Contract de împrumut. Sarcina probei

Potrivit art. 2158 Cod civil, împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.

Este adevărat că principiul libertăţii formei contractului este recunoscut de prevederile art. 1178 Cod civil potrivit cărora contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

Cu toate acestea, dispoziţiile art. 309 alin. 2  teza I Cod procedură civilă, impun, ca regulă generală, că  niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Totodată, potrivit art. 329 Cod procedură civilă, în cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului (prezumţii simple), acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Este de remarcat că, în cuprinsul art. 309 alin. 2 teza I, Cod procedură civilă, nu a mai fost preluată sintagma „nu se poate face dovada decât sau prin act autentic sau prin act sub semnătură privată” din art. 1191 alin. 1 Cod civil (1864). Astfel, cu excepţia probei cu martori şi a prezumţiilor simple, care sunt prohibite de lege,  dovada unui act juridic cu o valoare mai mare de 250 lei se va putea face nu numai prin înscrisuri, ci şi prin alte mijloace de probă admise de lege, cum ar fi mărturisirea.

Pe de altă parte, potrivit art. 309 alin. 4 Cod procedură civilă, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:

1.partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris

pentru dovedirea actului juridic; (...).

În doctrină şi jurisprudenţă s-a acceptat că toate excepţiile reglementate de art. 309 alin. 4 Cod procedură civilă sunt, în egală măsură, excepţii şi de la regula potrivit cu care nu este permisă dovada cu martori pentru dovedirea unui act juridic cu o valoare mai mare de 250 lei pe considerente legate de logica juridică şi de interpretarea istorico-teleologică a textului, nefiind de acceptat ca aceste excepţii să funcţioneze în cazurile în care legea impune forma scrisă ad probationem şi să nu funcţioneze atunci când legea impune restricţii la proba cu martori în considerarea valorii actului juridic, dată fiind şi împrejurarea că excepţia era aplicabilă situaţiei menţionate şi în sistemul Codului Civil 1864, nefiind identificată raţiunea pentru care aplicabilitatea ar fi exclusă în prezent.

În ceea ce priveşte cauza de faţă, ambele părţi recunosc faptul că în perioada remiterii sumelor de bani menţionate anterior, au avut o relaţie de prietenie apropiată, împrejurare care reprezintă un motiv suficient pentru a considera că acestea s-au aflat într-o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris care să consemneze voinţa lor privind încheierea unei eventuale convenţii referitoare la restituirea banilor.

Apelantul-reclamant este ţinut a face dovada contractului invocat prin orice mijloace de probă admise de lege, inclusiv martori, prezumţii simple sau mărturisiri.

Singurele probe administrate în cauză, în acest sens însă, au fost înscrisurile ce atestă remiterea unor sume de bani către intimata-pârâtă, în cuantum total de 29 900 Euro.

Transmiterea unor sume de bani prin intermediul unor servicii specializate, respectiv ordinele date de apelantul-reclamant băncii de a vira din propriul cont o sumă de bani nu pot reprezenta oferte de a contracta adresate unei persoane care nu este prezentă, în sensul art. 1193 alin. 1 Cod civil, din moment ce un astfel de înscris nu este niciodată receptat de beneficiarul plăţii, în condiţiile art. 1200 alin. 1 Cod civil.

Contractul de împrumut se consideră încheiat atunci când acordul de voinţă al părţilor este însoţit sau urmat de remiterea materială a bunului, conform art. 1174 alin. 4 Cod civil, însă remiterea materială a unei sume de bani nu este suficientă pentru a proba perfectarea unui contract de împrumut câtă vreme nu s-a dovedit acordul de voinţe al părţilor cu intenţia de a constitui raportul juridic pretins.

În lipsa altor probe vizând voinţa părţilor, existenţa unui contract de împrumut de consumaţie nu poate fi prezumată, în sensul art. 329 Cod procedură civilă,  aşa cum pretinde apelantul-reclamant, prezumţia  neavând greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins. În acest context, contrar celor reţinute de prima instanţă, Curtea a constatat că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente pentru a întemeia o prezumţie de existenţă a contractului de împrumut de consumaţie, respectiv a acordului de voinţă a părţilor în acest sens, cu atât mai mult cu cât, din cuprinsul conversaţiilor dintre părţi, necontestate de acestea (f....),  nu rezultă nici intenţia anterioară a reclamantului de a acorda un împrumut pârâtei şi nici asumarea de către aceasta din urmă a obligaţiei de a restitui sumele remise, sume ce fac obiectul unor discuţii între părţi.

Nu au fost administrate probe din care să rezulte solicitarea unor sume de bani, cu orice titlu din partea apelantei-pârâte, iar remiterea voluntară a sumelor solicitate a fi restituite nu indică şi nu probează, în împrejurările descrise anterior, existenţa unui contract de împrumut, respectiv a unei obligaţii de restituire în sarcina apelantei-pârâte în temeiul acestuia.

De altfel, nici apelantul-reclamant nu oferă detalii concrete despre convenţia invocată. Deşi susţine că a fost încheiat un contract de împrumut, nu precizează data la care acesta ar fi fost încheiat, respectiv conţinutul înţelegerii dintre părţi, în împrejurarea în care sumele ce se solicită a fi restituite au fost virate în mai multe ocazii. Acest din urmă fapt poate conduce la conturarea a cel puţin două ipoteze pornind de la susţinerile apelantului: o ipoteză în care ar fi fost încheiat un singur contract de împrumut de consumație potrivit căruia sumele împrumutate ar fi fost virate în mai multe tranșe și o altă ipoteză în care fiecare remitere a unei sume ar reprezenta în sine un contract de împrumut. Fiecare dintre ipotezele prezentate ar produce, prin specificul său, consecinţe juridice diferite, aşa cum arată şi apelanta-pârâtă, motiv pentru care şi prezumţia existenţei împrumutului de consumaţie ar trebui întemeiată pe indicii şi detalii concrete care să poată detalia conţinutul înţelegerii dintre părţi. Or, aşa cum am arătat, aceste indicii/detalii lipsesc cu desăvârşire din cuprinsul probelor administrate în cauză.

Regula de interpretare înscrisă în cuprinsul art. 1269 Cod civil presupune, ca ipoteză de lucru, un contract existent şi o persoană care s-a obligat, astfel încât nu poate fi reţinută ca fiind incidentă în cauză, în lipsa cadrului menţionat. De altfel, dat fiind titlul Secţiunii a V-a din cap. I, Titlul II Cartea a V – a din Codul Civil, respectiv „Interpretarea contractelor”, toate regulile de interpretare menţionate în cuprinsul art. 1266-1269 Cod civil se referă la contracte a căror existenţă a fost stabilită prin probe şi, contrar celor reţinute de prima instanţă, nu pot fi avute în vedere pentru a prezuma existenţa contractului.

Pentru toate considerentele de mai sus, Curtea reţine că este nefondată acţiunea reclamantului prin care acesta solicită restituirea sumelor remise pârâtei invocând, fără să probeze, existenţa unui contract de împrumut şi obligaţia de restituire corelativă acestuia.

Nu poate fi reţinută inadmisibilitatea acţiunii, invocată de apelanta-pârâtă,  pe motiv că reclamantul a invocat un contract de împrumut pentru o sumă mai mare de 250 lei, fără a depune un înscris doveditor şi fără a-l proba prin declaraţii de martori. În acest sens, constată că argumentele invocate sunt de ordin probator şi nu reprezintă un fine de neprimire pentru acţiunea în sine care, aşa cum am arătat anterior, a fost analizată pe fond prin prisma probelor efectiv administrate în cauză.

Decizia civilă nr. 42/A din 28 februarie 2022 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului G sub nr. ... la data de ... reclamantul ... a solicitat obligarea pârâtei ... la plata sumei de 70000 euro, actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând împrumut nerestituit. Totodată a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii acţiunii, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că între părţi s-a încheiat un contract de împrumut în formă verbală, în considerarea relaţiei de prietenie, reclamantul fiind în imposibilitatea morală de a întocmi un înscris. Astfel,  a împrumutat-o pe pârâtă cu diverse sume de bani, aceasta solicitându-le pentru plata unor studii universitare sau pentru efectuarea unor investigaţii medicale.

A mai precizat reclamantul că sumele au fost virate prin serviciul Western Union, prin virament bancar sau înmânate personal pârâtei. Astfel, în perioada septembrie-octombrie 2017 pârâta l-a vizitat pe reclamant în Austria, iar acesta i-a dat suma de 10.000 euro.

În continuare, a arătat că la un moment dat pârâta a început să manifeste un comportament ciudat, iar când i-a solicitat restituirea banilor aceasta a întrerupt orice comunicare cu reclamantul.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1166, 1167, 1178, 2144, 2158, 2164, 1530 NCC.

În susţinerea cererii a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi a probei cu interogatoriul pârâtei.

Reclamantul a achitat o taxă judiciară de timbru în valoare de 6923 lei.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, precum şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare a arătat că relaţia cu reclamantul a început în anul 2016 şi a devenit asemenea unei relaţii de concubinaj, iar acesta s-a oferit dezinteresat să o ajute cu diverse suma de bani pe care pârâta să le folosească la întreţinere sa de zi cu zi.

A mai precizat pârâta că relaţia s-a deteriorat la sfârşitul anului 2017, întrucât reclamantul a devenit agresiv în gesturi şi limbaj, iar ulterior a aflat că acesta are o familie.

În opinia pârâtei, sumele de bani primite nu au reprezentat un împrumut, ci un dar manual şi nu este reală susţinerea reclamantului cu privire la remiterea sumei de 10.000 de euro.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2158, 1011 NCC şi 309 NCPC.

În combaterea acţiunii, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, precum şi mijloace materiale de probă.

În cauză au fost administrate probele cu înscrisuri şi mijloace materiale de probă.

Prin sentinţa civilă nr. ..., pronunţată de Tribunalul G în dosarul nr. ... instanţa a admis în parte cererea privind pe reclamantul ..., în contradictoriu cu pârâta ..., având ca obiect „pretenții”, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 26857 euro, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii şi a obligat-o pe pârâtă la plata dobânzii legale calculate la suma de 26857 euro, de la data de 03.09.2019 şi până la data plăţii efective.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata sumei de 7261 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,  instanţa a reţinut că, potrivit chitanţelor emise de serviciul Western Union şi ordinelor de plată aflate la dosar, în perioada 09.01.2017-19.07.2018 reclamantul a trimis pârâtei diverse sume de bani în cuantum total de 30057 de euro, incluzând comisioanele bancare.

 A mai reţinut instanţa că, potrivit susţinerilor reclamantului, confirmate de către pârâtă şi care se coroborează cu mijloacele materiale de probă constând în convorbirile dintre părţi, acestea au avut în perioada menţionată o relaţie sentimentală.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 2.158 NCC potrivit cărora împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani, iar împrumutatul se obligă să restituie aceeași sumă, după o anumită perioadă de timp.

S-a mai reţinut că, potrivit art. 2.164 alin. 2 NCC, în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul este ținut să înapoieze suma nominală primită.

De asemenea, conform art. 1270 NCC, contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Instanţa a reţinut că, potrivit reglementării legale a contractului de împrumut de consumaţie, acesta este un contract real, consensual – luând naştere prin simplul acord de voinţă, unilateral – dând naştere la obligaţii numai pentru partea obligată la restituire.

Cu privire la dovada contractului de împrumut, instanţa a reţinut că aceasta este supusă regulilor generale în materie de probaţiune.

Astfel, deşi art. 309 alin. 2 NCPC prevede că nici un act juridic nu poate fi dovedit cu martori dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei, alin. 4 pct. 1  al aceluiaşi text de lege prevede că dispoziţiile anterioare nu se aplică dacă partea s-a aflat în imposibilitatea materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic.

Instanţa a apreciat că, în cauză, având în vedere susţinerile necontestate ale părţilor, relaţiile dintre acestea au fost unele foarte apropiate, astfel că se poate aprecia că s-au aflat în imposibilitate morală de a preconstitui un înscris doveditor al remiterii banilor cu scopul declarat.

S-a mai reţinut că acest tip de relaţii sunt mai puţin compatibile cu comportări din care ar reieşi o lipsă de încredere a unora faţă de alţii, cum ar fi aceea de a pretinde întocmirea unor înscrisuri pentru constatarea operaţiilor juridice ce intervin între ele.

A mai constatat instanţa că pârâta nu a negat primirea unor sume de bani de la reclamant, însă a afirmat că acestea au reprezentat un dar manual, astfel încât se impune a se stabili scopul determinat al reclamantului  la momentul efectuării transferurilor bancare.

Potrivit art. 1011 NCC, donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute.

(2) Nu sunt supuse dispoziţiei de la alin. (1) donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale.

(3) Bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei.

(4) Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţă al părţilor însoţit de tradiţiunea bunului de la donator la donatar.

Din interpretarea dispoziţiilor enunţate, s-a reţinut  că de esenţa liberalităţii este intenţia de a face o donaţie, iar din punct de vedere al sarcinii probei unei astfel de intenţii, prin raportare la dispoziţiile art. 249 NCPC, aceasta aparţine pârâtei.

În acest context, s-a reţinut că pârâta nu a dovedit în mod cert că sumele de bani transferate au reprezentat un cadou, simpla împrejurare a existenţei unei relaţii sentimentale neconstituind o dovadă suficientă în acest sens. De altfel, nici din cuprinsul convorbirilor dintre părţi nu rezultă intenţia reclamantului de a o gratifica pe pârâtă, acesta folosind deseori noţiunea de „ajutor” (financiar) ce este mai apropiată de ideea de împrumut.

Mai mult decât atât, Tribunalul a reţinut că, prin raportare la dispoziţiile art. 1266-1269 NCC, care reglementează interpretarea convenţiilor, în situaţia în care nu există o certitudine că părţile au încheiat un contract de donaţie, atunci interpretarea urmează să se facă în sensul aplicării regulilor care guvernează actele cu titlu oneros, întrucât concluzia privind încheierea între părţi a unui contract de donaţie trebuie să fie temeinic ancorată în elementele convenţiei dintre părţi.

În consecinţă, instanţa a reţinut că reclamantul  a dovedit existenţa unui contract de împrumut încheiat cu pârâta. Cu privire la suma împrumutată, având în vedere proba cu înscrisuri administrată în cauză, s-a apreciat ca fiind dovedită remiterea sumei de 26857 euro, în condiţiile în care ordinele de plată aflate la dosar nu cuprind menţiuni clare cu privire la sumă şi persoana emitentă.

În referire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, instanţa a reţinut că potrivit art. 2159 alin. 2 NCC, până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros, iar potrivit art. 2169 NCC Suma de bani împrumutată este purtătoare de dobândă din ziua în care a fost remisă împrumutatului.

Instanţa a reţinut că textul art. 2169 NCC este o consecinţă a prezumţiei caracterului oneros al împrumutului şi are în vedere, dobânda remuneratorie, care va începe să curgă din ziua remiterii sumei împrumutatului, însă având în vedere principiul disponibilităţii, a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data introducerii acţiunii.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa a admis în parte cererea şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 26857 euro, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii. Totodată a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data de 03.09.2019 şi până la data plăţii efective.

În temeiul art. 453 NCPC, şi în considerarea culpei procesuale a pârâtei, instanţa a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 7261 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, proporţional cu pretenţiile admise, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 3651 lei şi onorariu avocat conform chitanţei nr. ...

Împotriva sentinţei civile nr. ..., pronunţate de Tribunalul G în dosarul nr. ... au declarat apel reclamantul ... şi pârâta ...

Prin cererea de apel formulată, apelantul-reclamant a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei contestate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată. Totodată, apelantul a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică sub aspectul sumei la plata căreia a fost obligată pârâta. A subliniat, cu referire la înscrisurile ataşate la filele ... şi ... din dosar, că acestea cuprind numele pârâtei şi sumele transmise, chiar dacă, într-adevăr, copiile prezentate nu sunt foarte lizibile.

Referitor la diferenţa dintre suma la plata căreia a fost obligată intimata-pârâtă şi suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, apelantul-reclamant a invocat şi afirmaţia apărătorului intimatei-pârâte, consemnată în încheierea de şedinţă, respectiv afirmaţia conform căreia sumele primite de pârâtă sunt de aproximativ 50 000 euro.

A subliniat apelantul că pârâta nu a negat primirea sumelor de bani indicate, ci doar a afirmat că acestea au fost remise de reclamant cu titlu de dar manual.

Apelantul a apreciat că a fost dovedită primirea banilor de către pârâtă şi că au fost depuse, la dosar, suficiente înscrisuri din care rezultă că aceasta a fost de rea-credinţă şi a urmărit în permanenţă obţinerea unor sume de bani prin inducerea în eroare a reclamantului, în considerarea relaţiei de prietenie existente între părţi.

Au fost reiterate argumentele invocate în cuprinsul cererii introductive şi s-a subliniat că, în lipsa unui înscris care să probeze contractul de împrumut, trebuie reţinute ca fiind reale susţinerile sale referitoare la imposibilitatea morală de preconstituire a unei dovezi scrise, date fiind relaţiile dintre părţi.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 466 şui urm. Cod procedură civilă.

În susţinerea cererii de apel, apelantul-reclamant a solicitat administrarea probei cu înscrisuri care au fost depuse la dosar în copie ...

Cererea de apel a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 2676 lei.

Legal citată, intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Prin cererea de apel formulată, apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei contestate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Totodată, apelanta-pârâtă a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, apelanta a arătat că prima instanţă a apreciat în mod greşit faptul că reclamantul ar fi probat existenţa convenţiei de împrumut în condiţiile în care, potrivit art. 249 Cod procedură civilă, acesta avea sarcina probei.

Au fost invocate dispoziţiile art. 309 alin. 2 Cod procedură civilă şi s-a subliniat imposibilitatea dovedirii prin martori a unui contract de împrumut pentru care suma împrumutată depăşeşte valoarea de 250 lei. Totodată, au fost invocate şi dispoziţiile art. 275 alin. 1 Cod procedură civilă şi s-a arătat că, pentru situaţia invocată, respectiv situaţia în care o persoană s-ar fi obligat către altă să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, era necesară formalitatea „bun şi aprobat pentru ...” cu arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate şi, de asemenea, scrierea în întregime de mână a înscrisului doveditor.

A arătat apelantul că reclamantul nu a făcut dovada scriptică a existenţei vreunui contract de împrumut şi, chiar dacă s-ar aprecia ca fiind dovedită imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris, trebuie reţinut că reclamantul nu a probat existenţa convenţiei de împrumut cu nicio altă probă. S-a învederat că înscrisurile prezentate dovedesc exclusiv remiterea unor sume de bani, iar reclamantul nu a propus audierea de martori pentru a dovedi existenţa convenţiei, renunţând chiar la interogatoriul propus a fi administrat pârâtei.

Apelanta a apreciat că prima instanţă a interpretat împrejurările cauzei strict în favoarea reclamantului, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 1279 alin. 1 Cod civil, procedând la inversarea sarcinii probei prin aceea că a presupus că actul juridic a fost încheiat în mod valabil ca urmare a faptului că pârâta nu a dovedit în mod cert că sumele de bani transferate au reprezentat un cadou.

Au fost invocate dispoziţiile art. 2158 Cod civil raportate la dispoziţiile art. 1166, art. 1171 alin. 1 teza a II-a şi art. 1173 Cod civil şi s-a arătat că reclamantul şi instanţa nu au probat/identificat condiţiile esenţiale pentru a se considera valabile obligaţiile pretinse a fi izvorâte din contractul de împrumut, respectiv nu a fost verificată existenţa consimţământului părţilor în vederea încheierii contractului, nu a fost făcută dovada obiectului contractului (operaţiunea juridică de împrumut de folosinţă) sau a obiectului obligaţiei la care s-a angajat debitorul. Cu referire la acest ultim aspect, apelanta a arătat că, la momentul pretinsei încheieri a contractului (începutul anului 2017) obiectul obligaţiei nu era nici măcar determinabil, neputându-se aprecia că debitorul s-a obligat să restituie orice sume de bani care vor fi sau nu remise de creditor. S-a subliniat că, în drept, contractul de împrumut nu poate avea caracter aleatoriu şi, din această perspectivă, convenţia ar fi nulă absolut conform art. 1226 alin. 2 Cod civil.

Apelanta a mai arătat că nu a fost stabilit dacă suntem în prezenţa unui singur contract de împrumut de consumaţie sau în prezenţa a mai multor contracte corespondente fiecărui transfer de bani şi nu a fost identificată cauza contractului pentru fiecare dintre părţi. S-a subliniat că atâta timp cât sumele au fost remise numai în timpul în care relaţiile de prietenie au fost de bun augur şi nu şi după ruperea lor, se poate considera că sumele au fost remise în vederea continuării relaţiei de prietenie, împrejurare care nu poate fi considerată în acord cu bunele moravuri.

Faţă de argumentele prezentate, apelanta a arătat că acţiunea trebuia să fie respinsă ca fiind inadmisibilă, deoarece reclamantul a invocat un contract de împrumut pentru o sumă mai mare de 250 lei, fără a depune un înscris doveditor şi fără a-l proba prin declaraţii de martori.

Totodată, s-a apreciat că prima instanţă a interpretat în mod greşit pretinsele clauze contractuale, faţă de dispoziţiile art. 1266 – 1269 Cod civil. A arătat că, în opinia sa, dispoziţiile art. 1267 şi art. 1268 Cod civil servesc la interpretarea clauzelor contractuale, nu şi la interpretarea obiectului contractului, respectiv a obiectului obligaţiei. De asemenea a menţionat că regula interpretării contractului „în sensul aplicării regulilor  care guvernează actele cu titlu oneros” nu este prevăzută de dispoziţiile art. 1266 – 1269 Cod civil. Potrivit apelantei, chiar dacă s-ar putea proceda la o interpretare a obiectului contractului, instanţa trebuia să cerceteze voinţa concordantă a părţilor la momentul încheierii pretinsului contract, iar nu susţinerile, pro causa, ale reclamantului, date fiind dispoziţiile art. 1266 alin. 1 şi alin. 2 Cod civil.

S-a arătat că, la cercetarea scopului real al părţilor, trebuie să se ţină seama de momentul încheierii pretinsei convenţii, respectiv începutul anului 2017, când părţile erau într-o relaţie de afecţiune asemănătoare soţilor. Or, în opinia apelantei, o astfel de împrejurare s-ar opune concluziei că sumele remise în considerarea relaţiei de afecţiune dintre părţi ar trebui restituite. A subliniat că, dacă ar fi fost vorba de alte bunuri, cum ar fi bijuteriile, ceasurile, hainele sau parfumurile, nu s-ar mai fi pus problema existenţei împrumutului, iar împrejurarea că reclamantul a ales să gratifice pârâta prin dăruirea unor sume de bani şi nu direct prin bunuri reprezintă o alegere a acestuia, neputându-se asimila situaţia cu aceea a încheierii unui contract de împrumut.

S-a mai menţionat că reclamantul nu a făcut nici dovada unei solicitări din partea pârâtei de remitere a unor sume de bani pe care să le înapoieze după trecerea unui termen, scopul real al părţilor fiind acela de gratificare prin remiterea de daruri manuale repetate în favoarea pârâtei care, la acel moment, era asimilată soţiei reclamantului.

Potrivit apelantei, nu au existat negocieri între părţi, aceasta acceptând pur şi simplu darurile oferite de reclamant, iar în privinţa practicilor statornicite de părţi, apelanta a arătat că reclamantul i-a remis sume de bani timp de 1 an şi 7 luni, fără a pune niciodată problema restituirii acestora. Chiar şi după încheierea relaţiei, în apropierea datei înregistrării cererii de chemare în judecată, reclamantul nu ar fi pus această problemă, ci din contră, îi trimitea apelantei fotografii în care surprindea importante sume de bani, spunându-i că sunt ai ei dacă îşi doreşte şi că are intenţia de a o ajuta.

A arătat apelanta că reclamantul o cunoştea foarte bine şi ştia că, fiind tânără, studentă, fără posibilităţi materiale însemnate, nu ar putea să restituie un pretins împrumut cuantificat la 70 000 Euro. În opinia sa, date fiind împrejurările menţionate, rezultă clar intenţia reclamantului de a o gratifica. A menţionat că şi comportamentul ulterior al părţilor a fost unul specific gratificării, iar nu împrumutului de consumaţie.

S-a apreciat că, prin acţiunea formulată, se urmăreşte reluarea relaţiilor de concubinaj şi, din această perspectivă, acţiunea ar trebui respinsă ca fiind lipsită de interes, deoarece scopul acesteia este unul nelegitim şi contrar bunelor moravuri. A invocat apelanta mesajele trimise de reclamant prin care acesta o roagă să se împace şi împrejurarea că solicitarea de restituire a sumelor de bani oferite cu titlu de dar manual vine după ce apelanta a refuzat reluarea relaţiei cu reclamantul.

Apelanta a mai arătat că, în situaţia în care toate argumentele invocate ar fi apreciate ca fiind insuficiente, ar trebui să se dea eficienţă regulii de interpretare prevăzute de art. 1169 alin. 1 Cod civil, respectiv interpretarea în favoarea celui care se obligă.

În susţinerea cererii formulate, apelanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, a probei cu mijloace materiale de probă şi a oricăror alte probe utile aflării adevărului în cauză.

S-a solicitat judecata cauzei în lipsă.

Cererea de apel a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 1874 lei.

Legal citat, intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare.

În şedinţa publică din data de 06.10.2021, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile nr. ..., pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. ..., prin prisma motivelor de apel formulate, reţine următoarele:

În fapt, conform înscrisurilor ataşate la dosar, în copii traduse în limba română, respectiv conform chitanţelor emise de serviciul Western Union şi ordinelor de plată, coroborate cu declaraţia autentificată, tradusă în limba română a numitului ..., în perioada 09.01.2017-19.07.2018, reclamantul ... a trimis pârâtei ..., cu mai multe ocazii, sume de bani în cuantum total de 29 900 de euro (la care au fost calculate şi plătite comisioane bancare). În acest context, reţine că suma totală de 23 900 Euro a fost trimisă pârâtei ... personal de către reclamantul ..., iar suma totală de 6000 Euro a fost transmisă pârâtei de către acelaşi reclamant prin intermediul numitului ..., aceste împrejurări nefiind contestate în cauză. Apelantul-reclamant a prezentat originalul înscrisurilor invocate în faţa instanţei de apel, prezentând, de asemenea şi traduceri în limba română ale înscrisurilor, astfel încât Curtea reţine că fiind dovedit şi transferul sumelor de bani indicate în cuprinsul documentelor apreciate ca fiind ilizibile de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte celelalte sume ce fac obiectul cauzei, pretins a fi predate prin tradiţiune manuală direct intimatei pârâte, Curtea reţine că, deşi avea sarcina probei, în sensul art. 249 Cod procedură civilă, apelantul-reclamant nu a propus probe din care să rezulte împrejurările invocate şi, astfel, acestea nu pot fi reţinute ca fiind dovedite. De altfel, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, pârâta a negat primirea sumei de 10 000 Euro pe care reclamantul a pretins că i-a remis-o manual. Mai mult, în împrejurarea în care reclamantul a renunţat, în şedinţa publică din data de 06.04.2021, la interogatoriul propus a fi administrat pârâtei, nu se pune problema unei mărturisiri judiciare cu referire la aceste sume, iar eventuale afirmaţii ale apărătorului ales în sensul recunoaşterii remiterii unor sume mai mari nu o angajează pe apelanta-pârâtă în lipsa unui mandat expres cu acest scop.

Prin prisma dispoziţiilor art. 33 Cod procedură civilă, Curtea reţine că, în speţă, scopul declarat al acţiunii formulate este acela al recuperării unor sume de bani, interesul reclamantului fiind determinat, personal, legitim şi actual, astfel încât acţiunea nu poate fi calificată ca fiind lipsită de interes, mai ales în împrejurarea în care susţinerile apelantei-pârâte privind imoralitatea scopului urmărit nu au fost probate.

În contextul în care apelantul-reclamant invocă existenţa unui contract de împrumut de consumaţie încheiat între părţi şi solicită restituirea sumelor de bani remise în temeiul acestuia, problema de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea a dovedirii existenţei acestuia contract, iar  sarcina probei în acest sens îi aparţine reclamantului, conform dispoziţiilor art. 249 Cod procedură civilă.

În drept, potrivit art. 2158 Cod civil, împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.

Este adevărat că principiul libertăţii formei contractului este recunoscut de prevederile art. 1178 Cod civil potrivit cărora contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

Cu toate acestea, dispoziţiile art. 309 alin. 2  teza I Cod procedură civilă impun, ca regulă generală, că niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Totodată, potrivit art. 329 Cod procedură civilă, în cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului (prezumţii simple), acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Este de remarcat că, în cuprinsul art. 309 alin. 2 teza I Cod procedură civilă, nu a mai fost preluată sintagma „nu se poate face dovada decât sau prin act autentic sau prin act sub semnătură privată” din art. 1191 alin. 1 Cod civil (1864). Astfel, cu excepţia probei cu martori şi a prezumţiilor simple, care sunt prohibite de lege, dovada unui act juridic cu o valoare mai mare de 250 lei se va putea face nu numai prin înscrisuri, ci şi prin alte mijloace de probă admise de lege, cum ar fi mărturisirea.

Pe de altă parte, potrivit art. 309 alin. 4 Cod procedură civilă, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:

2.partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris

pentru dovedirea actului juridic; ...

În doctrină şi jurisprudenţă s-a acceptat că toate excepţiile reglementate de art. 309 alin. 4 Cod procedură civilă sunt, în egală măsură, excepţii şi de la regula potrivit cu care nu este permisă dovada cu martori pentru dovedirea unui act juridic cu o valoare mai mare de 250 lei pe considerente legate de logica juridică şi de interpretarea istorico-teleologică a textului, nefiind de acceptat ca aceste excepţii să funcţioneze în cazurile în care legea impune forma scrisă ad probationem şi să nu funcţioneze atunci când legea impune restricţii la proba cu martori în considerarea valorii actului juridic, dată fiind şi împrejurarea că excepţia era aplicabilă situaţiei menţionate şi în sistemul Codului Civil 1864, nefiind identificată raţiunea pentru care aplicabilitatea ar fi exclusă în prezent.

În ceea ce priveşte cauza de faţă, ambele părţi recunosc faptul că, în perioada remiterii sumelor de bani menţionate anterior, au avut o relaţie de prietenie apropiată, împrejurare care reprezintă un motiv suficient pentru a considera că acestea s-au aflat într-o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris care să consemneze voinţa lor privind încheierea unei eventuale convenţii referitoare la restituirea banilor.

Revenind la sarcina probei, faţă de considerentele de mai sus, Curtea constată că apelantul-reclamant este ţinut a face dovada contractului invocat prin orice mijloace de probă admise de lege, inclusiv martori, prezumţii simple sau mărturisiri.

Singurele probe administrate în cauză în acest sens însă, au fost înscrisurile ce atestă remiterea unor sume de bani către intimata-pârâtă, în cuantum total de 29 900 Euro.

Transmiterea unor sume de bani prin intermediul unor servicii specializate, respectiv ordinele date de apelantul-reclamant băncii, de a vira din propriul cont o sumă de bani nu pot reprezenta oferte de a contracta adresate unei persoane care nu este prezentă, în sensul art. 1193 alin. 1 Cod civil din moment ce un astfel de înscris nu este niciodată receptat de beneficiarul plăţii, în condiţiile art. 1200 alin. 1 Cod civil.

Contractul de împrumut se consideră încheiat atunci când acordul de voinţă al părţilor este însoţit sau urmat de remiterea materială a bunului, conform art. 1174 alin. 4 Cod civil, însă remiterea materială a unei sume de bani nu este suficientă pentru a proba perfectarea unui contract de împrumut câtă vreme nu s-a dovedit acordul de voinţe al părţilor cu intenţia de a constitui raportul juridic pretins.

În lipsa altor probe vizând voinţa părţilor, existenţa unui contract de împrumut de consumaţie nu poate fi prezumată, în sensul art. 329 Cod procedură civilă, aşa cum pretinde apelantul-reclamant, prezumţia neavând greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins. În acest context, contrar celor reţinute de prima instanţă, Curtea constată că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente pentru a întemeia o prezumţie de existenţă a contractului de împrumut de consumaţie, respectiv a acordului de voinţă a părţilor în acest sens, cu atât mai mult cu cât, din cuprinsul conversaţiilor dintre părţi, necontestate de acestea, nu rezultă nici intenţia anterioară a reclamantului de a acorda un împrumut pârâtei şi nici asumarea de către aceasta din urmă a obligaţiei de a restitui sumele remise, sume ce fac obiectul unor discuţii între părţi.

Nu au fost administrate probe din care să rezulte solicitarea unor sume de bani, cu orice titlu din partea apelantei-pârâte, iar remiterea voluntară a sumelor solicitate a fi restituite nu indică şi nu probează, în împrejurările descrise anterior, existenţa unui contract de împrumut, respectiv a unei obligaţii de restituire în sarcina apelantei-pârâte în temeiul acestuia.

De altfel, nici apelantul-reclamant nu oferă detalii concrete despre convenţia invocată. Deşi susţine că a fost încheiat un contract de împrumut, nu precizează data la care acesta ar fi fost încheiat, respectiv conţinutul înţelegerii dintre părţi, în împrejurarea în care sumele ce se solicită a fi restituite au fost virate în mai multe ocazii. Acest din urmă fapt poate conduce la conturarea a cel puţin două ipoteze pornind de la susţinerile apelantului: o ipoteză în care ar fi fost încheiat un singur contract de împrumut de consumație potrivit căruia sumele împrumutate ar fi fost virate în mai multe tranșe și o altă ipoteză în care fiecare remitere a unei sume ar reprezenta în sine un contract de împrumut. Fiecare dintre ipotezele prezentate ar produce, prin specificul său, consecinţe juridice diferite, aşa cum arată şi apelanta-pârâtă, motiv pentru care şi prezumţia existenţei împrumutului de consumaţie ar trebui întemeiată pe indicii şi detalii concrete care să poată detalia conţinutul înţelegerii dintre părţi. Or, aşa cum am arătat, aceste indicii/detalii lipsesc cu desăvârşire din cuprinsul probelor administrate în cauză.

Regula de interpretare înscrisă în cuprinsul art. 1269 Cod civil presupune, ca ipoteză de lucru, un contract existent şi o persoană care s-a obligat, astfel încât nu poate fi reţinută ca fiind incidentă în cauză, în lipsa cadrului menţionat. De altfel, dat fiind titlul Secţiunii a V-a din cap.I, Titlul II Cartea a V-a din Codul Civil, respectiv „Interpretarea contractelor”, toate regulile de interpretare menţionate în cuprinsul art. 1266 – 1269 Cod civil se referă la contracte a căror existenţă a fost stabilită prin probe şi, contrar celor reţinute de prima instanţă, nu pot fi avute în vedere pentru a prezuma existenţa contractului.

Pentru toate considerentele de mai sus, Curtea reţine că este nefondată acţiunea reclamantului prin care acesta solicită restituirea sumelor remise pârâtei invocând, fără să probeze, existenţa unui contract de împrumut şi obligaţia de restituire corelativă acestuia.

Nu poate fi reţinută inadmisibilitatea acţiunii, invocată de apelanta-pârâtă, pe motiv că reclamantul a invocat un contract de împrumut pentru o sumă mai mare de 250 lei, fără a depune un înscris doveditor şi fără a-l proba prin declaraţii de martori. În acest sens, constată că argumentele invocate sunt de ordin probator şi nu reprezintă un fine de neprimire pentru acţiunea în sine care, aşa cum am arătat anterior, a fost analizată pe fond prin prisma probelor efectiv administrate în cauză.

În consecinţă, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant ..., va admite apelul declarat de apelanta-pârâtă ..., va schimba în tot sentinţa contestată şi va respinge acţiunea, ca nefondată. Totodată va înlătura orice dispoziţii potrivnice prezentei decizii.

Domenii speta

Spete similare