Procedura insolvenţei

Sentinţă civilă 32 din 18.01.2017


Formularea în calea de atac a unor critici referitoare reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului, fiind o chestiune de apreciere (iar nu de nelegalitate), cade în competenţa instanţei în faţa căreia a avut loc prestaţia avocatului (Decizia nr. 2075 din 7 octombrie 2015 pronunţată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiție având ca obiect pretenții).

Prin Decizia civilă nr. 127/R/07.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, a fost respins recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 32/18.01.2017, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1701/108/2016/a1, fiind reţinute, în esenţă, următoarele considerente:

Prin  sentinţa recurată s-a constatat renunţarea la judecata acţiunii în anulare, formulată de reclamant împotriva pârâţilor, iar faţă de disp. art. 406 Noul Cod de Procedură Civilă şi s-a dispus obligarea reclamantului la plata către unul dintre pârâţi a sumei de 1.000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în baza art. 406 alin. 3 şi art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, raportat la complexitatea cauzei şi activitatea pârâtului, care a constat în observarea unei duble operaţiuni pe un extras de cont bancar.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a încheierii şi, în rejudecare, să se dispună obligarea intimatului reclamant la plata integrală a cheltuielilor de judecată, respectiv a sumei de 2.000 de lei.

În motivarea căii de atac, recurentul pârât învederează că, anterior formulării întâmpinării în primă instanţă, pentru a evita efectuarea unor cheltuieli, reprezentantul statutar al societăţii debitoare a luat legătura cu reclamantul, explicându-i telefonic că, în realitate, recurentul nu a beneficiat niciodată de vreun transfer bancar din contul său, arătându-i că ar fi oportun să renunţe la judecată, pentru a evita cheltuielile cu apărarea pârâtului în instanţă, însă reclamantul a refuzat să discute această problemă, astfel că recurentul pârât a fost nevoit să-şi angajeze avocat pentru a-i formula apărările şi după ce a depus întâmpinarea, intimatul reclamant a sesizat caracterul netemeinic al cererii sale şi a formulat o cerere de renunţare la judecată, cu care pârâtul recurent susţine că a fost de acord, deşi această cerere a fost formulată la primul termen de judecată, iar recurentul pârât ar fi avut posibilitatea să solicite soluţionarea pe fond.

Mai învederează că a procedat în acest mod considerând că o judecată pe fond ar avea aceleaşi efecte ca şi renunţarea la judecată, dar ar fi însemnat ca instanţa să depună eforturi suplimentare în ceea ce priveşte motivarea hotărârii, iar în aceste condiţii, a solicitat să se ia act de cererea de renunţare, iar reclamantul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată de 2.000 lei, justificate cu chitanţa depusă la dosar, dar instanţa a redus cuantumul onorariului de avocat, cu motivarea că activitatea acestuia a constat doar în observarea unei duble operaţiuni pe un extras bancar.

Este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. C.p.c., întrucât motivarea foarte sumară echivalează cu lipsa motivării acestei soluţii, că instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere şi valoarea obiectului cererii, onorariul fiind stabilit atât prin raportare la această valoare, cât şi la activitatea de administrare a probelor care să permită respingerea acţiunii şi desconsiderarea muncii avocatului poate fi o chestiune de apreciere incorectă, dar această muncă a fost eficientă, întrucât apărările formulate l-au determinat pe intimatul reclamant să renunţe la judecată; că extrasele bancare şi operaţiunile explicate în cuprinsul întâmpinării puteau fi observate şi de către intimatul reclamant înainte de a decide chemarea sa în judecată şi de a pretinde obligarea sa la o sumă de bani considerabilă.

Intimatul reclamant a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată.

În motivare, intimatul reclamant susţine că sunt incorecte afirmaţiile potrivit cărora apărările formulate l-au determinat să renunţe la judecată, întrucât cererea de renunţare la judecata a fost depusă la 5 ianuarie 2017, întâmpinarea a fost depusă mai târziu, la 12 ianuarie 2017, iar onorariul de avocat a fost achitat ulterior datei renunţării la judecată.

Raportat la stadiul procesului, angajarea avocatului şi formularea de apărări au fost demersuri inutile, în prealabil fiind depusă o cerere de renunţare la judecată.

Apoi, intimatul reclamant învederează că pe extrasul de cont apar operaţiuni bancare efectuate de recurentul pârât (probabil rudă cu administratorul special), însă informaţiile cuprinse în el nu sunt apte, prin ele însele, să lămurească tipurile de operaţiuni efectuate, iar formularea cererii de chemare a avut în vedere răspunsurile contradictorii ale băncii cu privire la operaţiunea efectuată, abia în final intimatul primind un răspuns cert care a dus la formularea cererii de renunţare, buna sa credinţă fiind evidentă, iar reaua-credinţă a administratorului special a fost sancţionată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. 1701/108/2016/a2.

În concluzie, intimatul reclamant susţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 451 alin. 2 C.pr.civ.

În drept, intimatul reclamant invocă dispoziţiile art. 205 C.pr.civ.

Examinând recursul de faţă, prin prisma criticilor formulate de recurent, conform dispoziţiilor art. 488 Cpc., Curtea constată că acesta este nefondat, prima instanţă pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, conformă cu probele de la dosar.

Astfel, în speţă prima instanţă, faţă de renunţarea la judecata acţiunii în anulare, formulată de reclamant pe care l-a obligat şi la plata către pârât, a sumei de 1.000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în baza art. 406 alin. 3 şi art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, apreciindu-se complexitatea cauzei şi activitatea pârâtului.

Criticile aduse hotărârii privesc, pe de o parte, faptul că prima instanţă eronat a redus onorariul de avocat acordat şi pe de alta, că  nu a motivat sentinţa.

Curtea observă că, deşi cererea de renunţare la judecata a fost depusă la 5 ianuarie 2017, pârâtul a depus ulterior întâmpinare, la 12 ianuarie 2017.

Corect susţine şi intimatul că onorariul de avocat a fost achitat după data formulării cererii de renunţare la judecată, respectiv la data de 10.01 2017.

Astfel, judecătorul cauzei este ținut să aprecieze cuantumul onorariului avocațial din prisma „valorii sau complexității cauzei…, activității desfășurate de avocat și circumstanțelor cauzei”, el este totodată ținut ca aprecierea să fie realizată fie în sensul constatării rezonabilității onorariului, fie în sensul constatării cuantumului său exagerat.

Soluția adoptată este explicată, implicit, prin dispozițiile ultimei teze a art. 451 alin. 2 NCPC, conform cărora măsura luată de instanță (respectiv reducerea cuantumului onorariului solicitat) nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. Prin această explicație, legiuitorul acordă prevalență principiului relativității efectelor contractului și dispozițiilor art. 128 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat, potrivit cărora „onorariile se stabilesc liber între avocat şi client (…)”, orice terță intervenție asupra cuantumului acestora fiind interzisă.

Ori, aşa cum a apreciat Înalta Curte într-o decizie de speţă, formularea în calea de atac a unor critici referitoare reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului, fiind o chestiune de apreciere (iar nu de nelegalitate), cade în competenţa instanţei în faţa căreia a avut loc prestaţia avocatului (Decizia nr. 2075 din 7 octombrie 2015 pronunţată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiție având ca obiect pretenții).

Aşa fiind, constatând că nu există motive de schimbare sau anulare a sentinţei apelate, în baza art. 480 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul.