Contestaţie în anulare. Inadmisibilitate. Încheierea unui acord de mediere între persoana vătămată si inculpat. Imposibilitatea reanalizării unei cauze de încetare a procesului penal în cazul în care inst. de apel a dezb. si anal. incidenta ac. probleme.

Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 397/15.07.2016 că încheierea unui acord de mediere cu privire la infrac?iunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instan?ei.

Se constată că în cauză s-a încheiat acordul de mediere la o dată ulterioară deciziei CCR menţionată, respectiv la data de data de 04.01.2017, fără relevanţă asupra modalităţii de soluţionare a acţiunii penale, în condiţiile în care legea penală în vigoare până la data de 01.02.2014 este mai favorabilă.

Prin decizia nr. 10/29.03.2017 a Î.C.C.J. pentru dezlegarea de principiu a unei probleme de drept s-a stabilit că în interpretarea dispozi?iilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instan?a care solu?ionează contesta?ia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instan?a de apel a dezbătut ?i a analizat inciden?a cauzei de încetare a procesului penal.

Decizia Cur?ii Constituţionale nr. 397/15.07.2016

Decizia Î.C.C.J. nr. 9/2015

Decizia Î.C.C.J. nr. 10/29.03.2017

Instanţa constată că prin decizia penală nr. 120 din data de 03.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul penal nr. …/212/2014 s-a hotărât:

„În baza art.421 pct.2 lit. a Cod procedură penală, admite apelul declarat de inculpatul [...],  împotriva sentin?ei  penale nr. 633/20.05.2016, a Judecătoriei Constanţa,

Desfiinţează în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

În baza art. 25 Cod procedură penală rap. la art.23 alin.1 Cod procedură penală,

Constată stinsă acţiunea civilă ca efect al acordului de mediere intervenit între inculpatul [...] şi partea civilă [...].

Înlătură din sentinţa penală apelată dispoziţiile contrare prezentei decizii şi menţine celelalte dispoziţii.

În baza art.275 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de către stat în apel rămân în sarcina acestuia.”

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Din probele administrate în cauză la instrucţia penală şi cercetarea judecătorească a

rezultat că inculpatul [...], în perioada perioada 2011 - 2012 a indus-o şi a menţinut-o în eroare pe persoana vătămată [...] prezentându-se ca avocat din Baroul Constanţa fără a fi înscris în tabloul avocaţilor a vreunui Barou din România care exercită profesia conform Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi execitarea profesiei de avocat, a formulat plângeri şi a  depus acţiuni semnate în numele clientei sale, iar la data de 05.10.2011 a fost împuternicit de persoana vătămată [...] prin procura speciala autentificată la Biroul Notarului Public [...]' din mun. Constanţa sub nr. …/05.10.2011 ca în numele ei să execute o creanţă în valoare de 30000 euro acordată acesteia prin sentinţa nr. 499/2008 pronunţată de Tribunalul Regional Madrid în dosarul nr.10/2006 definitivă, pentru care a perceput şi primit diferite sume de bani în cuantum de aproximativ 10005 euro, reprezentând diferite cheltuieli ocazionate cu executarea silită, iar faptele întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev.de art.215 alin.1, 2, şi 3 Cod penal 1969, de exercitare a unei profesii fără drept prev. de art.281 Cod penal 1969 rap.la art.26 din Legea nr.51/1995 şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art 290 alin.1 Cod penal 1969 cu aplicarea art.5 Cod penal şi art. 33 şi art.34 Cod penal 1969.

Profesia de avocat este organizată şi funcţionează în baza principiului autonomiei, în limitele competenţelor stabilite de Legea nr. 51 din 1995, formele de organizare ale acestei profesii din barourile şi UNBR, structuri care au fost înfiinţate şi funcţionează în temeiul acestui act normativ.

Barourile sunt persoane juridice de interes public fiind constituite din avocaţii înscrişi pe tablou, iar potrivit art. 10 alin.2 din Legea nr. 51 din 1995 în fiecare judeţ există şi funcţionează un singur membru al UNBR cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului.

Conform prevederilor art. 60 alin. 6 din Legea nr. 51 din 1995, folosirea fără drept a denumirilor de BAROU, UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, UNBR ori UNIUNEA AVOCAŢILOR DIN ROMÂNIA sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat de orice persoană fizică sau juridică, precum şi folosirea însemnelor specifice profesiei constituie infracţiune.

In fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti există şi funcţionează un singur barou, membru al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 9 alin.2, în prezent art.10 alin. 1).

Baroul este constituit din toţi avocaţii din circumscripţia sa, el având personalitate juridică, buget şi patrimoniu proprii (art. 48 alin. 1 şi 2, în prezent art. 50 alin. 1 şi 2).

Actuala structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România este Uniunea Naţională a Barourilor din România.

Ea este formată din toate barourile din România (art. 60 alin. 1). Se revine astfel la compunerea tradiţională a structurii naţionale, nu din avocaţi (toţi avocaţii din România), ci din barouri (toate barourile din România).

Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 1 alin. 2). Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România sunt interzise, iar actele de constituire şi de înregistrare a acestora sunt nule de drept (art. 1 alin. 3). În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti există şi funcţionează un singur barou membru al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 10 alin. 2). Barourile de avocaţi se constituie şi funcţionează numai în cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, potrivit Legii nr. 51/1995 şi Statutului profesiei de avocat (art. 60 alin. 4).

Uniunea Naţională a Barourilor din România, împreună cu barourile, asigură exercitarea calificată a dreptului la apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri (art. 10 alin. 1).

Legea prevede expres că Uniunea Naţională a Barourilor din România este persoana juridică de interes public şi are patrimoniu şi buget proprii (art. 60 alin. 2).

Legea prevede că Uniunea Naţională a Barourilor din România este succesoarea de drept a Uniunii Avocaţilor din România (art. 60 alin. 5). În toate actele normative, denumirea „Uniunea Avocaţilor din România" se înlocuieşte cu aceea de „Uniunea Naţională a Barourilor din România" (art. 114). A operat deci o transformare a persoanei juridice, decisă prin lege, în sensul desfiinţării Uniunii Avocaţilor din România şi al înfiinţării, în locul acesteia, ca succesoare universală, a Uniunii Naţionale a Barourilor din România".

Prin Adresa emisă C.S.M. înregistrată sub nr. 19216/1154/2013, în şedinţa din 08.10.2013, Plenul CS.M. a hotărât următoarele: "în mod legal, avocatura este practicată în baza Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către avocaţii înscrişi în structurile care funcţionează conform art. 1 alin. 2 şi 3 din această lege şi cu respectarea deciziei în interesul legii nr. XXVII din 16.04.2007.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită U.N.B.R.. Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise, actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept, iar nulitatea poate fi constatată şi din oficiu.

S-a reţinut totodată că, prin Decizia XXVII din 16.04.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii s-a statuat că asistenţa juridică acordată în cadrul unui proces penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia".

Prin Decizia nr. 15/21.09.2015 a ICCJ, obligatorie potrivit art.474 alin.4 Cod pr.penală, s-a stabilit că fapta unei persoane care exercită activităţi specifice profesiei de avocat in cadrul unor entităţi care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 privind organizarea ?i exercitarea profesiei de avocat constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi prevăzută de art. 348 Cod penal.

In considerentele acestei decizii s-a reţinut că textul de lege are corespondent in legislaţia penală anterioară în cuprinsul art. 281 Cod penal ?i nu a suferit modificări de natură a influenţa problema de drept ce constituie obiectul recursului interesul legii.

S-a mai reţinut in considerentele deciziei de admitere a recursului in interesul legii că persoanele care exercită activităţi specifice profesiei de avocat in cadrul unor barouri paralele cu cele care fiinţează in temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost/vor fi (fost) constituite după intrarea in vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat si anterior, au reprezentarea subiectivă a faptului că acţionează dincolo de cadrul legal in vigoare, căci acesta are suficientă precizie ?i claritate pentru a permite destinatarilor ei să il inţeleagă ?i să işi conformeze conduita dispoziţiilor sale, fiind astfel exclusă posibilitatea invocării erorii ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art.30 din Codul penal.

Faţă de cele de mai sus, Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond a constatat că infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat există şi a fost comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, nefiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. d C.proc.penală.

Referitor la infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3 Cod penal 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal,

Potrivit art.215 alin. 1, 2, 3  Cod penal 1969,

Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.

Conform art.244 Cod penal, inducerea in eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevarata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte adevarate, in scopul de a obtine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust si daca s-a pricinuit o paguba, se pedepseste cu inchisoarea de la 6 luni la 3 ani.

 In?elăciunea săvâr?ită prin folosirea de nume sau calitati mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepse?te cu inchisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el insusi o infractiune, se aplica regulile privind concursul de infractiuni.

Impăcarea înlătură răspunderea penală.

Astfel, s-a reţinut faptul că in vechea legisla?ie, infrac?iunea de "In?elăciune", in forma tip era sanc?ionată cu pedeapsa inchisorii de la 6 luni la 12 ani, iar forma agravata, determinată de urmările deosebit de grave ale faptei (articolul 215 alin. 5 Cod penal 1969) era sanc?ionată cu pedeapsa inchisorii de la 10 la 20 de ani

In actuala reglementare această infrac?iune este prevăzută de dispozi?iile articolului 244 Cod Penal care, in forma tip a infrac?iunii sanc?ionează fapta cu pedeapsa inchisorii de la 6 luni la 3 ani, iar forma agravată a infrac?iunii este sanc?ionată cu pedeapsa inchisorii de la 1 la 5 ani.

În actuala legisla?ie, se reduce semnificativ maximul special prevăzut de lege pentru sanc?ionarea infrac?iunii de "In?elăciune" atât pentru forma tip, cât  ?i pentru cea agravată a acesteia, 3 respectiv 5 ani inchisoare, in cazul formei agravate fiind redus ?i minimul special, 1 an inchisoare.

Fapta prevazută de art. 215 alin.1, 2, 3 din Codul Penal din 1969 are corespondent în dispoziţiile art. 244 alin.1 şi 2 noul Cod penal,

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 din noul Cod penal referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă

Însă, potrivit disp. art. 3 alin. 2 din Legea de aplicare a noului Cod penal cu nr. 187/2012, dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire. În cazul formei agravate a infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal din 1969, aceasta constituia o incriminare distinctă a faptei de înşelăciune săvârşită cu prilejul încheierii sau executării unui contract, în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se regăseşte incriminată în noul Cod penal în forma agravată a infracţiunii de înşelăciune săvârşită prin mijloace frauduloase, prev. de art. 244 alin. 1 şi 2.

Pentru a fi în prezenţa infracţiunii de înşelăciune este necesară intenţia directă, a cărei existentă trebuie stabilită cu certitudine, respectiv făptuitorul îşi dă seama că desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta pricinuieşte o pagubă, urmare a cărei producere o doreşte, fiind necesare dovedirea activităţilor dolosive ale inculpatului în scopul inducerii în eroare a părţii vătămate.

Această componentă a laturii subiective a infracţiunii este dovedită câtă vreme rezultă  indubitabil din probele cauzei precizate mai sus.

Indiferent de nuanţele de reglementare a infracţiunii de înşelăciune în cele două legi care s-au succedat de la momentul săvârşirii faptelor şi până la judecarea lor definitivă (Codul penal din 1969 şi noul Cod penal), de esenţa acestei infracţiuni rămâne manopera intenţionată a inculpatului de inducere în eroare a părţii vătămate astfel încât aceasta din urmă să acţioneze într-o manieră în care nu ar fi acţionat dacă ar fi cunoscut realitatea adevărată în locul celei distorsionate de inculpat.

Curtea a ţinut, în special, să determine poziţia subiectivă a inculpatului [...] faţă de partea vătămate [...] deoarece, în ipoteza unei  fapte de înşelăciune precum cea din speţă, care presupune o însemnată componentă subiectivă, este de o deosebită importanţă ca instanţa să cunoască, în mod nemijlocit, modul în care acele persoane au perceput manoperele dolosive. În acest sens, Curtea a acordat mai multe termene pentru încheiere unor acorduri de mediere, relevante asupra poziţiei subiective a inculpatului  dar şi a părţii civile.

Declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speţă.

Aşadar, declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpatului apelant [...] sunt simple afirmaţii, care au ca scop doar disculparea acestuia de consecinţele penale ale faptelor, fiind vădit pro cauza, motiv pentru care Curtea le va aprecia ca atare.

Dând sens şi dispoziţiilor art.5 din CPP privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţa de apel a reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.

Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că fapta de înşelăciune re?inută de procuror ?i judecătorul fondului există, a fost comisă de inculpatul apelant cu inten?ie directă, iar prezumţia de nevinovăţie a fost înfrântă.

În privinţa acordului de mediere, intervenit între inculpatul [...] şi partea civilă [...] în timpul desfăşurării procesului penal, în calea de atac a apelului, Curtea reţine următoarele:

Curtea Constituţională a statuat că încheierea unui acord de mediere cu privire la infrac?iunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instan?ei.

Un lucru important in Decizia CCR nr. 397/15.07.2016 este că Acordul de Mediere este considerat o cauză sui generis de înlăturare a răspunderii penale, a?a cum a rezultat ?i din interpretarea dată de ICCJ prin Decizia nr. 9/2015.

CCR este de acord cu ICCJ doar in această privinţă, nu ?i in privinţa momentului procesual in care poate interveni un acord de mediere pe latură penală, Curtea plecând de la argumentul de text al articolului 67 din Legea nr.192/2006 privind medierea, unde se stipulează că „dispoziţiile prezentei legi se aplică in cauzele penale care privesc infrac?iuni pentru care retragerea plângerii sau împăcarea înlătură răspunderea penală”.

Decizia nu are interferen?e in chestiunea acordului de mediere penală încheiat la infracţiunile unde este posibilă retragerea plângerii prealabile. In toate aceste infracţiuni, acordul de mediere penală poate interveni pe tot parcursul procesului penal, acest fapt in virtutea faptului că ?i retragerea plângerii prealabile poate interveni pe întreg parcursul procesului penal.

In ceea ce priveşte infracţiunile pretabile la împăcare, respectiv înşelăciunea prev. de art. 244 Cod penal, acordul de mediere, pentru a constitui cauză de înlăturare a răspunderii penale, va trebui încheiat pana la citirea actului de sesizare a instanţei.

Textul Curţii Constituţionale ne arată că încheierea acordului de mediere trebuie făcută maxim pana in ziua când se va da citire actului de sesizare pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale ?i, deci, încetarea procesului penal. Astfel, nu depunerea la dosarul cauzei a acordului de mediere trebuie făcută in această zi, ci încheierea acordului de mediere, acord ce va fi depus de mediator la dosarul cauzei chiar ?i după această zi. Încheierea Acordului de Mediere are loc intre inculpat ?i persoana vătămată prin ?i de către mediator.

Prin urmare, dacă mediatorul încheie acordul de mediere după citirea actului de sesizare a instanţei ?i fapta este pretabilă la împăcare, acordul de mediere nu va mai constitui o cauza de înlăturare a răspunderii penale, aşadar nu va mai duce la încetarea procesului penal pentru acea faptă.

În speţa de faţă s-a încheiat acordul de mediere la o dată ulterioară deciziei CCR menţionată,  respectiv la data de data de 04.01.2017, fără relevanţă asupra modalităţii de soluţionare a acţiunii penale, în condiţiile în care lege penală în vigoare până la dat de 01.02.2014 este mai favorabilă.

Aşadar, nimic nu împiedica părţile să soluţioneze conflictul prin mediere ?i după citirea actului de sesizare a instanţei, medierea va rămâne pentru ele o metodă eficientă de soluţionare a conflictului, atât că efectele acordului de mediere nu vor mai fi de înlăturare a răspunderii penale,.

Decizia Curţii nu are efecte cu privire la acordurile de mediere încheiate pe latura civilă a unei cauze penale, acorduri care vor putea fi încheiate in orice moment al procesului penal (urmărire penala, camera preliminara, judecata, apel), conform art. 23 din Codul de Procedură Penală şi, în consecinţă, Curtea a constatat stinsă acţiunea civilă ca efect al acordului de mediere intervenit.

 Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul [...], fiind invocat cazul de contestaţie în anulare prev. de art.426 lit.b) Cod procedură penală: „când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”, respectiv existenţa acordului de mediere încheiat la data de 04.01.2017 între persoana vătămată şi inculpat.

La termenul din 16.05.2017 contestatorul [...] (aflat în Penitenciarul Slobozia) a depus la dosar o cerere de judecare în lipsă, Curtea reţinând că la acest termen contestatorul este reprezentat de avocatul său ales.

La termenul din data de 16.05.2017, cu ocazia dezbaterilor pe admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, avocatul ales al contestatorului a solicitat să se constate că în cauză dispoziţiile art. 431 Cpp sunt îndeplinite în sensul în care contestaţia în anulare a fost făcută în termenul prevăzut de lege, motivul se întemeiază pe unul din cazurile prevăzute de textul de lege la care a făcut referire şi a depus sentinţa instanţei de fond şi decizia instanţei de apel, solicitându-se în consecinţă admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, urmând a se acorda un termen pentru discutarea temeiniciei cererii.

Examinând cazul de contestaţie în anulare invocat de către contestatorul [...] în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de către acesta, pentru următoarele motive:

Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 397/15.07.2016 că încheierea unui acord de mediere cu privire la infrac?iunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instan?ei.

Astfel, Curtea Constituţională este de acord cu ICCJ doar în privinţa faptului că acordul de mediere este considerat o cauză sui generis de înlăturare a răspunderii penale, a?a cum a rezultat ?i din interpretarea dată de ICCJ prin Decizia nr. 9/2015, nu ?i in privinţa momentului procesual in care poate interveni un acord de mediere pe latura penală, Curtea plecând de la argumentul de text al articolului 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea, unde se stipulează că „dispoziţiile prezentei legi se aplică in cauzele penale care privesc infrac?iuni pentru care retragerea plângerii sau împăcarea înlătură răspunderea penală”.

Prin urmare, pentru a produce consecinţe juridice în sensul înlăturării răspunderii penale, Curtea Constituţională a decis că încheierea acordului de mediere trebuie făcută maxim până in ziua când se va da citire actului de sesizare pentru a se putea dispune încetarea procesului penal.

Curtea constată că în cauză s-a încheiat acordul de mediere la o dată ulterioară deciziei CCR menţionate, respectiv la data de data de 04.01.2017, fără relevanţă asupra modalităţii de soluţionare a acţiunii penale, în condiţiile în care legea penală în vigoare până la data de 01.02.2014 este mai favorabilă.

Cu privire la efectele pronunţării unei decizii de către Curtea Constituţională, Curtea reţine că potrivit art. 147 din Constituţia României: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

În sensul inadmisibilităţii prezentei contestaţii în anulare formulate de către contestatorul [...], Curtea mai are în vedere şi faptul că prin decizia nr. 10/29.03.2017 a Î.C.C.J. pentru dezlegarea de principiu a unei probleme de drept s-a stabilit că în interpretarea dispozi?iilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instan?a care solu?ionează contesta?ia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instan?a de apel a dezbătut ?i a analizat inciden?a cauzei de încetare a procesului penal.

 În consecinţă, având în vedere că:

- pentru dezlegarea de principiu a unei problemei de drept privind interpretarea dispozi?iilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală s-a pronunţat decizia nr.10/29.03.2017 a Î.C.C.J.,

- dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe, potrivit art.477 alin.3 cod procedură penală,

- cauza de încetare a procesului penal invocată de către contestatorul [...], respectiv existenţa acordului de mediere încheiat la data de 04.01.2017 între persoana vătămată şi inculpat, a fost dezbătută şi analizată şi de către instanţa de apel în decizia împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare, respectiv în decizia penală nr. 120 din data de 03.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul penal nr. …/212/2014,

Curtea va respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de către contestatorul [...] împotriva deciziei penale nr. 120/P/03.02.2017 pronunţată de către Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. …/212/2014.

În baza art.275 alin.2 cod procedură penală, contestatorul [...] va fi obligat la 500 lei cheltuieli judiciare către stat.

Domenii speta

Spete similare