie apelanta invocă Decizia nr.200/2012 pronunţată de C.A. Timişoara în dosar nr…/108/2009 rămasă irevocabilă prin respingerea de către instanţa supremă prin Decizia nr…/01.10.2013 a recursului părţii ortodoxe.

Posibilitatea exercitării necondiţionate a acţiunii în revendicare în actual context legislativ instituit prin Legea nr.182/2005 a fost de altfel menţionată de CEDO într-o speţă similară, respectiv Hotărârea din 12.01.2012 pronunţată în cauza Parohia greco-catolică S.B. contra României, în care Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 paragraf 1 (dreptul de acces la justiţie ) şi a art. 14 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului tocmai pentru faptul că instanţele naţionale respinseseră ca inadmisibilă o acţiune formulată în acelaşi cadru legal ca şi cea de faţă.

Faţă de argumentaţia de mai sus solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat.

Cu cheltuieli de judecată.

În drept: art.466 şi urm Cod de procedură civilă, art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/ 1990 completate prin Legea nr. 182/ 2005, art. 34 pct. 1 şi pct. 3, art. 17 alin. 1 şi alin.4, art. 44 şi art. 111 din Decretul - Lege nr. 115/ 1938, art. 37 alin. ultim din Decretul nr. 177/1948, art. 480 - art. 481 din vechiul Cod civil ( art. 563 din noul Cod civil), ale Decretului - Lege nr. 9/1989, art. 431 alin. 2 Cod procedură civilă şi ale art.1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Intimata a depus întâmpinare şi concluzii scrise prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, reinterând argumentele din faţa primei instanţe.

Apelanta a depus răspuns la întâmpinare şi concluzii scrise solicitând respingerea apărărilor formulate de intimată şi admiterea apelului aşa cum a fost formulat.

CURTEA, verificând, potrivit art. 479 din Codul de procedură civilă, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, reţine următoarele:

1.Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei  reiterată în faţa instanţei de apel de către intimata pârâta prin întâmpinare, aceasta nu este fondată întrucât  reclamanta ERURGC are calitate procesuală activă şi interes în cauză în calitate de reprezentantă a BRURGC. Aceasta din urmă este recunoscută prin Legea nr.489/2006, ca fiind continuatoarea fostei Biserici Greco-catolice, desfiinţată prin Decretul nr.358/1948. Biserica Greco-catolică C. a fost  întabulată în vechea carte funciară … C. sub nr. top ...

Deci, din perspectiva art.36 din Codul de procedură civilă, reclamanta justifică calitate procesuală activă în cauză, existenţa sau inexistenţa dreptului afirmat constituind o chestiune de fond.

Cum în speţă, litigiu a fost soluţionat şi pe fondul cauzei, cu înlăturarea considerentelor vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, se va proceda la analiza celorlalte motive de apel.

2. Pe fondul cauzei.

2.1. Din extrasul de cartea funciară depus la dosarul cauze reiese că întabularea dreptului de proprietate al intimatei PORR. asupra imobilului în litigiu s-a făcut în baza legii.

2.2. Cu referire la nelegala întabulare a dreptului de proprietate al bisericii ortodoxe asupra lăcaşelor de cult în temeiul Decretului nr. 358/1948.

Prin art.37 din Decretul nr.177/4.08.1948 pentru regimul general al cultelor religioase s-au prevăzut următoarele:

Dacă cel puţin 10% din numărul credincioşilor comunităţii locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul său, proporţională cu numărul credincioşilor care au părăsit-o şi această parte proporţională se strămută tot de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat de noii credincioşi.

Dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica (locaşul de închinăciune, casa de rugăciuni), cum şi edificiile anexe, aparţin de drept comunităţii locale a cultului nou adoptat, cealaltă avere cuvenindu-se celor două comunităţi locale în proporţia arătată la alineatul precedent.

Dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporţional cu numărul celor rămaşi fără a se socoti biserica (locaşul de închinăciune, casa de rugăciuni) şi edificiile anexe; această despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei.

Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate şi soluţionate de judecătoria populară a locului.

Cultul greco-catolic s-a desfiinţat, prin Decretul nr. 358 din 2 decembrie 1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, legiuitorul de la acea vreme statuând în modul următor:

Art. 1 - În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr.177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art. 2 - Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.

Potrivit Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, averea acestui cult, cu excepţia averii fostelor parohii, a trecut de drept, în puterea legii, la stat. Averea fostelor parohii, în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 a trecut, tot de drept, la cultul la care au aderat credincioşii. Deci transferul  proprietăţii de la Cultul Greco Catolic la Cultul Ortodox a operat în puterea legii, odată cu trecerea credincioşilor la Cultul Ortodox.

Privită din această perspectivă, trecerea lăcaşului de cult, în anul 1948, în favoarea Bisericii ortodoxe, apare ca o dobândire de drept a proprietăţii în temeiul legii în vigoare la acea dată.

Pe de altă parte, corespunde adevărului că trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost una pe deplin voluntară, cu respectarea libertăţii conştiinţei şi a libertăţii religioase, aşa cum prevede art. 27 din Constituţia anului 1948, în vigoare la acea dată şi art. 1 alin. (1) din Decretul nr.177/1948, fiind bine ştiut că prin Decret nr. 358/1948, cultul greco-catolic a fost desfiinţat abuziv, acest ultim act normativ fiind abrogat imediat după înlăturarea regimului comunist, prin Decretul-lege nr. 9/1989.

Aceste "evenimente istorice" din viaţa cultului greco-catolic nu schimbă însă cu nimic datele problemei din punct de vedere juridic, în sensul celor arătate, deoarece Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, a rămas în vigoare o lungă perioadă de timp, până la abrogarea sa, prin Legea nr. 489/2006.

Art. 38 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948 prevedea că "trecerea de la un cult la altul sau părăsirea unui cult sunt libere", iar "dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, lăcaşul de cult aparţine de drept comunităţii locale a cultului nou adoptat (...)" - potrivit art. 37 alin. (2), din acelaşi act normativ.

Articolul 37 din Decretul nr. 177/1948 nu prevede că doar trecerea de bună voie a credincioşilor de la un cult la altul are ca efect transmiterea proprietăţii de la cultul părăsit la cel adoptat. Textul este în egală măsură aplicabil şi atunci când unui cult i s-a retras recunoaşterea potrivit art.33 din acelaşi act normativ, iar credincioşii au fost nevoiţi să adere la un alt cult.

În consecinţă, întabularea dreptului de proprietate a Bisericii Ortodoxe Române fiind făcută în baza legii, cu respectarea cerinţelor acesteia, nu se impune nici anularea încheierii de CF şi nici rectificarea cărţii funciare în sensul solicitat de reclamanta apelantă. Art. 34 din DL 115/1938 nu este aplicabil, întrucât rectificarea unei intabulări se poate cere dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile, ceea ce nu este cazul în speţă.

2.3 Prin Decretul-lege nr.126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desfiinţare a cultului greco-catolic).

Potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situaţia lăcaşelor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".

Art.3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005 în sensul că, au fost adăugate alte trei alineate, iar la alin. (2) se prevede că:" în situaţia în care nu se ajunge la nici un rezultat în procedura prealabilă, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun".

Trebuie remarcat că, în litigiile de natura celui de faţă, privind restituirea lăcaşelor de cult şi a celor parohiale, normele generale cuprinse în art.480 şi urm. Cod civil se completează cu cele cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr.126/1990, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate potrivit principiului specialia generalibus derogant. Cu alte cuvinte,, potrivit acestui principiu de drept, în dreptul intern, atunci când un raport juridic este reglementat atât de norme speciale, cât şi prin norme generale, conflictul dintre aceste dispoziţii legale se rezolvă în favoarea legii speciale.

Sintagma cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr.126/1990, potrivit căreia în situaţia în care comisia mixtă prevăzută la alin. (1) din acelaşi text nu ajunge la nici un rezultat, "partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun" nu înseamnă că partea interesată de formularea unei cereri de restituire a lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale, adresate justiţiei, poate promova o acţiune în revendicare de drept comun, potrivit art.480 Cod civil, cu ignorarea normelor speciale, ci că procedura prealabilă este continuată cu procedura jurisdicţională, care însă se desfăşoară tot potrivit normei speciale, respectiv că soluţionarea acestor litigii se desfăşoară tot în cadrul dispoziţiilor Decretului-lege nr.126/1990 "ţinând seama de voinţa credincioşilor" din comunitatea care deţine imobilul, care, în speţă, sunt majoritari credincioşi ortodocşi.

 În privinţa conflictului dintre legea specială şi dreptul comun dreptul intern, în soluţionarea raporturilor litigioase de natura celui de faţă, se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în sensul că acesta se soluţionează în favoarea legii speciale, sens în care au fost pronunţate mai multe decizii, care au caracter obligatoriu pentru instanţele de drept comun, prin care s-a analizat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Decretul-lege nr.126/1990.

Deci, contrar susţinerilor apelantei, nu se poate imputa instanţei de apel că a procedat la soluţionarea eronată a acţiunii în revendicare ca urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor art.3 alin.(1) din Decretul-lege nr.126/1990, raportând dorinţa credincioşilor aparţinând unui anumit cult religios la numărul acestora.

În pofida susţinerilor apelantei, sintagma "dorinţa credincioşilor" din conţinutul textului legal sus-menţionat nu poate fi altfel interpretată decât în sensul reţinut de instanţa de fond, şi anume că prin această sintagmă legiuitorul a avut în vedere numărul credincioşilor aparţinând cultelor ce îşi dispută un anumit lăcaş de cult.

Interpretarea normei legale este corectă, fiind în acord cu dispoziţia constituţională referitoare la libertatea religioasă; se concretizează şi prin aceea că orice persoană îşi poate alege religia şi o poate schimba, situaţie în raport de care în mod corect instanţa de fond a prezumat că o persoană, având libertatea să adere la orice religie, va dori ca bunurile care servesc practicării cultului religios pe care l-a ales să fie deţinute de acel cult, pentru că, alegând un anumit cult, să îl şi poată practica.

Din această perspectivă constituţională, se poate deduce că, din momentul intrării în vigoare a Decretul-lege nr.9/1989 prin care a fost recunoscută oficial Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolică), credincioşii ortodocşi din parohia intimatei au avut posibilitatea, să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic. Or, nefăcând această opţiune, se prezumă că au dorit să aparţină în continuare cultului ortodox şi, totodată, că dorinţa lor în ceea ce priveşte lăcaşul de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparţină cultului ortodox.

Faţă de această reglementare cu caracter special, în mod corect, instanţa de fond, fiind investită cu o acţiune în revendicare a lăcaşului de cult, a constatat şi a dat eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunul (majoritari ortodoxi, aşa cum reiese din adresa nr…/2015 emisă de Institutul Naţional de Statistică– Direcţia Generală de Statistică H.), făcând totodată o analiză temeinică a contextului istoric și social, a contribuțiilor financiare la edificarea respectivului imobil, a modului în care clădirea a fost utilizată şi a modului în care s-a dezvoltat structura comunităţii locale.

Reţinerea acestui criteriu nu implica extinderea cadrului procesului în sensul indicat de apelantă, cu referire la comunitatea locală a credincioşilor ortodocşi, fiind suficientă administrarea probei cu înscrisul menţionat mai sus la care face referire corect prima instanţă.

2.4. Cu referire la instituirea criteriului de preferinţă a dorinţei credincioşilor în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat că este un aspect de opţiune a legiuitorului care a înţeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobilele cu o anumită afectaţiune (lăcaşe de cult de cult) instanţa de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii. (Dec.3350/27.11.2014, 2154/14.07.2014)

De altfel, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii invocate cu referire la art. 3 din Decretul nr.126/1990 şi la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşurilor de cult, Curtea Constituţională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic şi nici pe acela al libertăţii cultelor religioase (Dec. nr. 23/1993, 127/1994, 804/2012).

Relevante  în acest sens sunt argumentele Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.

Astfel, analizând conformitatea cu Constituţia a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr.126/1990, instanţa de contencios constituţional s-a referit la criteriul prevăzut de aceste dispoziţii legale, cel al "dorinţei credincioşilor", calificându-l drept criteriu social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, cu referire la acelaşi criteriu legal vorbind despre voinţa majoritară, respectiv opţiunea majorităţii enoriaşilor.

În acest sens, în considerentele deciziei evocate, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, "În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunurile care, prin însăşi construcţie, sunt destinate folosinţei credincioşilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lăcaşurilor de cult, legiuitorul postrevoluţionar, mai întâi, a desfiinţat reglementarea din anul 1948 (Decretul nr. 358/1948), iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate."

Cu privire la lăcaşurile de cult şi casele parohiale, Curtea Constituţională a statuat că "este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertăţii cultelor religioase."

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a Decretului-lege nr.9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptăţile şi încălcările drepturilor omului făcute prin legi şi decrete ale dictaturii comuniste. Reglementările art.3 din Decretul-lege nr.126/1990 privind abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituţionale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţie, conform căruia statul român este un "stat de drept, democratic şi social", cât şi principiul libertăţii cultelor religioase consacrat prin dispoziţiile constituţionale ale art. 29 alin. (3).

Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a statuat că democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din teza ultimă a art. 3, "ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri", rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor.

Curtea a mai reţinut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituţie, dar şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. În condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a unui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinţei lor.

Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispoziţiilor art. 54 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietăţii, s-ar face abstracţie de opţiunea majorităţii, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale.

O asemenea măsură ar încălca prevederile art. 29 din Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale - cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat, precum şi dispoziţiile constituţionale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 - "libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc" - şi alin. (4) al aceluiaşi articol - "în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucât astfel ar fi de natură a se impune majorităţii voinţa unei minorităţi,,.

Potrivit Curţii Constituţionale (Decizia nr.127/1994), „acţiunea în revendicare privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale nu ar putea fi soluţionată numai pe baza înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ţine seama de actele normative speciale - Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 şi Decretul - Lege nr. 126/1990 - iar „soluţionarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situaţiei juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor”.

Învestită cu o astfel de cerere, instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special.

Ca atare, nu poate fi primită susținerea apelantei potrivit căreia criteriul referitor la dorința credincioșilor se raportează numai la faza prealabilă a acțiunii în revendicare și anume la faza desfășurată între comisiile mixte.

Se mai reține că o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-o măsură care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acesteia.

Or, restituirea bunurilor care au aparținut Bisericii Greco - Catolice, fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice.

Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate (a se vedea în acest sens și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Raicu împotriva României).

Curtea de Apel, reţine că instituirea prin legea specială a criteriului voinţei credincioşilor nu reprezintă o încălcare a art.6 ori a art. 14 din C.E.D.O., sau a art. 1 din primul protocol la CEDO, după cum afirmă reclamanta, ci face parte din condiţiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să reglementeze printr-un act normativ special – Decretul - Lege nr. 126/1990 - situaţia juridică şi condiţiile de restituire a lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.

Or, în jurisprudenţa sa, în mod constant C.E.D.O. a afirmat că, aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nici o restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (Van der Musele împotriva Belgiei, Slivenko împotriva Letoniei).

Prin urmare, reieşind că numărul enoriaşilor de religie ortodoxă din localităţile R…, este covârşitor superior celor de alte religii, în mod corect tribunalul, aplicând dispoziţiile art.3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, indicate drept temei legal al cererii de chemare în judecată chiar de către reclamantă, a respins pretenţiile acesteia de recunoaştere a dreptului de proprietate, de restituire a acestora şi de rectificare a menţiunilor din cartea funciară a localităţii.

2.5.Nici susţinerile privind invocarea titlului său de proprietate asupra lăcaşului de cult revendicat pe calea dreptului comun, care ar fi impus admiterea acţiunii în revendicare, nu pot fi primite.

Fără a pierde din vedere considerentele expuse deja relativ la incidenţa normelor speciale în materie, reclamanta nu este proprietara tabulară a imobilului litigios, situaţie în care nu poate avea câştig de cauză nici în acţiunea în revendicare fundamentată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil (1865). Prin definiţie, această acţiune este aceea prin care reclamantul – proprietar, neposesor - cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat, aflat în posesia pârâtului -  posesor, neproprietar. Or, reclamanta nu se află în situaţia de a invoca prev. art. 480 Cod Civil (1865), întrucât ea nu este proprietară de carte funciară asupra bunului litigios, care se află în proprietatea pârâtei şi având în vedere faptul că imobilul din litigiu este supus regimului de carte funciară, potrivit dispoziţiilor Decretului-lege nr. 115/1938 şi ale Legii nr. 7/1996.

Cu referire la imobilele (terenuri) care au făcut obiectul Legii nr. 18/1991 – legea fondului funciar -, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr.169/1997), se impune a face precizarea că în mod corect prima instanţă a arătat faptul că procedura de reconstituire a dreptului de proprietate asupra acestora, respectiv atacarea actele administrative emise în această procedură este o procedură specială ce se impunea a fi urmată de părţile interesate.

2.6.Referirea apelantei la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au admis acţiuni similare în restituirea lăcaşurilor de cult aparţinând cultului greco-catolic este infirmată de jurisprudenţa recentă (după 2012) a aceleiaşi instanţe, în sens contrar, fiind menţinute soluţii de respingere a acţiunilor; ocazie cu care s-a confirmat faptul că criteriul prevăzut la art. 3 din Decretul Lege nr.126/1990 urma să fie aplicat în cadrul procedurilor privind restituirea lăcaşelor de cult (dec.nr.3350, 2154/2014)

2.7  În fine, cu referire la jurisprudenţa CEDO, este de menţionat că prin Hotărârea CEDO din 12.01.2010 ( rămasă definitivă la 12.04.2010 ) pronunţată în cauza Parohia Greco - Catolică S.B. contra România, Statul român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 paragraf 1 (dreptul de acces la justiţie ) şi a art. 14 (interzicerea discriminării) ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru faptul că instanţele naţionale respinseseră ca inadmisibilă o acţiune formulată în acelaşi cadru legal ca şi cea de faţă.

În acest caz, Curtea a examinat cadrul legislativ care a existat anterior modificărilor aduse textului art. 3 din Decretul Lege nr.126/1990 prin Ordonanţa nr.64/2004 şi Legea nr. 182/2005, deci, înainte de posibilitatea prevăzută în mod clar de aceste modificări de iniţierea unei astfel proceduri judiciare bazate pe dispoziţiile de drept comun.Ulterior însă, la data de 19 mai 2015, Curtea, a examinat aplicarea noului cadru legislativ, în cauza Parohia greco-catolică Lupeni și alții c. României, în care acțiunea în revendicare a reclamantei fusese respinsă de către instanțele naționale, ca neîntemeiată făcând aplicarea, printre altele, a criteriului voinței majorității credincioșilor.

 Curtea statuează că reclamanţii nu au fost privaţi de dreptul la o hotărâre cu privire la fondul pretenţiilor în ceea ce priveşte dreptul lor de proprietate asupra unui locaş de cult, prin urmare nu a existat o încălcarea a art.6 din Convenţie din perspectiva accesului la justiţie (parag.106, 107). Mai reţine, că este adevărat că, timp de câțiva ani (2007-2012), a existat o incertitudine juridică cu privire la oportunitatea aplicării sau nu a criteriului prevăzut de legea specială, însă, începând cu anul 2012, atât Curtea Constituțională cât și Înalta Curte de Casație și Justiție şi-au aliniat poziţiile şi au confirmat faptul că criteriul prevăzut la art.3 din Decretul Lege nr.126/1990 urma să fie aplicat în carul procedurilor privind restituirea lăcaşului de cult (parag.125).

2.8. Faţă de considerentele expuse, apreciind legală şi temeinică sentinţa primei instanţe, Curtea, în temeiul art. 480 din Noul cod de procedură civilă, va respinge ca nefondat apelul declarat în cauză de reclamantă.

Domenii speta

Spete similare