Limitele dreptului la liberă exprimare în cadrul depoziţiei de martor

Exprimarea unei opinii în cadrul unei depoziţii de martor se încadrează în limitele normale ale dreptului la exprimare, iar în asigurarea echilibrului dintre libertatea de exprimare şi dreptul la protecţia reputaţiei unei persoane, ca parte a dreptului la respectarea vieţii private protejat de art. 8 din Convenţie, trebuie avut în vedere întregul conţinut al noţiunii de „viaţă privată” şi care acoperă integritatea fizică şi psihică a unei persoane. Este dificil a aprecia asupra limitelor protecţiei reputaţiei, onoarei şi demnităţii unei persoane în condiţiile în care o afirmaţie poate fi considerată ofensatoare în special de persoana expusă, fiind o chestiune subiectivă ce ţine de impactul generat de fapta considerată denigratoare şi de normele de conduită dintr-o societate. Un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă însă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului ei la respectul vieţii private.

Asupra apelului de faţă;

Constată că prin sentinţa civilă nr. 357 din 20.04.2017 pronunţată de Tribunalul Covasna a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei B., având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro către reclamant cu titlu de daune morale. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamantul A. a fost parte într-un proces civil, acţiunea pe care a formulat-o fiind soluţionată în contradictoriu cu numita C..

La termenul de judecată din data de 14 iunie 2016, acordat în dosarul civil nr. xxxx/305/2015 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe, pârâta B. a fost audiată în calitate de martor şi, întrebată fiind de judecătorul cauzei ce părere are despre reclamantul A., aceasta a afirmat că ,,părerea mea personală este că uneori, datorită comportamentului lui, mi se pare că nu este în deplinătatea facultăţilor mintale”.

Instanţa a constatat că prin interogatoriul luat pârâtei, aceasta a indicat aspectele menţionate anterior, precizând că a justificat afirmaţia făcută în sensul că, în perioada în care era în proces de despărţire de prietena lui, reclamantul o suna de mai multe ori pe martoră (pârâta B.) rugând-o să intervină pentru reconciliere, însă aceasta a refuzat la un moment dat să mai facă acest lucru. (f.34).

La interogatoriu reclamantul arătat în mod expres că afirmaţia făcută de pârâtă în cuprinsul declaraţiei de martor pe care a dat-o şi care i-a adus atingere demnităţii este ,,consider că nu este în deplinătatea facultăţilor mintale” (f.31). A mai arătat acesta că afirmaţia pârâtei i-a afectat prestigiul profesional, deoarece era o persoană cunoscută de avocaţi, de partea adversă, are profesia de jurist, iar în opinia sa respectul faţă de probitatea profesională este posibil să scadă.

Martora D., audiată fiind, a declarat că a avut calitatea de avocat angajat al reclamantului în acel proces, iar în cursul audierii sale ca martor, pârâta B. a afirmat benevol faptul că reclamantul se comporta ,,ca şi cum nu ar fi fost în deplinătatea facultăţilor mintale”. Această afirmaţie a fost făcută la sfârşitul depoziţiei, nu i s-a părut justificată sau adevărată. Cu toate că a auzit această afirmaţie, martora D. a precizat că opinia sa faţă de reclamant nu s-a schimbat şi nu a auzit zvonuri publice despre reclamant ca urmare a acestui incident. (f.35).

Martorii E. şi C. au arătat că au fost de faţă la audierea în calitate de martor a pârâtei B. şi după ce a dat declaraţie cu privire la modul de convieţuire a părţilor şi dobândirea bunurilor comune, aceasta a fost întrebată de judecător care este părerea sa despre reclamant, declarând că „se comporta ca o persoană care nu ar fi fost în deplinătatea facultăţilor mintale”. Au mai declarat că nu au auzit ulterior acestei declaraţii ca vreuna dintre persoanele cunoscute sau prezente în sala de judecată să fi făcut comentarii cu privire la reclamant, persoana acestuia şi declaraţia martorei sau pe reţelele de socializare să fi apărut comentarii legate de acest incident ori ca opinia cuiva cu privire la persoana reclamantului să se fi modificat. (f.36,37).

Din probatoriul administrat s-a mai reţinut că în sala de judecată erau aproximativ 10 persoane: părţile în cauză, avocaţii lor, membrii completului, public.

Faţă de cele arătate, instanţa a constatat că s-a probat faptul că în cursul audierii sale în calitate de martor pârâta B. a afirmat că reclamantul ,,se comporta ca o persoană care nu este în deplinătatea facultăţilor mintale” în contextul în care a fost întrebată de instanţă ce părere are despre acesta.

Se va analiza dacă această afirmaţie este de natură a aduce prejudicii onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului, în opinia sa aceasta fiind afirmaţia făcută de pârâtă care a lezat aceste valori ale personalităţii umane. Demnitatea arată valoarea, cinstea, meritele morale, gradul de preţuire al unei persoane, onoarea este definită ca o preţuire deosebită, consideraţie, respect şi stimă acordată unei persoane pentru meritele şi virtuţile sale, este o apreciere din partea societăţii a calităţilor unei persoane, iar reputaţia reprezintă părerea publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva sau ceva, felul în care cineva este cunoscut sau apreciat.

În drept sunt incidente prevederile art. 72 alin. 2 din noul Cod civil, conform cărora ,,Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Art. 75 alin. 2 din cod prevede că ,,(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune”.

De asemenea, conform prevederilor art. 252 şi art. 253 alin. 4 din acelaşi cod: ,,Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică…(4)…persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.”

În art. 70 din Codul civil se consacră regula conform căreia orice persoană are dreptul la liberă exprimare, exercitarea sa neputând fi restrânsă decât în anumite condiţii, expres prevăzute la art. 75. Dreptul la liberă exprimare este un drept instituit prin art. 30 din Constituţie, conform căruia libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor sunt inviolabile iar cenzura de orice fel este interzisă.

Dreptul la liberă exprimare este consacrat în art. 11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii, dar şi în art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cu care orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept incluzând libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Conform art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată.

Instanţa a constatat, deci, că dreptul la libera exprimare, ca şi dreptul la viaţa privată, la demnitate ori la propria imagine, sunt drepturi personale nepatrimoniale cărora legea le acordă o deosebită importanţă şi le protejează.

Pe de altă parte, nu trebuie negat dreptul la liberă exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, drept ce însă nu poate fi exercitat dincolo de orice limite, ci cu luarea în considerare atât a unui interese de ordin general - în speţă protecţia molalei publice, garantarea autorităţii puterii judiciare - dar şi a unor interese de ordin personal şi anume onoarea, demnitatea, reputaţia ce aparţin altei persoane.

S-a constatat că pârâta a făcut o anumită apreciere bazată pe împrejurări de fapt concrete, pe care susţine că le-a expus şi în faţa instanţei care i-a cerut să-şi exprime părerea despre reclamant, iar această apreciere a fost făcută într-un cadru restrâns. Nu este necesar ca instanţa, în acest proces, să analizeze dacă faptele şi împrejurările expuse de pârâtă care i-au format acesteia convingerea că reclamantul ,,se comporta ca şi cum nu ar fi fost în deplinătatea facultăţilor mintale” sunt reale, ci apreciază că important este că în cursul unui proces i s-a cerut pârâtei să-şi expună în calitate de martor părerea sa personală despre reclamant, ceea ce a şi făcut, iar afirmaţia se înscrie între anumite limite de conduită acceptabile, dat fiind situaţia în care se afla martora, în condiţiile în care această afirmaţie a fost însoţită de argumente ce puteau fi verificate dacă era necesar şi mai mult decât atât, nu a avut consecinţe asupra reputaţiei şi statutului personal al reclamantului, fapt dovedit prin audierea martorilor.

 Este posibil ca reclamantul să se fi simţit afectat de afirmaţia pârâtei dar, având în vedere contextul în care a fost făcută, calitatea şi funcţia reclamantului, forma şi stilul mesajului critic, persoana căruia îi era adresat, rezultă că scopul urmărit de pârâtă nu a fost cel invocat de reclamant ca fundament al acţiunii sale, ci acela de a exprima propria sa opinie, cât mai elocventă, aşa cum i s-a cerut în cursul audierii ca martor.

Faptul că reclamantul s-a simţit lezat, conform aprecierilor sale personale subiective, de sensul cuvintelor folosite de pârâtă, nu poate determina existenţa caracterului insultător al expresiei. Pârâta fiind de bună-credinţă în sensul că scopul său nu a fost acela de a-l denigra pe reclamant, rezultă că lipseşte caracterul ilicit al faptei şi vinovăţia pârâtei.

În consecinţă, afirmaţia făcută de pârâtă încadrându-se în limitele unei normale exercitări a dreptului la libera exprimare şi opinie, rezultă că fapta sa nu a fost ilicită şi deci lipseşte unul din elementele care atrag incidenţa răspunderii delictuale, aşa cum este reglementată în art. 1349 alin. 1 şi 2 Cod civil.

Pentru considerentele expuse, s-a respins ca nefondată acţiunea, iar în temeiul art. 453 Cod procedură civilă reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei.

Împotriva hotărârii a declarat apel reclamantul A. solicitând anularea sentinţei şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei B. la plata sumei de 100.000 euro daune morale.

În motivarea apelului se arată că instanţa nu a precizat că unul din mijloacele de probă solicitate nu a putut fi administrat datorită unei erori tehnice a sistemului de înregistrare. În lipsa acestei probe, apărarea pârâtei s-a realizat prin denaturarea conţinutului afirmaţiilor făcute de aceasta. Prin imposibilitatea administrării probei s-a încălcat dreptul constituţional la un proces echitabil. S-a mai arătat că în mod eronat s-a reţinut că pârâta a fost de bună credinţă, întrucât scopul era de a-l denigra pe reclamant, iar afirmaţia sa nu se înscrie în limitele normalei exercitări a dreptului la liberă exprimare şi opinie. Instanţa de fond s-a raportat doar la modul în care reputaţia reclamantului ar fi fost afectată, nu şi la modul în care s-a adus atingere onoarei şi demnităţii.

Prin întâmpinare, intimata pârâtă B. a solicitat respingerea apelului ca nefondat având în vedere că declaraţiile martorilor confirmă conţinutul afirmaţiei pretins a fi denigratoare, complinind lipsa înregistrării. Afirmaţia s-a făcut într-un cadru restrâns, după ce instanţa a solicitat o părere personală, ceea ce se înscrie în limitele de conduită acceptabile, fiind însoţită de argumente ce nu au avut consecinţe asupra reputaţiei şi statutului personal al reclamantului. Onoarea şi reputaţia intră în conţinutul dreptului la demnitate, iar instanţa a analizat dacă afirmaţia a adus atingere acestor valori.

Analizând hotărârea apelată în raport cu actele dosarului şi motivele de apel, în baza art. 476-477 C.pr.civ. se constată următoarele:

Un prim motiv de apel vizează presupusa omisiune a instanţei de a preciza că mijlocul de probă solicitat nu a putut fi administrat, însă acest aspect nu e de natură a atrage anularea hotărârii, nefiind îndeplinite condiţiile art. 480 alin.3 C.pr.civ. întrucât instanţa a intrat în judecata şi cercetarea fondului litigiului şi nu a respins acţiunea ca nedovedită. De altfel, potrivit procesului verbal din 5.04.2017 întocmit de prima instanţă, s-a reţinut că înregistrarea nu conţine nici o sonorizare - fila 43 dosar de fond, menţiune ce confirmă adresa Judecătoriei Sf. Gheorghe din 1.02.2017 din care rezultă că deşi şedinţa de judecată a fost înregistrată şi transportată în sistem, sistemul a fost blocat. În consecinţă, faţă de procesul-verbal întocmit de instanţa de fond în condiţiile art. 343 alin.3 C.pr.civ., nu era necesară menţionarea în cuprinsul hotărârii a imposibilităţii de administrare a mijlocului de probă privind înregistrarea şedinţei de judecată.

Susţinerile apelantului reclamant cu privire la încălcarea dreptului constituţional la un proces echitabil urmează a fi respinse ca nefondate, întrucât, chiar şi în lipsa mijlocului de probă imposibil de administrat, în cauză au fost propuse alte probe ce au fost admise şi administrate de instanţa de fond, care a reţinut existenţa faptei, respectiv că în cursul audierii sale în calitate de martor pârâta B. a afirmat că reclamantul ,,se comporta ca o persoană care nu este în deplinătatea facultăţilor mintale”. Afirmaţia pârâtei reţinută de prima instanţă corespunde cu afirmaţia apreciată denigratoare de către reclamant, respectiv ,,consider că nu este în deplinătatea facultăţilor mintale”, astfel că nu se poate reţine denaturarea conţinutului afirmaţiei şi încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Un al doilea motiv de apel pune în discuţie aprecierea bunei credinţe a pârâtei, apelantul reclamant considerând că scopul pârâtei a fost acela de a-l denigra. Criticile apelantului reclamant au fost corect înlăturate întrucât contextul în care a avut loc afirmaţia, respectiv, în cursul unui proces, în timpul unei depoziţii de martor, la cererea părţii sau a instanţei de judecată,  este de natură a exclude reaua-credinţă a pârâtei în exprimarea opiniei sale. Pentru a surprinde caracterul ilicit al faptei şi poziţia psihică a făptuitorului trebuie să se aibă în vedere fapta şi condiţiile în care aceasta a fost săvârşită, mobilul şi scopul săvârşirii faptei. Atâta timp cât martorei i s-a cerut exprimarea unei opinii personale în cadrul depoziţiei sale pe care şi-a argumentat-o prin relevarea unor fapte concrete, nu se poate reţine caracterul ilicit al faptei şi nici scopul denigrator al afirmaţiei. Opinia martorei a fost considerată utilă în cadrul procesului judiciar, nefiind respinsă a priori de instanţa de judecată, chiar dacă ulterior nu a fost consemnată în scris, astfel că afirmaţia făcută nu a fost deliberată, ci solicitată în proces, ceea ce exclude caracterul ilicit al faptei, aspect corect reţinut de prima instanţă.

Al treilea motiv de apel cuprinde doar observaţii generale legate de aprecierea limitelor dreptului la liberă exprimare şi de cadrul în care a avut loc afirmaţia făcută de intimata pârâtă. În  practica CEDO ( cauza Groppera  Radio AG c Elveţiei) s-a reţinut că libertatea de exprimare trebuie protejată indiferent ce mediu priveşte, în sensul că orice persoană are dreptul să-şi formuleze o opinie cu privire la tot ceea ce înseamnă mediul său socio-uman. Din acest punct de vedere, în mod corect s-a reţinut că deşi libertatea de exprimare nu este şi nu trebuie să fie absolută, dreptul la liberă opinie şi exprimare trebuie exercitat, ca orice alt drept, în limitele sale fireşti, fără a prejudicia drepturile şi interesele legitime ale altor persoane. Exprimarea unei opinii în cadrul unei depoziţii de martor se încadrează în limitele normale ale dreptului la exprimare, iar în asigurarea echilibrului dintre libertatea de exprimare şi dreptul la protecţia reputaţiei unei persoane, ca parte a dreptului la respectarea vieţii private protejat de art. 8 din Convenţie, trebuie avut în vedere întregul conţinut al noţiunii de „viaţă privată” şi care acoperă integritatea fizică şi psihică a unei persoane. Este dificil a aprecia asupra limitelor protecţiei reputaţiei, onoarei şi demnităţii unei persoane în condiţiile în care o afirmaţie poate fi considerată ofensatoare în special de persoana expusă, fiind o chestiune subiectivă ce ţine de impactul generat de fapta considerată denigratoare şi de normele de conduită dintr-o societate. Un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă însă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului ei la respectul vieţii private. (cauza A. c. Norvegiei, nr. 28070/06, hotărârea din 9 aprilie 2009, parag. 64).

Libertatea de exprimare presupune libertatea de opinie şi libertatea de a primi şi comunica informaţii ori idei, fără a exista limite impuse de autorităţile publice, restrângerile fiind admisibile doar în măsura în care, printre altele, este necesară protecţia reputaţiei sau a altor drepturi ale persoanei vizate. (paragraful 2 art.10 Convenţie). În acest sens, libertatea de exprimare acoperă nu numai informaţiile şi ideile redate favorabil sau cu indiferenţă, ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care pot să deranjeze, cu condiţia ca să nu prejudicieze demnitatea, onoarea şi viaţa particulară a unei alte persoane. În consecinţă, exprimarea unei opinii solicitate în cadrul unui proces, nu a avut caracter ilicit, atâta timp cât nu a avut un nivel de gravitate care să cauzeze un prejudiciu victimei, aspect corect reţinut de prima instanţă.

Ultimul motiv de apel are în vedere analizarea parţială a drepturilor personalităţii de către prima instanţă doar prin raportare la dreptul la reputaţie şi omisiunea în analizarea atingerii aduse onoarei şi demnităţii.

Dreptul la reputaţie face parte din drepturile personalităţii, drepturi ce ocupă poziţia centrală în cadrul drepturilor personale nepatrimoniale aparţinând persoanelor fizice. În literatura de specialitate, drepturile personalităţii au fost clasificate în două categorii: drepturi care ocrotesc corpul uman şi funcţiile sale biologice şi psihice şi drepturi care ocrotesc valori morale. În această ultimă categorie sunt încadrate dreptul la demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la viaţă privată, dreptul la imagine.

Dreptului la demnitate îi este proclamată existenţa în art. 72 alin. 1 din Codul civil, enunţat mai sus, în timp ce în alineatul 2 al aceluiaşi articol se indică conţinutul acestui drept, ce cuprinde onoarea şi reputaţia unei persoane şi interdicţia de a produce o atingere fără consimţământul titularului sau fără autorizarea prevăzută de art. 75 din Codul civil.

În doctrină, se apreciază că graniţa dintre onoare şi reputaţie este destul de greu de stabilit, ele putând fi considerate mai degrabă două faţete ale dreptului la demnitate, decât două elemente distincte care compun acest drept. În cauză, reclamantul a invocat atingerea adusă atât onoarei, cât şi reputaţiei şi demnităţii sale, raportându-se la poziţia socială pe care o ocupă şi la calificarea juridică - didactică profesională. Instanţa de fond a avut în vedere toate cele trei drepturi invocate de reclamant, raportându-se nu doar la calitatea şi funcţia acestuia, ceea ce ţine de reputaţie, ci şi de autoaprecierea şi percepţia pe care reclamantul o avea despre demnitatea sa prin considerarea gradului de afectare la care a fost supus de afirmaţia pârâtei, ceea ce ţine atât de onoare, cât şi de demnitate. În consecinţă, nu sunt întemeiate susţinerile apelantului reclamant cu privire la incompleta analiză a prevederilor art. 72 C.civ.

Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 480 C.pr.civ. şi art. 72 şi art. 1349 C.civ., urmează a respinge apelul declarat şi a menţine ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond.

În baza art. 453 C.pr.civ. faţă de culpa procesuală a apelantului reclamant, acesta urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimata pârâtă constând în onorariu avocaţial de 1000 lei şi cheltuieli de deplasare de 50 lei.

Domenii speta

Spete similare