Contracte. Răspundere civilă contractuală. Incidenţă prioritară faţă de răspunderea contractuală.

Domeniu: Contracte. Răspundere civilă contractuală. Incidenţă prioritară faţă de răspunderea contractuală.

Principala distincţie între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală este dată de izvorul obligaţiei încălcate. Dacă este vorba de o obligaţie asumată printr-un contract, este incidentă răspunderea contractuală. În schimb, dacă obligaţia încălcată este una legală, intervine răspunderea civilă delictuală.

Întrucât se invocă, în esenţă, încălcarea pretinsei obligaţii a intimatei-pârâte de a transfera apelantei-reclamante dreptul de proprietate asupra autovehiculului, obligaţie asumată prin înţelegerea dintre părţi, discuţiile nu pot fi purtate decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale. Faptul că obiectul acţiunii constă în restituirea sumei reprezentând preţul achitat de către apelanta-reclamantă nu plasează chestiunea pe tărâm delictual.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 410 A din 01.03.2018)

I. Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr.7956/15.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr.42837/3/2015, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta T. (fostă B.) M.T., în contradictoriu cu pârâta SC D B SRL, şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 14.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că din factura nr.31100880 emisa la data de 26.11.2013 reiese ca pârâta SC D B SRL a achiziţionat de la vânzătorul P A U SRL autoturismul marca Mercedes-Benz de tip ML 350 Blue TEC 4M. Preţul bunului mobil anterior identificat a fost achitat în întregime la data de 29.11.2013, în chitanţa emisă de către vânzător (nr.590075/29.11.2013) menţionându-se că s-a încasat de la societatea D B SRL suma de 66.440 euro.

Din corespondenţa purtată în perioada 19 noiembrie 2013-29 decembrie 2013 între reclamantă şi prepusul vânzătoarei P A – agentul de vânzări S.Z. – se observă că această parte procesuală a întreprins toate operaţiunile premergătoare achiziţionării vehiculului, transmiţând vânzătorului înscrisurile necesare perfectării vânzării-cumpărării şi recepţionând ulterior comanda, factura proforma. De asemenea, reclamanta este cea care s-a deplasat în Ungaria pentru recepţionarea autoturismului, fiind persoana căreia i s-a predat acest bun mobil.

De altfel, pentru mijlocirea acestei operaţiuni de vânzare-cumpărare şi reprezentarea sa în fata P A, reclamanta şi soţul său T.C.G. au fost împuterniciţi de către societatea pârâtă, la dosarul cauzei fiind înfăţişate cele doua procuri emise de către administratorul pârâtei.

Ulterior dobândirii sale, autovehiculul a fost utilizat în exclusivitate de către reclamantă, fiindu-i emisă o împuternicire în acest sens de către pârâtă.

Cum prin hotărârea adunării generale a asociaţilor SC D B SRL, adoptată la data de 29.10.2015, s-a decis revocarea dreptului de folosinţă al reclamantei asupra autovehiculului în cauză, măsură ce i-a fost notificată la data de 29.10.2015, punându-i-se în vedere totodată predarea de urgenţă a autoturismului, reclamanta a solicitat instanţei, prin cererea promovată, astfel cum a fost restrânsă, stabilirea răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, cu obligarea subsecventă a sa la repararea prejudiciului ocazionat, reprezentat de preţul de achiziţie al maşinii, în cuantum de 66.440 euro.

S-a constatat că pârâta a susţinut că banii necesari achiziţionării autoturismului Mercedes Benz 350 au fost remişi soţului reclamantei odată cu procura şi provin din fondurile societăţii, aceasta din urma fiind creditată de către asociatul T.C.I., fiind direcţionate în acest mod dividendele obţinute de la SC C&L G I SRL. Instanţa a reţinut însă că martora audiată în cauză a susţinut că suma de bani ce reprezintă preţul de achiziţie al autoturismului constituie propriile economii ale reclamantei, aceasta din urma dorindu-şi nespus de mult dobândirea acestui vehicul. În continuare, martora a învederat instanţei că dl. T.C. a recunoscut în cadrul unei întâlniri organizate de către ea în speranţa unei soluţionări amiabile a diferendului, ca maşina aparţine reclamantei, fiind platită integral de către aceasta din urmă.

A mai reţinut instanţa că aceste afirmaţii ale martorei se coroborează cu probatoriul ce a mai fost administrat în cauză, prin extrasul de cont emis de către BCR pentru perioada 01.01.2010-25.02.2015 probându-se debitarea contului cu suma de 1.640.000 lei la data de 07.03.2013, iar la data de 28.11.2013 au fost retraşi din acelaşi cont 92.300 lei. În condiţiile în care preţul autoturismului a fost plătit la data de 29.11.2013, instanţa s-a socotit îndreptăţită să concluzioneze, pe baza tuturor elementelor probatorii, că reclamanta a achitat din propriul său patrimoniu costul acestui bun.

S-a mai constatat, pe baza furnizării de informaţii extinse emise la data de 11.08. 2016 de către ORC-TB, că reprezentantul legal al pârâtei, dl. T.C.I., este împreuna cu reclamanta asociat în societatea SC C&L G I SRL, fiecare deţinând cota de 50% din capitalul social. Aceasta relaţie de proximitate dintre familia T. şi reprezentantul legal al pârâtei a fost confirmată de către martora ascultată în cauză, care cunoştea toate aceste persoane de circa şase ani. Prin urmare, contrar susţinerilor reclamantei expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în răspunsul la interogatoriu, instanţa a reţinut că reclamanta este cea care a efectuat această propunere asociatului pârâtei, afirmaţiile martorei fiind confirmate şi de corespondenţa electronică derulată între reclamantă şi agentul de vânzări S.Z., în mesajul emis în data de 19.11.2013 acesta din urmă informând reclamanta de obligativitatea menţionării aceleiaşi persoane atât pe factura fiscală, cât şi pe documentele de înregistrare a vehiculului.

În opinia primei instanţe, împrejurarea că, ulterior cumpărării, autoturismul a fost întrebuinţat de către reclamantă cu titlu gratuit, cu permisiunea pârâtei, cu toate ca aceasta este un organism privat ce-şi desfăşoară activitatea în scopul obţinerii de profit, faptul că în numărul de înmatriculare preferenţial este înscris prenumele fiicei reclamantei, T.T.-D., constituie elemente suplimentare care îndreptăţesc instanţa să aprecieze că această achiziţie a fost efectuată de către reclamantă şi înscrisă în calitate de cumpărătoare pârâta pentru a se sustrage în acest mod de la plata taxei pe valoare adăugată.

A reţinut instanţa că reclamanta a ales calea răspunderii civile delictuale pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului său însă, deopotrivă, a reţinut că în sistemul nostru juridic răspunderea civilă delictuală este subsidiară răspunderii civile contractuale, reclamantul neavând un drept de opţiune între aceste două modalităţi de pedepsire a faptei culpabile.

În condiţiile în care reclamanta a arătat că a existat acest acord de voinţă între părţi, iar pârâta refuză să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin contraînscris, instanţa a apreciat că valorificarea pretenţiilor reclamantei se poate face doar pe tărâm contractual. Atunci când prejudiciul este cauzat ca urmare a neexecutării unei obligaţii contractuale, creditorul poate obţine reparaţie recurgând la instituţia răspunderii civile contractuale. Numai în cazul în care nicio legătură juridică prealabilă nu existat între responsabil şi victimă ori în cazul în care obligaţia neexecutată are o sursă legală, responsabilitatea este delictuală. Prin această dualitate se garantează principiul non-cumulului şi se împiedică alegerea formei de responsabilitate voită de către reclamant. Aşadar, persoanei ce se pretinde prejudiciată prin conduita celui chemat în judecată nu-i este permis să aleagă temeiul responsabilităţii care-i este mai favorabil.

În opinia instanţei, chiar dacă s-ar reţine incidenţa formei de răspundere solicitată de către reclamantă, fapta ilicită imputată de către reclamantă pârâtei a fost săvârşită de către ea însăşi, solicitând concursul coasociatului său în cunoştinţă de cauză şi asumându-şi pe cale de consecinţă riscul acestei operaţiuni.

Analizând caracterul ilicit al faptului generator al prejudiciului, astfel cum este relevat de către reclamantă, instanţa a observat că reclamanta este autorul propunerii către pârâtă a înţelegerii pe care o apreciază ilicită, această operaţiune juridică, ce s-a dovedit ulterior a-i fi păgubitoare, nefiindu-i impusă prin violenta. Din prezentarea situaţiei de fapt s-a observat că reclamanta este cea care s-a deplasat în Ungaria, a acceptat mandatul şi împrejurarea că în contractul de vânzare-cumpărare şi în factura fiscală emisă pârâta va fi înscrisă la rubrica cumpărător.

S-a reţinut că reclamanta pretinde că părţile au ascuns acordul lor real în spatele unui act aparent, pentru a fi evitată plata taxei pe valoare adăugată. Cum susţine că ea este adevăratul achizitor al autovehiculului şi nu pârâta, mobilul acestei simulaţii prin interpunere de persoane constând în evitarea plăţii impozitului indirect aferent operaţiunii de vânzare-cumpărare, înţelege să se prevaleze de răspunderea civilă delictuală pentru a obţine daune-interese constând în preţul autoturismului. Or, comportamentul culpabil al reclamantei este cauza preponderentă a prejudiciului ce se solicită a fi reparat prin cererea de chemare în judecată. Reclamanta a consimţit ca în înscrisurile oficiale vehiculul să devină proprietatea pârâtei, îndeplinind toate actele premergătoare şi semnând în calitate de mandatar documentaţia remisă de către vânzător. Procedând astfel, reclamanta şi-a asumat riscurile aferente operaţiunii neadevărate, iar prejudiciul ce se pretinde a-i fi cauzat este într-o pondere însemnată consecinţa propriei fapte ilicite, motivată fiind de câştigul imediat obţinut ca urmare a sustragerii sale de la plata TVA-ului datorat.

Instanţa a apreciat că, acceptând cu bună-ştiinţă această operaţiune ilicită, reclamanta nu poate solicita protecţia ulterioară a legii pentru a obţine reîntregirea propriului patrimoniu, nesocotind şi prejudiciind anterior bugetul public. Aşadar, obligaţia de a răspunde pârâta în faţa justiţiei de actele sale este solicitată de către reclamantă, însă ea recunoaşte că este coparticipant, copărtaş la această operaţiune contrara legii, care i-a produs avantaje imediate, respectiv evitarea plăţii TVA-ului, iar împrejurarea că a recurs la acest mecanism ilegal deoarece nu dispunea de suma necesară achitării acestui impozit obligatoriu nu poate reprezenta o scuză legitimă.

În opinia instanţei, faptul generator al prejudiciului fiind propria turpitudine a reclamantei, conjugată cu faptul achiesării coasociatului său la propunerea ilicită, netemeinicia demersului său procesual se impune a fi constatată şi din aceasta perspectiva.

S-a reţinut că prin aplicarea adagiului „nemo propriam turpitudinem allegans”, cel care se prevalează de propria turpitudine nu poate fi ascultat în justiţie, ea constituind o sancţiune suplimentară eficace în cazul violării unei reguli de drept prin paralizarea acţiunii în restituire ori a celei prin care se solicita plata unor daune-interese. Această regulă de sorginte romană se impune a fi observată cu stricteţe, caci ea joaca şi un rol preventiv, părţile, cunoscând pericolul de care sunt ameninţate, vor prefera să nu încheie convenţii ilicite prin care să se aducă atingere ordinii publice şi bunelor moravuri. În acest mod se va asigura protecţia unor principii considerate de legiuitor ca fiind esenţiale.

 S-a constatat că, în speţă, din probatoriul anterior analizat, precum şi din propriile susţineri ale reclamantei din cuprinsul cererii sale şi ulterior din răspunsul la interogatoriu, reiese că operaţiunea având ca mobil disimularea adevăratului cumpărător, înscrierea unui cumpărător fictiv pentru a realiza o fraudă de natură fiscală s-a realizat de concert cu reclamanta.

Deopotrivă, reclamanta pretinde de la pârâta contravaloarea autoturismului în condiţiile în care, în momentul de faţă, este în posesia acestui bun mobil, prejudiciul neîndeplinind, prin urmare, condiţia de a fi actual, cert. Prejudiciul este unul eventual, din moment ce reclamanta nu a pierdut posesia acestui bun. Prin răspunsul la întrebarea nr. 22 din interogatoriul administrat la propunerea pârâtei, reclamanta a recunoscut că este în prezent în posesia autoturismului. Or, un prejudiciu eventual nu este reparabil, iar reclamanta nu a fost deposedată de bun pentru a putea obţine reparaţia constând în preţul de achiziţie, fiind doar notificată de către societate să predea autoturismul.

Pentru toate aceste raţiuni, instanţa a considerat nefondată cererea de chemare în judecată.

Cum reclamanta este partea căzută în pretenţiile sale şi în culpă procesuală, în temeiul art.453 alin.1 C. Proc. Civ., au fost respinse şi pretenţiile sale accesorii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ce au fost efectuate pe parcursul acestui litigiu.

Suma de 14.000 lei a fost acordată de instanţă pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, apreciindu-se că este îndestulătoare şi potrivită în raport de valoarea pricinii şi de munca depusă de avocat, conform art. 451 alin. 2 C.pr.civ.

II. Apelul declarat:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta T. (fostă B.) M. T., solicitând schimbarea sa în tot în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, al obligării pârâtei la plata sumei de 66.440 Euro, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În motivare, apelanta-reclamantă a arătat că este asociată cu administratorul pârâtei în SC C&L G I SRL, iar în luna noiembrie 2013 s-a hotărât să-şi achiziţioneze o maşină, alegând autoturismul marca Mercedes Benz tip ML 350. Asociatul său, T.C.I., i-a propus să plătească reclamanta maşina cu fondurile proprii, însă la proprietar să fie trecută societatea pârâtă, întrucât astfel ar fi beneficiat de evitarea plăţii TVA, fiind vorba de o operaţiune comercială intracomunitară, societatea putând deduce sau recupera TVA-ul. Învederează că a fost de acord cu această propunere, sub condiţia intrării în legalitate în cel mai scurt timp posibil, iar la data de 29.11.2013 a achitat integral preţul autovehiculului, în cuantum de 66.400 Euro, factura şi chitanţa fiind emise pe numele societăţii pârâte, de la acea dată şi până în prezent maşina fiind folosită în exclusivitate de către reclamantă. Însă, prin notificarea nr.35/08.06.2015, pârâta i-a pus în vedere că un împuternicit al său se va prezenta pentru a ridica autovehiculul.

Învederează că instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt, astfel cum a fost prezentată de către reclamantă, însă a greşit în ceea ce priveşte soluţionarea în drept a cererii.

Consideră că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art.1349 Cod civil, învederând că obiectul înţelegerii nu a privit restituirea sumei de bani avansate în schimbul achiziţionării autovehiculului, ci transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul pârâtei în cel al reclamantei, iar în lipsa existenţei unei forme scrise, ad probationem, a înţelegerii, şi faţă de dispoziţiile art.309 alin.2 Cpc, existenţa înţelegerii apare ca fiind imposibil de probat, în timp ce prejudiciul în cuantum de 66.440 lei reprezintă o certitudine.

Astfel, arată că, în lipsa posibilităţii de probare a unui raport contractual între părţi, prejudiciul profitând exclusiv pârâtei, tragerea la răspundere a acesteia poate fi realizată doar în condiţiile art.1349 Cod civil.

Mai arată apelanta-reclamantă că în mod eronat a reţinut prima instanţă incidenţa principiului potrivit căruia nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină şi nici să se apere valorificând un asemenea temei. Învederează că prin achiziţionarea autovehiculului în numele pârâtei taxa pe valoare adăugată nu a fost achitată ca urmare a aplicării prevederilor legii fiscale. În situaţia în care pârâta ar fi respectat înţelegerea, cu ocazia perfectării transferului dreptului de proprietate de la pârâtă la reclamantă, ar fi fost percepută taxa în discuţie. Oricum, în opinia apelantei-reclamante, sustragerea (evitarea) contribuabililor de la impunerea sau îndeplinirea unor obligaţii faţă de bugetul general consolidat nu poate avea în toate cazurile caracter de faptă ilicită, mai ales când evitarea reprezintă consecinţa speculării conţinutului normelor juridice aplicabile în materie, fiind vorba de aşa-numita „optimizare fiscală”. În condiţiile în care orice contribuabil are dreptul să-şi gestioneze patrimoniul astfel cum doreşte, neavând obligaţia de a achita cele mai mari contribuţii prevăzute de lege, consideră că evitarea unor impozite şi taxe mai mari, prin utilizarea normelor juridice existente în materie, nu poate fi ilicită.

În drept, au fost invocate prevederile art.470 Cpc.

Prin apelul formulat nu au fost solicitate probe.

III. Apărările formulate:

Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, intimata-pârâtă a arătat că, în condiţiile în care reclamanta susţine existenţa unei înţelegeri între părţi, nu se poate prevala de dispoziţiile art.1349 Cod civil, în acest sens fiind prevederile art.1350 alin.3 Cod civil. Apreciază irelevant dacă legătura contractuală poate sau nu să fie dovedită, textul legal invocat nestabilind această excepţie.

De asemenea, învederează că apelanta-reclamantă nici nu a dovedit condiţiile răspunderii civile delictuale. În plus, nu există un prejudiciu, iar reclamanta nu a arătat în ce constă fapta ilicită.

Mai arată că reclamanta este cea care a pretins că părţile ar fi ascuns acordul lor real pentru a fi evitată taxa pe valoare adăugată, astfel că în mod corect a reţinut prima instanţă că nu poate reprezenta o scuză legitimă împrejurarea că acest mecanism ar fi fost folosit pentru că reclamanta nu dispunea de suma necesară.

Totodată, arată că deşi apelanta-reclamantă susţine că operaţiunea pe care o reclamă nu ar reprezenta un mecanism ilegal, nu a precizat care ar fi acele norme juridice care îi permit un asemenea artificiu.

Apreciază efectuată pro causa şi nedovedită afirmaţia apelantei, efectuată pentru prima dată în apel, precum că ar fi intenţionat plata acestei taxe indirecte.

Concluzionează intimata-pârâtă în sensul că prima instanţă a reţinut în mod corect aplicarea principiului nemo aditur propriam turpitudem allegans în raport de propriile susţineri ale apelantei-reclamante, care a recunoscut că a avut ca scop realizarea unei fraude fiscale în beneficiul său.

În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispoziţiile art.205, art.471 alin.5 Cpc.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Aspecte procedurale în apel:

În apel nu au fost încuviinţate şi administrate probe noi.

V. Soluţia instanţei de apel:

Cercetând sentinţa civilă atacată prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea constată că aceasta este legală şi temeinică, iar apelul este nefondat.

Cu titlu preliminar, Curtea observă că prin apelul formulat nu a fost contestată situaţia de fapt reţinută de către prima instanţă, apelanta-reclamantă învederând în mod expres corectitudinea acesteia, astfel că va fi însuşită ca atare şi de către instanţa de apel.

Prima critică adusă de către apelanta-reclamantă hotărârii primei instanţe se referă la greşita neaplicare în cauză a prevederilor art.1349 Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală. Critica este nefondată, prima instanţă reţinând în mod corect că acest tip de răspundere nu este incident în cauză.

Curtea constată, pe baza susţinerilor apelantei-reclamante şi a situaţiei de fapt reţinute de către prima instanţă, că între părţi a existat un acord, o înţelegere, cu privire la operaţiunea de cumpărare a autovehiculului marca Mercedes Benz tip ML 350, determinată de dorinţa apelantei-reclamante de a evita plata către stat a taxei pe valoare adăugată. În esenţă, a existat o simulaţie prin interpunere de persoane, în cadrul căreia actul aparent este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare a autovehiculului, încheiat de către intimata-pârâtă, iar actul secret vizează calitatea apelantei-reclamante de cumpărător şi proprietar. Chiar în cuprinsul cererii de apel (f.7) apelanta-reclamantă a învederat în mod expres că a fost de acord ca autovehiculul să fie menţionat în acte pe numele intimatei-pârâte, deşi ea însăşi a achitat preţul corespunzător. De asemenea, în cuprinsul cererii de apel s-a menţionat şi care a fost înţelegerea reală a părţilor, de transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului în favoarea apelantei-reclamante (f.7 verso).

Principala distincţie între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală este dată de izvorul obligaţiei încălcate. Dacă este vorba de o obligaţie asumată printr-un contract, este incidentă răspunderea contractuală. În schimb, dacă obligaţia încălcată este una legală, intervine răspunderea civilă delictuală.

În cauza de faţă, întrucât se invocă, în esenţă, încălcarea pretinsei obligaţii a intimatei-pârâte de a transfera apelantei-reclamante dreptul de proprietate asupra autovehiculului, obligaţie asumată prin înţelegerea dintre părţi, discuţiile nu pot fi purtate decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale. Faptul că obiectul acţiunii constă în restituirea sumei reprezentând preţul achitat de către apelanta-reclamantă nu plasează chestiunea pe tărâm delictual, ci contractual, întrucât pretenţia dedusă judecăţii reprezintă tot o formă de manifestare a acestui tip de răspundere, respectiv executarea prin echivalent ori restituirea prestaţiei executate. Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa răspunderii civile contractuale doar în cazul existenţei unei convenţii asupra restituirii sumei de bani achitate cu titlu de preţ, astfel cum în mod nefondat susţine apelanta-reclamantă, ci şi atunci când motivul pentru care se solicită respectiva sumă este reprezentat de încălcarea unei obligaţii asumate printr-o convenţie a părţilor (obligaţia de transfer a dreptului de proprietate asupra autovehiculului).

Mai constată Curtea şi că apelanta-reclamantă nu a fost în măsură să indice vreo dispoziţie legală ori vreo regulă de convieţuire socială care să fi fost încălcate de către intimata-pârâtă, pentru a putea fi vorba de o faptă ilicită specifică răspunderii civile delictuale.

Deopotrivă, pentru stabilirea formei de răspundere civilă incidente nu prezintă relevanţă aspectele legate de probaţiune, ci simpla existenţă a unei convenţii între părţi. Prin urmare, sunt nefondate susţinerile apelantei-reclamante potrivit cărora, nefiind în măsură să probeze înţelegerea invocată, sunt incidente regulile răspunderii civile delictuale. De altfel, această susţinere este contrazisă de însăşi situaţia prezentului dosar, în care, potrivit celor reţinute de către prima instanţă şi necontestate în apel, s-a dovedit pe deplin înţelegerea intervenită între părţi şi conţinutul juridic al acesteia.

Pe cale de consecinţă, atât timp cât între părţi a existat o convenţie, chiar nescrisă, apelanta-reclamantă îşi poate valorifica drepturile ce rezultă din aceasta doar prin intermediul răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale, faţă de prevederile art.1350 alin.3 Cod civil, potrivit cărora dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Nefondată este şi cea de-a doua critică adusă hotărârii primei instanţe, Curtea constatând că în mod judicios aceasta a dat eficienţă juridică principiului de drept nemo aditur propriam turpitudem allegans, potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia juridică a unui drept. Din chiar susţinerile apelantei-reclamante reiese că raţiunea pentru care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat pe numele societăţii intimate este evitarea plăţii TVA. Or, această atitudine contravine dispoziţiilor legale în materie fiscală, fiind evident că normele care reglementează posibilitatea societăţilor de a deduce sau de a solicita rambursarea TVA-ului sunt destinate exclusiv acestora, neacoperind şi situaţiile în care se încheie operaţiuni simulate pentru ca de aceste norme legale să profite şi alte persoane.

Culpa vădită a apelantei-reclamante rezultă din chiar susţinerile acesteia cuprinse în cererea de apel. Derularea unei operaţiuni simulate, cu scopul de a beneficia de o dispoziţie legală edictată în favoarea altor subiecţi de drept, nu poate fi considerată o măsură licită sau de optimizare fiscală, ci contrară literei şi spiritului legii, precum şi principiului bunei-credinţe. Prin urmare, în mod judicios prima instanţă a aplicat principiul anterior enunţat, împiedicând astfel reclamanta să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia juridică a dreptului dedus judecăţii.

Cât priveşte faptul că s-ar fi perceput TVA-ul cu ocazia transferului de proprietate care ar fi operat între părţi dacă înţelegerea ar fi fost respectată, Curtea constată că acest aspect ar fi ulterior convenţiei părţilor şi, prin urmare, fără capacitatea de a înlătura scopul ilicit avut în vedere la momentul acordului de voinţă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod legal şi temeinic prima instanţă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, astfel că apelul este la rândul său nefondat, şi a fost respins ca atare, conform art.480 alin.1 Cpc.

Deşi prin cererea de apel şi prin întâmpinare părţile au solicitat cheltuieli de judecată aferente fazei procesuale a apelului, la ultimul termen de judecată au învederat că vor solicita astfel de cheltuieli pe cale separată, motiv pentru care Curtea nu s-a pronunţat asupra unei atare cereri.

Domenii speta

Spete similare