Libertatea de exprimare

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 337/2014

Şedinţa publică de la 04 Iulie 2014

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE D. T.

 Grefier C.-S. Ş.

Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind pe reclamant N. G. şi pe pârât T. H., având ca obiect pretenţii.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se constată lipsa părţilor.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei după care instanţa constată faptul că mersul dezbaterilor şi cuvântul părţilor pentru concluzii a fost consemnat în încheierea şedinţei publice din data de 20.06.2014, încheiere care împreună cu încheierea din data de 27.06.2014 fac parte integrantă din prezenta sentinţă.

INSTANŢA

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele: 

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul N. G., în contradictoriu cu pârâtul T. H., a solcitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii obligaţi pârâţii la publicarea unui răspuns sub formă de replică, al cărui conţinut îl anexează prezentei, în conformitate cu dispoziţiile din legea presei, prin care să arate că articolul publicat în data de 20.06.2012 este rezultatul insuficientei documentări, respectiv a unei erori jurnalistice regretabile, în condiţii identice sau mai bune decât cele utilizate pentru publicarea articolului din 20.06.2012, respectiv:  pe aceeaşi poziţie în pagina de web; cu aceleaşi dimensiuni şi caracteristici grafice utilizate, atât în ceea ce priveşte titlul, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul;fără comentarii ale redacţiei referitoare la conţinutul dreptului Ia replică; să fie obligaţi pârâţii să prezinte în mod public scuze faţă de acesta într-un ziar de largă răspândire pentru prejudiciile de imagine aduse prin difuzarea unor informaţii false, insuficient verificate ce denotă chiar evidentă rea-voinţă; să fie obligaţi pârâţii să publice hotărârea pronunţată în prezenta cauză într-un ziar de largă răspândire, iar în cazul în care pârâţii refuză publicarea în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să fie autorizat să realizeze personal publicarea hotărârii, pe cheltuiala pârâţilor; să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 250.000 RON constând în daune morale, pentru repararea prejudiciului produs acestuia şi să fie obligaţi pârâţii, în temeiul dispoziţiilor art. 451-453 N.c.civ. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivare reclamantul arată faptul că în data de 20.06.2012, a fost publicat articolul intitulat "Legăturile penale ale A. M. P. cu N. G." (Anexa 1).

Conţinutul acestui articol nu are nici o legătură cu realitatea. În cadrul articolului intitulat "Legăturile penale ale A. M. P. cu N. G." publicat în data de 20.06.2012, s-au susţinut următoarele:"Legăturile penale ale A. M. P. cu N. G." - "Noul patron al Universităţii ... , A. M. P. R., are legături cu N. G., cunoscutul interlop.""legătura dintre noul patron şi cel care a anunţat pe toate gardurile că doreşte să achiziţioneze ... ar putea fi chiar cunoscutul interlop constănţean" "Legături penale... Afaceri cu bani negri..."

În urma publicării acestor articole a formulat o notificare prin care a solicitat încetarea de urgenţă a acestei activităţi cauzatoare de prejudicii, retractarea articolului publicat în data de 20.06.2012 şi publicarea unui drept la replică.

Prin articol s-au încălcat art. 30 din Constituţia României,  art. 26 din Constituţia României, art. 69 din Legea nr. 3/1974 - Legea presei,

Conform prevederilor art. 3 din Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de C. R. P. "Ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale”.

Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 5 din Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de C. R. P. "Ziaristul va da publicităţii punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate în cazul unor păreri divergente. Nu se vor aduce acuzaţii fără să se ofere posibilitatea celui învinuit să-si exprime punctul de vedere. ... Ziaristul nu se substituie instituţiilor si puterilor publice."

Sunt incidente dispoziţiile privitoare la răspunderea civilă pentru daune morale aduse persoanei respectiv art. 253 din Codul Civil. În acest sens trebuie să avute în vedere şi prevederile. Persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

Condiţiile răspunderii civile delictuale a autorului articolului evocat anterior sunt îndeplinite în speţă.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale constă în exercitarea abuzivă a dreptului la libera exprimare, prin prezentarea ca adevărate a unor fapte concrete false, care aduc atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei şi dreptului la propria imagine a acestuia, aşa cum va demonstra în continuare.

Aşa cum rezultă expres din conţinutul primului aliniat al art 10 din CEDO, dreptul la libertatea de exprimare este o noţiune generică ce cuprinde în conţinutul său două libertăţi: libertatea de opinie şi libertatea de informare.

Distincţia dintre cele două componente ale dreptului la exprimare are o relevanţă deosebită atât din punct de vedere al limitelor în care acestea se pot exercita, cât şi în materie probatorie, opinia, judecata de valoare, nefiind, în principiu o chestiune demonstrabilă, aşa cum sunt faptele ce au o existenţă concretă.

Consecinţa acestei distincţii prezintă relevanţă deosebită atunci când se pune problema unor eventuale probe în materie, în special în ipoteza opiniilor exprimate prin presă, în fapt prin raportare la libertatea presei. Într-o jurisprudenţâ constantă....instanţa europeană a decis că dacă materialitatea faptelor poate fî probată, judecăţile de valoare ..nu se pretează la demonstrarea exactităţii lor:..."

Autorul articolului incriminat prezintă de o manieră concretă, cu trimitere care să confere credibilitate informaţiei, o realitate falsă, creând astfel în mintea cititorilor imaginea unei persoane care îşi desfăşoară activitatea în ilegalitate.

Argumentele aduse de către autorul articolului pentru a demonstra cele expuse în cadrul articolului sunt pur şi simplu inexistente, acestuia fiindu-i suficient să îl numească "cunoscutul interlop", „interlop constănţean" şi să susţină că are legături penale cu A. M. P.

Potrivit definiţiei date de doctrina civilă , „Prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană." Tot astfel s-a arătat că „Dacă prejudiciul nu este susceptibil de evaluare bănească, el este un prejudiciu moral (nepatrimonial)."

Din definiţia reţinută în practica şi doctrină rezultă că prejudiciile nepatrimoniale, denumite şi daune morale, reprezintă acele consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani si care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale.

Totuşi, având în vedere că acesta este o persoană publică, cunoscută la nivel naţional şi internaţional, pentru care imaginea şi seriozitatea în relaţiile profesionale, sunt deosebit de importante, şi văzând reacţia publicului larg la acest articol apărut consideră că acestuia îi sunt lezate profund onoarea, demnitatea şi dreptul la imagine, elemente esenţiale pentru o persoană publică cu renume.

La stabilirea prejudiciului a fost avut în vedere şi expunerea publică pe care o are această gazetă.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral cauzat acestuia.

Impactul acuzaţiilor emise este cu atât mai puternic dacă are în vedere influenţa exercitată de autorul articolului asupra publicului prin notorietatea cel puţin locală a publicaţiei în discuţie, numărul mare de potenţiali receptori ai informaţiei precum şi notorietatea subsemnatului.

Se susţine astfel o prezumţie de cauzalitate implicită şi relativă de producere a prejudiciului din simpla existenţă a faptei ce vizează drepturi nepatrimoniale.

Faţă de acest aspect reclamantul arată că având în vedere că acesta, astfel cum a arătat mai sus nu este vinovat de acuzaţiile aduse, neexistând nicio probă directă credibilă care să ateste acuzaţiile autorului articolului, apreciază că vinovăţia autorului în săvârşirea faptei de emitere şi punerea în circulaţie a unor informaţii concrete false cu privire la persoana lui îmbracă forma intenţiei.

În acest context, exagerările şi exprimările explicite făcute şi în titlu şi în interiorul textului, referitoare la legăturile penale apar ca total deplasate şi nu vin decât să determine certitudinea existenţei vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În speţa Oberschlick contra Austriei CEDO a statuat că existenţa unei baze factuale trebuie să existe chiar şi în situaţia exercitării libertăţii de opinie, ceea ce impune cu atât mai mult ca aceasta să existe în cazul exercitării dreptului la liberă informaţie.

Astfel „Ea (n.n. Curtea) a decis, însă, că, chiar şi atunci când o declaraţie a unui ziarist constituie o judecată de valoare, o asemenea" judecată" făcută fără nici o bază factuală poate să apară ca excesivă şi, deci, să se situeze în afara protecţiei conferite de art. 10 libertăţii de exprimare" . -

La data de 18.09.2013 pârâtul H. T. a depus la dosar întâmpinare, solicitând instanţei respingerea cererii de chemare în judecată, formulată de reclamant, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul nu a prezentat, in concreto, motivele de fapt pentru care publicarea unui articol în presa scrisă devine o faptă ilicită.

Afirmaţiile din cererea de chemare în judecată nu dovedesc însă care sunt motivele de fapt care să transforme publicarea respectivului articol într-o faptă cu caracter ilicit.

Reclamantul nu a prezentat cu claritate care sunt motivele de drept care ar justifica admiterea cererii introductive. Astfel, o simplă enumerare a temeiurilor de drept şi a conţinutului acestora (art. 253 Cod civil, art. 26, 30, 30 alin. 6 şi 31 alin. 4 din Constituţie, prevederi ale Codului Deontologic al Ziaristului sau ale Legii presei nr. 3/1974) nu lămureşte părţile litigante sau instanţa de judecată asupra cadrului procesual supus judecăţii!

Codul civil prevede care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală: existenţa unei fapte ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite. Mai mult, reclamantul invocă prevederile art. 253 din Codul civil, ca fiind „dispoziţiile legale care reglementează materia răspunderii civile delictuale" cu menţiunea că textele legale care reglementează această materie se pot regăsi în cuprinsul Codului Civil începând cu art. 1357 !

Răspunderea civilă delictuală a fost reglementată pentru a îndeplini o funcţie reparatorie, ea nefiind menită a-1 sancţiona pe autorul faptei ilicite, ci a acoperi sau a repara un prejudiciu. Or, prejudiciul creat prin publicarea unui articol, poate fi reparat fie în natură prin obligarea jurnalistului la a publica scuze în mass-media (deci nu doar în ziarul în care a fost publicat articolul), fie prin echivalent. Având în vedere finalitatea celor două modalităţi, aceea de acoperire a prejudiciului de imagine creat, se relevă concluzia potrivit căreia cele două modalităţi nu pot fi cerute şi acordate simultan, întrucât ar crea în sarcina reclamantului o îmbogăţire fără justă-cauză.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat  faptul că "daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii (în speţă a pârâtului - n.n.), ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Partea care solicită acordarea daunelor morale este, deci, obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu si fapta autorităţii."

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a tratat cu o atenţie deosebită speţele care privesc articolele de presă.

În raport de art. 10 din Convenţie, privitor la dreptul la libera exprimare, care este susceptibil de a fi încălcat de la caz la caz, la alin. 2 sunt amintite 3 condiţii cumulative ce trebuiesc întrunite spre a se putea restrânge dreptul la liberă exprimare. Această restricţie trebuiesă fie prevăzută de o lege internă publică şi formulată în termeni clari şi precişi, astfel încât modalitatea de aplicare a legii să fie previzibilă;să fie luată pentru a proteja una din următoarele valori: „securitatea naţională, integritatea teritorială, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau drepturilor altora, împiedicarea divulgării de informaţii primite confidenţial sau menţinerea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti". Această listă este limitativă, alte valori/interese de protejat nu se acceptă;să fie "necesară într-o societate democratică", termen care presupune "o nevoie socială imperioasă, de neînlăturat". Aceasta înseamnă că judecătorul trebuie să argumenteze existenţa unei astfel de "nevoi imperioase şi de neînlăturat" atunci când condamnă un ziarist ori restrânge în orice alt mod libertatea de exprimare şi libertatea presei.

Trebuie luat în considerare faptul că societatea democratică este caracterizată prin spirit deschis, pluralism, toleranţă. Ea încurajează discuţiile deschise asupra chestiunilor de interes public. Când judecătorul trebuie să aleagă între protecţia reputaţiei sau drepturilor altora şi protejarea, încurajarea discuţiilor deschise asupra chestiunilor de interes public, prioritatea este acordată acestora din urmă.

Drept argument invocă jurisprudenţa relevantă din acest punct de vedere: Thorgeirson vs. Islanda, Lingem vs. Austria, Schwabe vs. Austria, Dalban vs. România, Jersild vs. Danemarca, Castells vs. Spania.

Jurisprudenta naţională a urmat linia construită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în speţele având ca reclamant o persoană fizică sau juridică cu expunere publică, respectiv ca pârât un jurnalist.

S-a statuat faptul că în cazul articolelor de presă, este importantă distincţia între informaţiile factuale şi judecăţile de valoare, în sensul în care prima categorie este susceptibilă de a face obiectul dovedirii celor afirmate, pe când judecăţile de valoare, beneficiază de un grad de subiectivism inerent şi, prin urmare, nu sunt susceptibile de a fi dovedite. Totodată, s-a reţinut faptul că fiind vorba de un subiect de interes public, care cuprinde şi referiri la alte persoane publice, analiza verităţii articolului este supusă unor limite mai largi, întrucât există un interes major al societăţii de a exercita un control efectiv asupra acţiunilor persoanelor aflate în poziţii de conducere.

 Raportat la situaţia de fapt, prezentată de reclamant, în cuprinsul cererii introductive trebuie avut în vedere faptul că reclamantul este o persoană publică, având, conform susţinerilor acestuia, preocupări comerciale şi societare internaţionale.

Având în vedere că într-o societate democratică, presa este cea de-a patra putere, este de la sine înţeles că urmărind protejarea interesului public, aceasta va relata şi informaţii privind modul de administrare al cluburilor de fotbal din România. După cum a argumentat în secţiunea III.2., însăşi CEDO acordă o circumstanţă atenuantă presei în ceea ce priveşte gradul de veridicitate al informaţiilor cuprinse într-un articol de presă.

Totodată, din specificul publicaţiei de săptămânal de investigaţii, cititorul mediu înţelege faptul că multe din informaţii apar pe surse, neputând fi întotdeauna verificate 100%.

Mai mult, după cum rezultă şi din titlurile articolelor publicate în G. C., dar mai ales din conţinutul acestora, se urmăreşte identificarea noutăţilor privind schimbările din conducerea anumitor societăţi, asociaţii sau cluburi şi implicaţiile pe care le-ar avea aceste schimbări asupra comunităţii locale sau chiar naţionale. Nicidecum, articolele nu se concentrează pe vreo anumită persoană spre a lansa atacuri împotriva acesteia.

Având în vedere conţinutul replicii pe care reclamantul dorea să o publice în G. C. şi având ca temei prevederile Codului Deontologic al Ziaristului, adoptat de C. R. P., arată pârâtul următoarele:

a verificat informaţiile din articolul criticat din mai mult de 2 surse credibile, respectând art. 2 din Codul menţionat. Mai exact, suntem în prezenţa a nouă surse, astfel cum au fost enumerate anterior, surse care provin chiar de la instituţii din subordinea Guvernului! nu există obligaţia, prevăzută de acelaşi Cod (art. 10), în sarcina pârâtului sau a redacţiei, de a publica/difuza, în termen de 5 zile de la primire, dreptul la replică al reclamantului, întrucât nu există vreo culpă ce poate fi reţinută, nefiind în prezenţa unor informaţii inexacte. conform prevederilor legii 3/1974 , art. 72, „persoana fizică sau juridică lezată prin afirmaţii făcute în presă şi pe care le consideră neadevărate poate cere, în termen de 30 de zile, ca organul de presă în cauză să publice sau să difuzeze un răspuns sub formă de replică, rectificare ori declaraţie. Răspunsul trebuie să fie obiectiv şi să urmărească restabilirea adevărului.". Prin urmare, luând în considerare aspecte cuprinse de reclamant în documentul „Drept la replică", precum „mârşăvii" sau „invective" apreciază pârâtul că nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind caracterul obiectiv al conţinutului unei astfel de replici.

Pentru a fixa limitele discuţiei cu privire la cele susţinute de reclamant în descrierea stării de fapt, trebuie avute în vedere Codul Civil -Secţiunea a 3-a. Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane, prevederi legale fundamentale pentru lămurirea prezentei pricini, dar asupra cărora reclamantul nu a înţeles să se oprească în argumentarea tezei sale.

Conform art. 71 din Codul Civil alin. 1: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private, iar alin. 2 prevede faptul că: Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. într-adevăr, art. 75 practic instituie cadrul în care drepturile prevăzute de această secţiune pot fi încălcate.

Din cele două alineate, dintre care primul prevede faptul că: nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte, iar al doilea faptul că exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune, se conturează concluzia conform căreia, în materia dreptului la liberă exprimare prin intermediul articolelor de presă, acestea beneficiază de efectele exoneratoare ale acestei clauze. În principal, datorită faptului că România a ratificat în anul 1994 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care, prin întregul mecanismul de protecţie a drepturilor omului, asigură protecţia presei.

Pretenţiile formulate împotriva SC L.P. SRL  au fost disjunse formându-se alt dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:

În cadrul articolului intitulat "Legăturile penale ale A. M. P. cu N. G." publicat în data de 20.06.2012, în ziarul ... , de către pârâtul H. T., s-au consemnat următoarele: "Legăturile penale ale A. M. P. cu N. G." -  "Noul patron al Universităţii ... , A. M. P. R. , are legături cu N. G. , cunoscutul interlop." "legătura dintre noul patron şi cel care a anunţat pe toate gardurile că doreşte să achiziţioneze ... ar putea fi chiar cunoscutul interlop constănţean" "Legături penale... Afaceri cu bani negri..."

În interogatoriul luat pârâtului, acesta a recunoscut că articolul îi aparţine.

Contrar susţinerilor pârâtului prin întâmpinare, cererea de chemare în judecată cuprinde pretenţiile formulate şi motivele de fapt şi de drept. Temeiurile de drept pe care se sprijină pretenţiile au fost redate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, complet, iar din modul de redactare este evident că reclamantul a avut în vedere antrenarea răspunderii civile delictuale a autorului. Justificarea fiecărui element al acestei răspunderi face ca fără echivoc să se poată afirma că reclamantul a avut în vedere prevederile art. 1357 Cod civil.

Trebuie remarcat că pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile Legii 3/1974 nu mai pot fi invocate întrucât această lege a fost abrogată prin Legea 95/2012.

În calitatea sa, pârâtul are dreptul la liberă exprimare şi în exercitarea atribuţiilor sale el poate realiza orice opinii în legătură cu realitatea care îl înconjoară şi mediul în care trăieşte.

Ca şi ziarist, el este dator dar şi obligat să realizeze informarea în mod general a societăţii prin relatări cu privire la persoane şi fapte concrete ale acestora precum şi a modalităţilor şi împrejurărilor în care acestea se desfăşoară.

Libertatea de exprimare este însă limitată atunci când ea este exercitată abuziv. Şi o astfel de exercitare poate constitui o faptă ilicită.

Este real aşa cum s-a arătat şi în întâmpinare că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului tratează cu o deosebită atenţie în speţele privitoare la articolele de presă, dar această instanţă a constatat că dreptul la informare are şi limite.

Într-adevăr, este important a se face distincţia între informaţiile factuale şi judecăţile de valoare. Este evident că judecăţile de valoare beneficiază de un grad de subiectivism, dar în fiecare mod concret trebuie analizat dacă ceea ce se exprimă este o judecată de valoare sau o afirmaţie care excede acestei libertăţi şi este de natură să creeze un prejudiciu.

În realizarea libertăţii de exprimare, printre obligaţii se numără şi prezentarea unor fapte concrete, a locului şi modului de desfăşurare, a circumstanţelor în care acestea s-au produs, eventual exprimarea unui punct de vedere, fără ca prin aceasta să se tragă o concluzie.

Revine celui căruia i se adresează demersul jurnalistic, să analizeze, prin propriul filtru premisele prezentate şi să stabilească în propriul for interior concluzia care se impune.

În cauza de faţă, în articolul prezentat, nu se realizează o informare în virtutea dreptului la liberă exprimare, ci se ataşează persoanei reclamantului atribute fără vreun temei solid.

Se afirmă „N. G., cunoscutul interlop”, „N. G. a fost asociat de multe ori cu lumea interlopă a drogurilor”, „cunoscutul interlop constănţean”. Aceste afirmaţii sub nici o formă nu pot fi calificate ca judecăţi de valoare, ci doar exprimarea unei calificări a persoanei avute în vedere în cuprinsul articolului.

Fapta jurnalistului, prin exprimarea care se înscrie în limitele exerciţiului normal al libertăţii de exprimare nu are un caracter ilicit, însă în cazul de faţă cele inserate în cuprinsul articolului încalcă principiul libertăţii de exprimare, putând fi calificată ca o exercitare abuzivă a acestui drept, susceptibilă de sancţionare.

Din probaţiunea administrată la solicitarea pârâtului, respectiv adrese ale instituţiilor abilitate în acest sens, a rezultat că reclamantul nu a făcut obiectul unor cercetări în ultimii 2 ani, perioadă rezonabilă pentru a se putea verifica eventuala activitate de natură penală a reclamantului. În acest sens sunt adresele nr. ... a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J Direcţia de investigare a infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, Structura Centrală (fila 149), adresa nr. ... a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (fila 152), adresa nr. ... a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J (fila 163).

În lipsa unor demersuri efective nu există nici o raţiune ca în cuprinsul unui articol să se folosească expresii de „ cunoscut interlop”.

Lipsa răspunsului la interogatoriu nu poate constitui o recunoaştere a poziţiei pârâtului, în sensul existenţei unei justificări a unor astfel de afirmaţii.

Apărările  pârâtului referitoare la existenţa unor surse jurnalistice şi care au stat la baza articolului nu sunt apte să creeze o justificare a afirmaţiilor în legătură cu persoana reclamantului. Pe lângă caracterul lacunar al surselor prezentate în aceste articole, acestea nici nu pot fi avute în vedere ca fiind credibile, apărând şi în alte site-uri fără vreo semnătură sau cu semnătură „ V. Ţ.” în Tricolorul din 2 martie 2007.

Culegerea unor articole prezentate în diverse modalităţi în care reclamantul nu are o bună apreciere nu îndreptăţeşte formularea unor afirmaţii apte să creeze prejudicii onoarei şi demnităţii.

În ceea ce priveşte daunele morale, trebuie reţinut că acestea constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, referitoare la existenţa fizică a omului, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Din această perspectivă, realizarea unor afirmaţii fără nici un temei, aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar suferinţele psihice provocate de o atare măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

Însă la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial există o doză de aproximare, instanţa trebuind să aibă în vedere consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan psihic, măsura în care ele au fost vătămătoare şi intensitatea acestora, modul în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Atunci când circumstanţele justifică acordarea unei reparaţii aceasta trebuie să nu fie teoretică şi iluzorie.

Raportat la apărarea pârâtei prin care se afirmă nedovedirea unui prejudiciu, instanţa reţine că despăgubirea bănească, pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăşi destinaţia ei aceea de a uşura situaţia persoanei lezate de a-i acorda o satisfacţie, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii fireşti de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Această despăgubire nu poate fi negată pe considerentul că dacă ar fi apreciată prea mare să constituie o sursă de îmbogăţire fără temei legitim.

Rolul daunelor morale este şi trebuie înţeles într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci având scopul raportat la particularităţile fiecărui caz în parte, de oferire a unei satisfacţii pentru suferinţele îndurate.

Aprecierea prejudiciilor morale nu are la baza criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor şi cel bănesc, patrimonial al despăgubirilor.

Cu reţinerea unei anumite doze de relativitate, ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care să compenseze prejudiciul şi nu prejudiciul ca atare. Această evaluare înseamnă practic o apreciere multilaterală, globală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile.

Raportat la natura articolului, circumstanţele arestării,  fiind vorba de o persoană cunoscută inclusiv în canalele de informare media, vârsta şi statutul  socio-profesional al reclamantului, instanţa apreciază că suma de 700 lei este suficientă şi răspunde cerinţelor de mai sus în determinarea cuantumului daunelor morale.

Instanţa a avut în vedere şi jurisprudenţa decurgând din cauzele Pantea contra României şi Bursuc contra României, statuând în echitate această sumă pe care a apreciat-o că nu este de natură să justifice o îmbogăţire fără just titlu a reclamantului.

În raport de recunoaşterea la interogatoriu, se poate aprecia că vinovăţia şi existenţa raportului de cauzalitate sunt probate astfel încât antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului se impune.

Dreptul reclamantului la apărarea drepturilor nepatrimoniale  se poate face în acord cu art. 253 Cod civil. Potrivit alineatului 3 al acestui articol, se poate dispune obligarea autorului faptei să îndeplinească măsurile necesare pentru restabilirea dreptului atins, inclusiv obligarea autorului pe cheltuiala sa la publicarea hotărârii de condamnare.

În raport de mediul în care informaţiile au fost difuzate, instanţa apreciază ca necesar ca pârâtul să publice hotărârea pronunţată în acest dosar într-un ziar cu aceeaşi răspândire ca cel în care a fost publicat articolul în discuţie. Această măsură este necesară şi pentru restabilirea unui echilibru în sensul că cei cărora li s-a adresat informaţia să poată lua act de poziţia exprimată de reclamant şi constatările instanţei în legătură cu acest articol.

Cererea reclamantului prin care se solicită publicarea unui răspuns sub formă de replică şi prezentarea în mod public de scuze într-un ziar de largă răspândire apare ca nefiind întemeiată, în condiţiile în care pârâtul, în calitatea sa de ziarist fără atribuţii în colegiul redacţional al ziarului în care articolul a fost publicat, nu are la dispoziţie posibilitatea efectivă de executare a unei astfel de obligaţii. Prezentarea de scuze nu apare ca fiind justificată, obligarea la repararea prejudiciului prin plata unor sume de bani fiind suficientă.

Pentru aceste considerente, de fapt şi de drept, Tribunalul va admite în parte cererea de chemare în judecată conform dispozitivului de mai jos.

Reclamantul a făcut cheltuieli de judecată cu plata taxelor de timbru. Deşi a beneficiat de asistenţă juridică calificată, nu s-a făcut dovada vreunei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Pârâtului i se poate reţine culpa procesuală în ceea ce priveşte petitul 3 al cererii de chemare în judecată şi în parte, în limita a ceea ce s-a admis pentru petitul 4.

Intimatul a făcut cheltuieli de judecată cu angajarea unui apărător (fila 189-190). Întrucât acţiunea a fost admisă doar în parte, iar sumele acordate cu titlu de daune morale reprezintă o parte redusă faţă de sumele solicitate, reclamantul este dator să suporte în aceste limite cheltuielile de judecată ale pârâtului. Realizând o compensare, Tribunalul, în temeiul art. 453, alin. 2, CPC, va obliga reclamantul să plătească pârâtului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul N. G., cu domiciliul procesual ales în ... , str. ... , nr. ... , et. ... , ... , camera ... , sector ... , CNP ... , împotriva pârâtului T. H., cu domiciliul procesual ales în ... , str. ... , nr.  ... , jud. ... şi în consecinţă:

- obligă pârâtul să publice hotărârea pronunţată în prezenta cauză într-un ziar cu aceeaşi răspândire ca cel în care a fost publicat articolul în discuţie, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz contrar autorizează reclamantul să realizeze această obligaţie pe cheltuiala pârâtului.

- obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 700 lei reprezentând daune morale. Respinge alte pretenţii ale reclamantului.

Obligă reclamantul să plătească pârâtului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare.

Apelul se va depune la Tribunalul Cluj.

Pronunţată în şedinţa publică de la 04 Iulie 2014.

Preşedinte Grefier

D.T. C. S. Ş.

Domenii speta

Spete similare