Încetare măsura plasament. Necompetență internațională.

Cererile privitoare la măsurile de plasament al minorului intră în domeniul de aplicare a Regulamentului CE nr. 2201/2003 al Consiliului, potrivit art. 1 alin. 2 lit. d astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-435/06 C.

Potrivit art. 8 din acest regulament, instanţa competentă să soluţioneze cererile în materia răspunderii părinteşti este instanţa din statul membru unde copilul are reşedinţa obişnuită la data sesizării instanţei.

Determinarea reşedinţei obişnuite se face prin raportare la criteriile enunţate în cauza C-523/07, aceasta corespunzând locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu familial şi social, avându-se în vedere durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru şi ale mutării familiei în acel stat, cetăţenia, locul şi condiţiile de şcolarizare, raporturile de familie şi sociale întreţinute de copil în statul respectiv.

Prin Sentinţa civilă nr. 1021 din 14.10.2016 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 1085/102/2016 s-a admis excepţia necompetenţei internaţionale a instanţei şi s-a respins cererea formulată de petenta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş în contradictoriu cu intimaţii Q. A. D. M., S.E.B. şi S.E.ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că din probele administrate rezultă că reşedinţa obişnuită a minorei faţă de care se solicită încetarea măsurii plasamentului este în Irlanda încă din anul 2014, constatând necompetenţa internaţională a instanţei prin raportare la prevederile art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă şi art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003.

Împotriva acestei hotărâri petenta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş a formulat recurs, solicitând casarea sentinţei atacate, iar în rejudecare admiterea acţiunii formulate.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că sentinţa atacată este nelegală, întrucât instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că măsura de protecţie specială a plasamentului i-a fost stabilită în baza prevederilor Legii nr. 272/2004, fiind competent tribunalul de la domiciliul copilului, iar domiciliul minorei a fost stabilit la bunica acesteia, S. E.,  de prevederile acestei legi beneficiază şi copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate, potrivit art. 3.

Recurenta a mai arătat că din actele depuse rezultă că în ultimii doi ani minora s-a aflat pe teritoriul Irlandei, dar în vacanţe a venit în România, iar derularea măsurii de protecţie specială a plasamentului este lipsită de obiect, în contextul în care minora se află, în fapt, la mama ei în Irlanda.

De asemenea, s-a arătat că minora are nevoie şi în Irlanda de ocrotire părintească, de reglementarea situaţiei ei juridice, şi întrucât doreşte să rămână cu mama ei, iar tatăl este de acord, se justifică reintegrarea minorei în familia mamei sale. În acest sens, s-a arătat că potrivit Raportului nr. 9472 din 25.03.2016 de inspecţie la domiciliul mamei minorei din Irlanda-Dublin, aceasta poate oferi condiţii corespunzătoare pentru creşterea, îngrijirea şi educarea minorei.

Faţă de aceste aspecte, dar şi raportat la prevederile art. 5 coroborat cu art. 2 din Legea nr. 272/2004, respectiv art. 12 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 s-a arătat că este în interesul superior al copilului de a se admite cererea astfel cum a fost formulată.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În cauză au declarat recurs şi intimatele S.E.B. şi S.E., solicitând casarea sentinţei atacate, şi rejudecând cererea, admiterea acţiunii, în sensul încetării măsurii plasamentului minorei Q. A. D. E. stabilit la bunica maternă S.E. şi reintegrarea minorei în familia mamei.

În susţinerea căii de atac declarate recurentele au arătat că în cauză este aplicabil art. 15 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, iar în cauză s-au îndeplinit toate formalităţile prevăzute de Legea nr. 272/2004, fiind în interesul superior al copilului admiterea acţiunii formulate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă.

Intimatele S.E. şi S.E.B. au formulat întâmpinare la recursul declarat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş, prin care au solicitat admiterea acestuia, arătând că Tribunalul Mureş este competent să soluţioneze cauza, subliniind faptul că o nouă procedură presupune timp şi costuri suplimentare, prelungind situaţia incertă a minorei.

În cauză a formulat întâmpinare şi intimatul Q.A.D.M., care a arătat că este de acord cu admiterea recursurilor şi solicită admiterea acţiunii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, instanţa de control judiciar constată următoarele:

Faţă de minora Q. A. D. E.  s-a luat măsura de protecţie specială a plasamentului la bunica maternă, S. E., prin Sentinţa civilă nr. 469 din 10.03.2010 a Tribunalului Mureş.

Începând cu luna februarie 2014 minora locuieşte cu mama acesteia în Dublin – Irlanda.

Cererile privitoare la măsurile de plasament al minorului intră în domeniul de aplicare a Regulamentului CE nr. 2201/2003 al Consiliului, potrivit art. 1 alin. 2 lit. d astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-435/06 C.

Potrivit art. 8 din acest regulament, instanţa competentă să soluţioneze cererile în materia răspunderii părinteşti este instanţa din statul membru unde copilul are reşedinţa obişnuită la data sesizării instanţei.

Determinarea reşedinţei obişnuite se face prin raportare la criteriile enunţate în cauza C-523/07, aceasta corespunzând locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu familial şi social, avându-se în vedere durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru şi ale mutării familiei în acel stat, cetăţenia, locul şi condiţiile de şcolarizare, raporturile de familie şi sociale întreţinute de copil în statul respectiv. În cauză, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse, din anul 2014 minora frecventează şcoala în Irlanda, s-a integrat în mediul educaţional, social şi familial, participă la activităţi extraşcolare şi şi-a făcut prieteni.

Faţă de starea de fapt reţinută, prima instanţă a constatat în mod legal faptul că la data sesizării instanţei reşedinţa obişnuită a minorei era în Irlanda, iar nu în România.

Prin urmare, Tribunalul a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 8 din Regulamentul CE nr. 22012/2003.

Argumentele recurenţilor în sensul că în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile art. 12 din  Regulament  nu sunt întemeiate, întrucât textul legal invocat are în vedere ipoteza în care instanţa din statul membru care trimite cauza la o instanţă mai bine plasată este ea însăşi competentă să soluţioneze cauza. În speţă, Tribunalul  Mureş nu îndeplineşte această condiţie.

Faţă de cele reţinute anterior, Curtea a constatat că sentinţa ce face obiectul prezentei analize este legală şi temeinică, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă, astfel că a respins ca nefondate recursurile promovate în cauză.

Domenii speta

Spete similare