Contracte

Prin sentinţa civilă nr. 2055/1.04.2015 pronunţată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. 16984/180/2014 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta M.G. în contradictoriu cu pârâta SC V. R.  SA.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarele: „I. Cu privire la excepţia lipsei de obiect, invocată de pârâtă;

La data de 28.08.2008  a fost încheiată între reclamantă, în calitate de împrumutat şi pârâtă, convenţia de credit nr. 0161410 care a avut ca obiect refinanţarea a 6 credite ale reclamnatei cu alte 6 institutţii bancare, crdit în valoare de 86.000 CHF (franci elveţieni) pe o durată de 300 luni, modificată la data de 23.08.2012 la 420 luni, şi ulterior la 421 de luni, cu o dobândă curentă de 3,99% p.a., modificată ulterior larata variabilă Libor 3 luni +6,51 puncte procentuale pe an,  DAE de 7,48%. Creditul a fost garantat cu contract de ipotecă mobiliară asupra conturilor reclamantei şi cu  ipotecă de rangul I constituită asupra imobilului teren curţi construcţii intravilan situat în comuna Buhoci, sola 14, 38, parcelele 477, 1281 Locuinta, nr. cadatsral 921,921/C1, CF 710, jud.  Bacău. De asemenea, a fost cesionată de reclamanţi în favoarea Băncii o poliţă de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor asupra imobilului care face obiectul garanţiei(art.7 din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit).

În Condiţiile Speciale ale convenţiei se prevede la art. 5.a  denumit „comision de risc”: „0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit,” .

O dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 care în art. 36 limitează  numărul comisioanelor pe care banca le poate percepe de la consumator (respectiv numai „…comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”), pârâta a propus reclamantei încheierea unui act adiţional nr.1/28.08.2010 (filele 89-93) în care a redenumit comisionul de risc în comision de administrare credit(pct. 5.1 lit. b din actul adiţional) care urma să fie perceput în acelaşi cuantum ca şi comisionul de risc anterior (0,26% pe lună aplicat la soldul creditului).

 Pârâta nu a făcut dovada notificării acestui act adiţionat catre reclamnată astfel că nu se poate considera ca acesta a acceptat tackt acest act adiţional, şi  în consecinţă, cum actul adiţional nu a fost implementat tacit, în sensul O.U.G. nr. 50/2010, aşa cum susţine pârâta, nu se poate reţine că cererea ar fi lipsită de obiect astfel că urmează a fi respinsă excepţia lipsei de obiect, invocată de pârâtă.

II. Pe fond, instanţa constată că raporturile contractuale dintre reclamantă şi pârâtă intră sub incidenţa Legii nr.193/2000(forma în vigoare la data încheierii convenţiei de credit în litigiu), fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant(pârâta S.C. V. R.  S.A.) şi consumatori(reclamantă), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din aceasta lege.

Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000(forma în vigoare la data încheierii convenţiei de credit în litigiu), o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant şi consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

Deşi pârâta a susţinut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv întrucât reclamanta a semnat convenţia şi au stabilit condiţiile generale şi speciale împreună cu reprezentantul băncii şi că a refinanţat de fapt alte credite  pe care lle-a contractat anterior cu alte bănci, solicitând un anumit produs bancar, instanţa nu poate reţine susţinerea băncii.

Astfel, analizând secţiunea Condiţii speciale  ale convenţiei de credit  intervenită între părţi, instanţa constată că art. 5.1 litera a instituie obligaţia clientului de a achita un comision de risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit. Din administrarea probatoriului a rezultat că discuţiile anterioare încheierii convenţiei s-au purtat exclusiv cu privire la încadrarea reclamantei în condiţiile de creditare ale băncii sub aspectul veniturilor pe care le deţine şi enumerarea costurilor contractului, fără posibilitatea de negociere a vreunei clauze contractuale. De altfel, reclamanta a menţionat la interogatoriu că nu ştia de existenţa comisionului de risc, ca a înţeles  sa plătească ratele in tot pentru ca risca executarea silită şi că  o perioada de timp nu a avut toate documentele de la banca (răspunsul la întrebarea nr.17, 10 şi 9). Prin urmare, reclamantă nu au putut influenţa naşterea obligaţiei de plată a uni comision de risc în sarcina lor, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193/2000, aspect care s-a relevat prin administrarea probei cu interogatoriul acesteia având în vedere că nici nu i s-a adus la cunoştinţă că are dreptul de a iniţia o negociere, hotărârea finală fiind luată de banca la sediul central de la Bucureşti.

Instanţa stabileşte că în cauză clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanta întrucât contractul încheiat cu aceasta a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile, astfel cum a relatat la interogatoriu reclamanta ( întrebarea 2), sarcina probei privind negocierea clauzelor revenind pârâtei în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000(forma în vigoare la data încheierii convenţiei de credit). Din nici o probă a cauzei nu a rezultat că reclamantă au avut  posibilitatea de a lua cunoştinţă de condiţiile contractului privitoare la comisionul de risc şi că a fost informată cu privire la acesta, enumerarea costurilor neputând satisface cerinţa legală.

Pe de altă parte, pârâta nu a explicat care este riscul pe care împrumutatul îl prezintă, în condiţiile în care, acordând un credit cu o întindere semnificativă în timp se prezumă că reclamanta s-a încadrat pe termen lung în cerinţele de creditare ale Băncii, a garantat creditul cu ipotecă(art.7.a) şi a cesionat asigurarea în favoarea băncii(art.7.b). Desfăşurarea activităţii comerciale are ca obiectiv obţinerea unui profit însă implică şi suportarea anumitor riscuri şi chiar pierderi. Or, din drepturile şi obligaţiile generate de convenţia de credit instanţa reţine că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutatului.

Având în vedere cele arătate mai sus, precum şi valoarea semnificativă a comisionului de risc ce trebuie achitat de către reclamantă, în calitate de împrumutat dar şi valoarea totală a contractului, instanţa apreciază că inserarea clauzei privind obligaţia achitării unui comision de risc este de natură a genera un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza privind obligaţia de plată a comisionului de risc este abuzivă întrucât nu a fost negociată direct cu consumatorul şi pentru că a cauzat, contrar cerinţelor bunei credinţe şi în detrimentul împrumutatului, acest dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. La aprecierea bunei - credinţe trebuie acordată atenţie forţei poziţiilor de negociere ale părţilor, iar această condiţie este îndeplinită de profesionist(comerciant) atunci când acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să ţină seama. Cum cuantumul comisionului de risc nu este echivalentul unei serviciu prestat de bancă faţă de reclamanţi, ci o “dobândă” suplimentară, rezultă că banca a abuzat de poziţia sa în raport cu reclamantă câtă vreme nu a inserat în convenţia de credit şi o clauză de echilibru care să prevadă posibilitatea restituirii acestui comision la finalul convenţiei.

Mai mult, după apariţia O.U.G. nr. 50/2010 pârâta a înţeles să păstreze acest comision, dar pentru a răspunde noilor prevederi legale(art. 36 din ordonanţă) l-a redenumit în comision de administrare cum de altfel recunoaşte .

 Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ naţional transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menţionează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Comisionul de risc reprezintă fără îndoială un element al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidenţa art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb, precum şi la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil.

Clauza referitoare la comisionul de risc este denumită(aşa cum s-a arătat anterior) ca fiind costul punerii la dispoziţie a creditului, definiţie identică cu cea a dobânzii curente. Pentru acelaşi serviciu, acordarea creditului, au fost percepute mai multe costuri, fără ca distincţia între acestea să fie exprimată clar şi inteligibil şi fără să existe o contraprestaţie echivalentă pentru unele dintre aceste costuri.

Prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, clauza de la punctul 5.a din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit este abuzivă şi deci lovită de nulitate absolută, ceea ce decurge din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecţia consumatorului. Sancţiunea nulităţii produce efecte retroactive, plăţile efectuate de reclamantă către pârâtă şi necontestate de aceasta, cu titlu de comision de risc, conform graficului de rambursare a creditului, anexat la contract şi actele depuse de reclamantă au caracterul de plata nedatorată, impunându-se restituirea acestora.

Din acelaşi considerent instanţa va  respinge ca neîntemeiat capătul de cerere de repunere în situaţia anterioară ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale întrucât aşa cum s-a arătat anterior, nulitatea duce la situaţia de dinainte, dispunându-se de altfel restituirea sumelor de bani plătite cu titlu de comision de risc.

Va obliga pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă comisionului de risc încasat(redenumit comision de administrare), începând cu data introducerii cererii(31.10 2014) şi până la data plăţii efective.

În temeiul art. 453 C.pr.civ. va obliga pârâta să plătească reclamanţilor cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 700 lei reprezentând onorariu de avocat.”

II. CEREREA DE APEL

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC V. R.  SA solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei civile, respingere în tot a cererii formulate de reclamantă.

În motivare apelanta a criticat în esenţă următoarele:

I.1. Instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, fiind incidente dispoziţiile art. 8 alin. 1 şi art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 , termenul de prescripţie al dreptului la acţiune începând să curgă de la data când s-a  cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea sau faptul îmbogăţirii fără justă cauză, fiind vorba de momentul achitării sumelor în baza clauzelor pretins abuzive.

I.2.  Instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei de obiect a cauzei, întrucât comisionul de risc a fost eliminat din contract şi introdus comisionul de administrare, aceste clauze neexistând la data introducerii acţiunii.

II.1 Instanţa de fond în mod eronat a apreciat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 5 lit. a din Condiţii speciale ale convenţiei de credit, întrucât banca l-a înlăturat prin comisionul de administrare, păstrând preţul contractului.

S-a reţinut în mod greşit că acest comision de risc nu face parte din obiectul contractului, întrucât nu reprezintă prestaţia la care se obligă partea cealaltă şi lipseşte justificarea perceperii acestuia. 

Mai precizează apelanta că în mod greşit instanţa de fond a statuat că acest comision poate face obiectul controlului caracterului abuziv din perspectiva Directivei CEE şi Legii 193/200.

Precizează apelanta că s-a reţinut în mod greşit că acest comision nu a fost exprimat clar şi inteligibil,  acesta fiind inclus în DAE, prin excluderea lui se modifică preţul creditului, aspect inadmisibil din perspectiva practicii CJUE.

În mod greşit s-a reţinut crearea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin perceperea acestui comision, precum şi contrară cerinţelor bunei credinţe, prin nenegocierea acestei clauze.

Instanţa de fond în mod greşit s-a pronunţat asupra restituirii sumelor reprezentând comision de risc.

III. Instanţa de fond în mod greşit a acordat dobânda legală de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective, întrucât trebuia să acorde dobânda legală de la data pronunţării hotărârii şi şi până la momentul plăţii, nefiind puşi în întârziere.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului.

În motivare intimata arată că instanţa de fond în mod corect a constatat caracterul abuziv al clauzei  prevăzute la art. 5 lit. a din convenţia de credit, cu privire la comisionul de risc redenumit comision de administrare, această clauză fiind nenegociată cu reclamanta.

Precizează intimata faptul că nu au fost respectate prevederile Legii 193/2000 de către bancă.

Precizează intimata faptul că instanţa de fond în mod corect a stabilit instanţa de fond faptul că apelanta pârâtă datorează dobânda legală de la data introducerii acţiunii..

III. ANALIZA INSTANŢEI DE CONTROL JUDICIAR

Analizând legalitatea sentinţei civile nr. 2055/1.04.2015, pronunţată de Judecătoria Bacău, din perspectiva criticilor formulate de apelanta pârâtă şi a temeiurilor de drept invocate, se apreciază că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Critica apelantei privind prescripţia dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, pentru perioada solicitată de reclamantă este nefondată, Tribunalul reţine că finalitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, astfel încât, în mod corect, instanţa de fond a dat eficienţă principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum, dispunând just restituirea prestaţiilor/ sumelor încasate cu titlu de comision de risc, dreptul de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc fiind imprescriptibil. (În acest sens a se vedea şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – decizia nr.  992/ 13 martie 2014, Secţia a II-a civilă)

Şi critica apelantei referitoare la lipsa de obiect a acţiunii este nefondată, instanţa de fond apreciind în mod corect faptul că apelanta pârâtă a modificat clauze din contractul de credit, în încercarea de a le pune în acord cu legislaţia în vigoare, însă comisionul de administrare menţinut are alt scop decât acela prevăzut de lege, respectiv de a asigura banca din perspectiva riscurilor asumate, prin punerea sumei împrumutate la dispoziţia împrumutatului.

Prin obiect al cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia concretă a reclamantului, materializată în suma de bani pe care acesta o cere de la debitorul său, cu îndeplinirea condiţiilor privitoare la caracterul licit (conform dispoziţiilor legale), posibil (reclamantul solicită obligarea pârâtului la un lucru realizabil, respectiv pretenţia de ordin pecuniar) şi determinat sau determinabil (reclamantul solicită dezlegarea unei probleme concrete iar nu de principiu) al obiectului cererii de chemare în judecată. Or, comisionul de risc fiind menţinut sub o altă denumire, instanţa în mod corect a respins această excepţie şi a procedat la verificarea pretenţiilor pe fondul cauzei.

 2. În ce priveşte criticile apelantei grupate la punctul II. Tribunalul reţine că apelanta face confuzie între obiectul principal al contractului care este dat de suma împrumutată şi costul total al contractului care este dat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele, onorariile intermediarilor de credit şi orice alt tip de onorarii pe care consumatorul trebuie să le plătească în legătură cu contractul de credit, cu excepţia taxelor notariale. Aşa cum şi Directiva 2008/48 CE prevede diferenţa între valoarea totală a creditului sau obiectul principal al contractului (însemnând plafonul sau sumele totale puse la dispoziţie în baza unui contract de credit) şi valoarea totală plătibilă de către consumator (însemnând suma valorii totale a creditului şi a costului total al creditului pentru consumator ). Faţă de cele enunţate Tribunalul apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că din obiectul principal al contractului nu face parte comisionul de risc.

Critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. 3 al art. 4 din actul normativ anterior menţionat instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.

În ce priveşte noţiunea de „clauză abuzivă”, art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens se reţine că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern, art. 4 alin. 1 din Lege, cât şi în legislaţia comunitară se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv.

De altfel, nici legea naţională şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul.

În acest sens, se constată că banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, conform art. 4 alin. 3 din Lege, prezumţia relativă instituită de lege nefiind răsturnată.

În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut că este vorba de un contract de credit preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

Acelaşi este şi sensul art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13 prin care se prevede că „se consideră întotdeauna că o clauza nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul cauzei, în special în cazul contractelor de adeziune aşa cum este şi contractul de credit din cauză.

Referitor la raţiunea perceperii comisionului de risc, în mod corect a reţinut instanţa de fond că simpla menţionare a acestuia în cuprinsul contractului, fără a se arăta motivul perceperii acestuia şi riscurile acoperite, nu conferă clauzei un caracter clar şi neechivoc aşa cum prevăd dispoziţiile art. 4 alin. 6 teza finală, pentru a fi exceptate de la  controlul instanţei asupra caracterului abuziv ale acestuia.

Tribunalul a constatat că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului şi ca o garanţie a îndeplinirii unei obligaţii de restituire a împrumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia, însă nicio clauză a convenţiei nu prevede condiţiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reţinute şi nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligaţie corelativă a băncii.

Mai mult, instanţa de control judiciar apreciază că atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.

Cum clauza referitoare la comisionul de risc, funcţia şi destinaţia acestuia nu au fost evidenţiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât apelanta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligaţie ce-i revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. 3 teza II din Legea nr. 193/2000, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege. Tribunalul apreciază că în mod corect instanţa de fond a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

În ce priveşte includerea comisionului de risc în modul ce calcul al dobânzii anuale efective, Tribunalul reţine că potrivit definiţiei înscrisă în cuprinsul art. 3 lit. i din Directiva 200/48 CE „dobânda anuală efectivă  înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, inclusiv costurile menţionate la articolul 19 alineatul (2), dacă este cazul”, iar potrivit art. 19 alin. 2 din directiva „în scopul calculării dobânzii anuale efective, se determină costul total al creditului pentru consumator. Costurile administrării unui cont care înregistrează atât operaţiunile de plată, cât şi tragerile, costurile de utilizare a unui mijloc de plată atât pentru operaţiunile de plată, cât şi pentru trageri, precum şi alte costuri privind operaţiunile de plată sunt incluse în costul total al creditului către consumator.”

Cum prin O.U.G. nr. 50/2010  s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori prin care se statuează clar ce comisioane pot fi inserate, iar comisionul de risc nu se află printre acestea. Astfel că includerea acestui comision în formula de calcul a DAE nu e justificată, comisionul de risc nu face parte din costul administrării unui cont sau costurile privind operaţiunile de plată, şi în mod eronat apelanta a interpretat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Tribunalul nu poate acorda relevanţă apărării apelantei privitoare la greşita restituire a sumelor reprezentând contravaloarea comisionului. Tribunalul apreciază că urmare a constatării caracterului abuziv al unor clauze, care este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, în mod corect, s-a dispus restituirea prestaţiilor/ sumelor încasate cu titlu de comision de risc, întrucât ceea ce este nul, nu poate produce efecte.

Este fără suport susţinerea apelantei că dacă numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată juridic prin îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantului, astfel că în mod corect a fost obligată banca să restituie ceea ce a încasat fără  just temei, în baza unei clauze nule, care nu produce nici un efect, astfel că împrumutatul nu ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză, ştiut fiind că banca, pentru sumele acordate cu titlu de împrumut, a încasat şi încasează dobândă, care constituie echivalentul folosinţei sumelor acordate prin contractul de credit.

3. Tribunalul va respinge şi critica conform căreia instanţa de fond în mod eronat a acordat dobânda legală aferentă comisionului de risc de la data formulării acţiunii şi nu de la data pronunţării hotărârii.

Prima instanţă a reţinut corect că pârâta apelantă datorează dobânda legală din ziua formulării cererii de chemare în judecată, faţă de dispoziţiile codului civil vechi, respectiv ale art. 1088 C. Civ,  „La obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală(…).Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept”(legea aplicabilă la momentul încheierii contractului de credit).

Rezultă că prevederile art. 5 lit. a din convenţia de credit sunt abuzive, având în vedere că potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 este calificată ca atare o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, este aptă să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de către intimata reclamantă, având în vedere că apelanta pârâta urmează să cadă în pretenţii, văzând dispoziţiile art. 453 alin.1 şi următoarele Cod procedură civilă instanţa urmează să oblige apelanta la plata sumei 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Pentru motivele arătate, tribunalul va respinge apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare