Contract de arenda -contract de locatiune

Dosar nr. X/197/201

ROMÂNIA

JUDEŢUL BRAŞOV

JUDECĂTORIA BRAŞOV

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR. 12.809

Şedinţa publică din data de 20.12.20

Instanţa constituită din :

Preşedinte – G.S

Grefier – L.I

Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanta S.C. TG P S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul W.B având ca obiect „pretenţii” şi a cauzei civile privind pe reclamantul W.B în contradictoriu cu pârâta S.C. TG P S.R.L., având ca obiect „obligaţie de a face”.

Procedura este legal îndeplinită.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 05.12.2017, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 20.12.2017.

INSTANŢA,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele :

I. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 13.02.2015 sub dosar nr. X/197/2015, reclamanta S.C. TG P S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul W.B a solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 48.115,08 lei reprezentând despăgubiri contractuale, cu cheltuieli de judecată, pentru ca ulterior cu ocazia dezbaterilor în fond acesta să fie solicitate pe cale separată.

În motivarea acţiunii, în esenţă, s-a arătat că în 2003 părţile au încheiat un contract de arendă pentru o suprafaţă de 23 ha care urma să intre în vigoare în data de 01.01.2014. Întrucât între părţile litigante au apărut neînţelegeri cu privire la durata contractului, pârâtul a înţeles să notifice APIA cu privire la încălcări ale contractului de arendă motivat de faptul că s-ar fi schimbat categoria de folosinţă a terenului arendat. Astfel, APIA a refuzat să achite reclamantei subvenţiile cuvenite pentru anul 2014 care totalizau 3.588 euro şi a aplicat penalizări în cuantum de 7.176 euro (dublul subvenţiei).

În privinţa duratei contractului s-a arătat că aceasta a fost menţionată a fi 10 ani, cu data începerii în 01.01.2014 şi data încetării în 31.12.2014. Deşi într-adevăr există o neconcordanţă între cele două menţiuni data încetării contractului este menţionată expres 31.12.2014. Mai mult decât atât, ultimul alineat al articolului din contract prevede că părţile sunt obligate să aducă la cunoştinţa celeilalte părţi intenţia de a reînnoi sau rezilia contractul cu cel puţin un an înainte de expirarea contractului. În cauză manifestarea în legătură cu încetarea contractului a fost făcută de pârât abia în 15.04.2013, deci la mai puţin de un an distanţă de momentul expirării contractului.

Referitor la schimbarea categoriei de folosinţă a terenului în cauză s-a arătat că acesta nu a fost folosit ca păşune, ci ca teren arabil.

Faţă de îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, având în vedere că pârâtul nu a asigurat liniştita folosinţă a bunului arendat, că nu s-a schimbat categoria de folosinţă a bunului şi faţă de reaua-credinţă a pârâtului s-a solicitat admiterea acţiunii.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1.073, art. 1.084 Cod civil 1865.

Acţiunea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 2.048,47 lei, conform art. 3 alin. 1 lit. d din O.U.G. nr. 80/2013 (f. 5).

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată întrucât durata contractului a fost cu certitudine de 10 ani, începând cu data de 01.01.2004. Astfel, data încetării contractului ar fi fost 31.12.2013, iar nu 31.12.2014. De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Nerespectarea termenului de un an prevăzut de contract în vederea anunţării celeilalte părţi cu privire la încetarea contractului nu a fost prevăzută sub nicio sancţiune.

Asupra categoriei de folosinţă a terenului s-a arătat că reclamanta nu a respectat categoria de folosinţă arabil, terenul fiind folosit ca păşune fără acordul pârâtului.

Referitor la sancţionarea de APIA a reclamantei s-a arătat că pârâtul a acţionat în baza dreptului la petiţionare pentru sesizarea schimbării nelegale a categoriei de folosinţă a terenului. Astfel, reclamanta a dat curs fără obiecţiuni solicitării APIA retrăgându-şi cererea de acordare a subvenţiei pentru suprafaţa de 23 ha.

II. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 11.02.2015 sub dosar nr. Y/197/2015, reclamantul W.B în contradictoriu cu pârâta S.C. TG P S.R.L. a solicitat instanţei să constate că efectele contractului de arendă nr. 46/04.11.2003 încheiat între părţi au încetat prin ajungerea la termen, în data de 31.12.2013, să dispună obligarea pârâtei la predarea de îndată a terenului arendat, precum şi să o oblige pe aceasta la plata sumei de 20.451,47 euro din care 16.843 euro reprezentând contravaloare beneficiul nerealizat ca urma a cultivării terenului în cauză şi 3.608,47 euro reprezentând contravaloare subvenţie APIA.

În motivarea acţiunii, în esenţă, s-a arătat că din eroare în contractul de arendă încheiat pe o durată de 10 ani s-a menţionat ca dată a încetării acestuia 31.12.2014, în loc de 31.12.2013. Pârâta a profitat de această eroare chiar dacă a fost înştiinţată de reclamant folosind în continuare în mod abuziv terenul în cauză. Mai mult decât atât, pârâta a schimbat categoria de folosinţă a terenului fără acordul reclamantului şi nu a achitat arenda la termen.

În continuare, s-a arătat că reclamantul în calitate de utilizator direct al terenului intenţiona să îl cultive în anul 2014 cu grâu urmând a fi obţinut un profit net de 16.843 euro, precum şi să depună cerere la APIA pentru a beneficia de subvenție.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 16/1994, ale O.U.G. nr. 125/2006 şi ale H.G. nr. 863/2014 şi ale art. 1.084 C.civ.

Acţiunea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 2.911 lei, conform art. 3 alin. 1 lit. e din O.U.G. nr. 80/2013 (f. 3 şi 25).

Pârâta a formulat întâmpinare reiterând ca apărări în privinţa duratei contractului aceleaşi motive ca în cazul acţiunii formulate de aceasta.

Referitor la schimbarea ramului de cultură s-a arătat că terenul în cauză a fost cultivat în principal cu iarbă fiind folosit ca păşune permanentă şi doar în plan secundar ca teren arabil.

Asupra predării terenului s-a arătat că petitul este lipsit de obiect faţă de faptul că pârâta nu a mai folosit terenul în cauză încă de la sfârşitul anului agricol 2014.

În privinţa despăgubirilor solicitate de reclamant s-a arătat că acesta nu a făcut dovada unui beneficiu nerealizat, sumele solicitate de acesta fiind iluzorii faţă de realităţile agriculturii de astăzi.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 C.pr.civ., art. 7 lit. g din Legea nr. 16/1994.

Prin încheierea de şedinţă din 05.06.2017, instanţa, la cererea părţilor, a conexat dosarul nr. Y/197/2015 la dosarul nr. X/197/2015.

La solicitarea părţilor, instanţa a încuviinţat şi a administrat proba cu înscrisuri pentru ambele părţi, cu martorii GŞ pentru reclamantă şi BO şi TNL pentru pârât şi proba cu expertiza specialitatea agricultură pentru pârât.

În cauză au fost realizate expertize de expert B.D şi B.V.

Examinând actele dosarului, instanţa reţine următoarele:

I. Asupra acţiunii care face obiectul dosarului nr. X/197/2015 al Judecătoriei Braşov, instanţa, în fapt, constată faptul că între reclamanta S.C. TG P S.R.L., în calitate de arendaş şi pârâtul W.B, în calitate de arendator s-a încheiat contractul de arendă nr. 46/04.11.2003 asupra suprafeţei de 23 ha teren arabil situat pe raza teritorială a comunei Feldioara în tarlaua A Z/1 (f. 7-8).

Conform menţiunilor din contract durata acestuia a fost stabilit la o perioadă de 10 ani începând cu data de 01.01.2004 până în data de 31.12.2014.

În cazul de faţă, instanţa urmează a stabili durata contractului în funcţie de voinţa reală a părţilor.

Conform art. 5 şi 7 din Legea nr. 16/1994 - Legea arendării :

„ ART. 5

(1) Contractul de arendare va cuprinde:

a) părţile contractante şi domiciliul sau sediul acestora;

b) obiectul contractului, complet şi precis determinat; obiectul contractului trebuie să cuprindă descrierea amănunţită a tuturor bunurilor agricole arendate, inventarul acestora şi planul de situaţie al terenurilor;

c) obligaţiile fiecăreia dintre părţi, expres şi complet menţionate;

d) durata arendării;

e) arenda, modalităţile şi termenele de plată a acesteia;

f) răspunderile fiecărei părţi; orice suprafaţă de teren sau orice alt bun agricol ce se va reţine de către arendator se va specifica separat în contract;

g) alte clauze convenite de părţi şi permise de lege.

(2) Părţile vor include în contractul de arendare clauze de asigurare a bunurilor agricole, care sunt în sarcina arendaşului.

ART. 7

Durata arendării se stabileşte de către părţi în contractul de arendare.”

În cazul de faţă, dispoziţiile privind durata contractului sunt contradictorii, în sensul că deşi s-a indicat o durata de 10 ani, calculul duratei acesteia începând cu data de 01.01.2004 ar fi trebuit să fie până în data de 31.12.2013, iar nu 31.12.2014 cum a fost menţionat în contract.

În registrul de la Primăria comunei Feldioara unde a fost înregistrat contractul de arendă este menţionat ca termen de executare 10 ani, iar data înregistrării este 04.11.2013 (f. 65-66).

Şi APIA – Centru judeţean Braşov prin notificarea nr. 9789/21.08.2014 (f. 16) adresată reclamantei a arătat că urmare a notificării nr. 7967/10.07.2014 formulată de B.W care a adus la cunoştinţă cererea de reziliere nr. 2463/15.04.2013 a contractului de arendă se impune ca aceasta să-şi retragă suprafaţa care face obiectul cererii de reziliere, neprezentarea pentru retragerea suprafeţei de 23 ha UAT Feldioara BF 1534 atrage după sine blocarea la plată a întregului dosar de subvenţie.

Faţă de toate cele mai sus arătate, instanţa constată că părţile au convenit ca durata contractului să fie de 10 ani începând cu 01.01.2004 şi până în data de 31.12.2013, iar nu până în data de 31.12.2014 care ar fi însemnat o durată de 11 ani care însă nu a fost menţionată în contract expres. Apoi, de principiu, părţile unui contract de arendă stabilesc, în general, o durată a acestuia de 3, 5 sau 10 ani, iar nu de 11 ani cum doreşte să acrediteze reclamanta, fapt care rezultă şi din registrul în care sunt înscrise contractele de arendă (f. 65-66).

În concluzie, contractul de arendă în cauză a avut o durată de 10 ani care a început în data de 01.01.2004 şi a expirat în data de 31.12.2013, din eroare fiind menţionată data de 31.12.2014 (probabil că s-a calculat, astfel, 2004+10 = 2014).

Asupra nerespectării dispoziţiei contractuale prin care orice parte contractantă era obligată să aducă la cunoştinţa celeilalte părţi cu cel puţin un an înainte de expirarea contractului despre intenţia de a reînnoi sau rezilia contractul, în primul rând, instanţa constată că părţile nu au stabilit o sancţiune în cazul nerespectării acesteia.

În al doilea rând, instanţa reţine că dispoziţiile contractului de arendă se completează cu cele ale contractului de locaţiune, în speţă, cu cele ale art. 1.437 Cod civil 1864 privind tacita relocaţiune.

Astfel, dacă după împlinirea termenului contractului, locatorul, mai exact arendaşul continuă să folosească bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile, fără vreo împotrivire din partea locatorului, a proprietarului, se consideră că s-a încheiat o nouă arendare, în condiţiile celei vechi, însă pe o durată nedeterminată.

În cazul de faţă, arendatorul s-a opus la continuarea contractului, manifestându-şi expres dorinţa de a înceta contractul la împlinirea termenului de 10 ani, adică la 31.12.2013. Astfel, acesta a trimis în acest sens reclamantei o notificare încă din 15.04.2013 (f. 10 dosar nr. Y/197/2015) prin care i-a pus în vedere că la data de 04.11.2013 contractul în cauză a expirat şi că nu mai doreşte prelungirea acestuia şi să se închidă definitiv de la acea dată.

În atare condiţii, faţă de lipsa sancţiunii pentru nerespectarea termenului de un an prevăzut în contract coroborată cu poziţia pârâtului care a arătat expres că nu mai doreşte continuarea contractului, instanţa reţine că acesta a încetat prin ajungerea la termen în data de 31.12.2013. 

În concluzie, în lipsa unui contract de arendă, reclamanta nu mai avea dreptul de a folosi terenul în cauză şi, implicit, nici dreptul la subvenţia acordată de APIA şi care a fost solicitată prin prezenta acţiune.

În atare condiţii, instanţa apreciază că nu mai este necesar a analiza şi celelalte motive invocate de reclamantă prin acţiune şi implicit şi a apărărilor pârâtului împotriva acestora.

Având în vedere cele mai sus arătate, instanţa va respinge acţiunea reclamantei S.C. TG P S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul W.B, ca neîntemeiată.

Faţă de soluţia de mai sus, instanţa, în baza art. 453 C.pr.civ., va obliga reclamanta să plătească pârâtului suma de 2.480 lei reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu de avocat.

II. În privinţa acţiunii care face obiectul dosarului nr. Y/197/2015 al Judecătoriei Braşov, instanţa, în fapt, raportat şi la soluţia dată în dosarul nr. X/197/2015, constată că între reclamantul W.B, în calitate de arendator şi pârâta S.C. TG P S.R.L., în calitate de arendaş s-a încheiat contractul de arendă nr. 46/04.11.2003 asupra suprafeţei de 23 ha teren arabil situat pe raza teritorială a comunei Feldioara în tarlaua A Z/1 (f. 7-8).

Durata contractului astfel, cum s-a stabilit mai sus a fost de 10 ani începând cu data de 01.01.2004 şi până în data de 31.12.2013.

În atare condiţii, începând cu 01.01.2014 terenul în suprafaţă de 23 ha ar fi trebuit să reintre în folosinţa proprietarului acestuia, în speţă, a reclamantului W.B.

Referitor la persoana care a folosit terenul în cauză în anul 2014, instanţa reţine că din declaraţia martorului BO, propus de reclamant (f. 34 dos. nr. X/197/2015) rezultă că acesta a fost folosit de pârâtă. Cu excepţia a 4 ha care au fost cultivate cu grâu, restul suprafeţei de teren a fost folosită ca fâneaţă. Mai mult decât atât, aceasta a arătat că reclamantul intenţiona să cultive terenul respectiv cu anumite culturi în funcţie de necesităţile gospodăriei, ba chiar intenţiona să-l planteze cu cătină după accesarea unor fonduri europene.

Martorul GŞ, propus de pârâtă (f. 35 dos. nr. X/197/2015) a arătat că terenul în cauză a fost folosit în anul 2014 de pârâtă, o parte din acesta de circa 2,7 ha fiind cultivat cu sfeclă de zahăr. S-a mai arătat că în anul 2012 terenul în cauză a fost cultivat cu iarbă, mai exact un amestec de lolium, golomăţ, timoftică şi trifoi alb, mai precis s-a făcut o reînsămânţare. Totodată au fost efectuate lucrări de îngrăşare a terenului cu îngrăşământ natural şi carbonat de calciu.

Martorul TNL (f. 33 dos. nr. X/197/2015) a arătat că, din câte i-a spus o persoană care are grijă de animalele lui, terenul în cauză a fost încă dinainte de revoluţie şi până în prezent, folosit ca făneaţă-păşune.

Din cele mai sus arătate, instanţa constată că terenul în cauză a fost folosit în 2014 de pârâtă, deşi contractul de arendă mai sus amintit încetase.

Faţă de lipsa de folosinţă a terenului în cauză, reclamantul a solicitat instanţei suma de 20.451,47 euro din care 16.843 euro reprezentând contravaloare beneficiul nerealizat ca urma a cultivării terenului în cauză şi 3.608,47 euro reprezentând contravaloare subvenţie APIA. Mai precis, reclamantul ar fi intenţionat să cultive terenul în cauză cu grâu.

În privinţa beneficiului nerealizat, lucrum cessans, instanţa reţine că prin natura sa acesta se raportează la o virtualitate, la o probabilitate. Beneficiul nerealizat înseamnă deci un beneficiu ipotetic (ce ar fi fost obţinut în situaţia când reclamantul şi-ar fi folosit terenul în cauză, cultivându-l cu grâu) şi deci se situează la un nivel probabilistic. Însă probabilitatea înseamnă într-adevăr o rigurozitate a susţinerilor şi a dovezilor nefiind suficient ca să existe simpla posibilitate a obţinerii acelui beneficiu, ci trebuie să se demonstreze că cel mai probabil acel beneficiu ar fi fost obţinut.

Astfel, în cazul de faţă, în primul rând instanţa este chemată să stabilească care ar fi fost probabilitatea ca reclamantul să fi cultivat terenul în cauză cu grâu şi ce câştig net ar fi putut acesta obţine de pe urma culturii pe care ar fi dorit să o efectueze.

Din probele administrate în cauză, instanţa constată că într-adevăr reclamantul este proprietar al unor utilaje cu care ar fi putut efectua o parte din lucrările agricole necesare înfiinţării unei culturi de grâu. Astfel, acesta deţine tractor, plug agricol, cultivator agricol şi secerătoare agricolă (f. 44-48 şi 139 dos. nr. X/197/2015), conform facturii fiscale nr. 8277380/28.04.2007 pentru furnizor S.C. T W.B S.R.L. Interesant este faptul că deşi reclamantul deţine utilajele agricole în cauză încă din 2007 nu şi-a lucrat terenul în cauză la momentul care s-a rezolvat problema privind folosinţa terenului în suprafaţă de 23 ha.

Din adresa nr. YY/2016 emisă de Primăria comunei Feldioara rezultă că în privinţa terenului în cauză în anul 2015 nu s-au înregistrat contracte privind cesionarea folosinţei terenului. Mai mult decât atât terenul în cauză a fost folosit ca fâneaţă lucrările de cosire, balotare şi transport fiind efectuate de numitul B.I, iar după aceea a fost păşunat de ciobani din Întorsura Buzăului cu circa 600 oi. Reclamantul nu a efectuat nicio lucrare asupra terenului în cauză.

În data de 11.04.2016 între reclamant, în calitate de arendator şi S.C. P E S.R.L., în calitate de arendaş s-a încheiat contractul de arendă nr. 53 privind terenul în cauză pentru perioada 11.04.2016 şi până în 11.04.2021 (f. 142-143 şi 145 dos. nr. X/197/2015).

Asupra ofertei de colaborare din partea numitului NS (f. 86 dos. nr. X/197/2015), instanţa constată că aceasta a fost emisă în data de 09.05.2016, deci nu pentru anul 2014 când reclamantul pretinde că ar fi vrut să cultive terenul cu grâu.

Nu în ultimul rând, trebuie constatat că terenul în cauză nu a fost cultivat niciodată integral cu vreo altă cultură decât cu iarbă, fie ea semănată, fie crescută în mod natural – a se vedea declaraţiile martorilor TNL şi GŞ, precum şi adresa nr. YY/2016 emisă de Primăria comunei Feldioara. Mai precis terenul în cauză nu a fost arat pentru înfiinţarea unei culturi ca cea pe care reclamantul pretinde că ar fi efectuat-o.

Concluzia generală pe care o desprinde instanţa din cele mai sus arătate este că în perioada 2004-2013 şi 2016-2021 terenul în cauză nu a fost folosit de reclamant, ci a fost arendat. În anul 2014 terenul a fost folosit de pârâtă, iar în anul 2015 acesta a fost folosit ca fâneaţă, lucrările de cosire, balotare şi transport fiind efectuate de numitul B.I, iar după aceea a fost păşunat de circa 600 oi. Deci, reclamantul nu a folosit şi nu a cultivat terenul în cauză niciodată în perioada începând cu 01.01.2004 şi până în prezent. Cu excepţia anilor 2014 şi 2015, terenul a făcut şi face obiectul unor contracte de arendă.

Simplul fapt că reclamantul deţine anumite utilaje agricole şi 6 cai – astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor propuşi de acesta – nu conduce în mod automat la concluzia că acesta ar fi şi cultivat terenul respectiv, în condiţiile în care acesta s-a comportat faţă de terenul în cauză mai mult ca un proprietar-arendator decât ca un proprietar-utilizator care îşi lucrează cu forţe proprii pământul.

De asemenea, nu trebuie omis faptul că terenul în cauză a fost folosit ca fâneaţă-păşune şi nu ca teren arabil, pe care se înfiinţeze diverse culturi, cum ar fi grâu, cartofi, sfeclă de zahăr, porumb, etc., ceea ce face puţin probabilă înfiinţarea unui culturi de grâu cum ar fi intenţionat reclamantul.

Nicio eventuală accesare de fonduri europene în vederea înfiinţării unei culturi de cătină nu a fost dovedită în cauză de reclamant.

Interesul reclamantului faţă de agricultură, mai precis lucrarea terenului în cauză, nu pare a fi o prioritate, în condiţiile în care la termenul din 05.12.2017, prezent în faţa instanţei a arătat că nu se poate ocupa de lucrarea terenului întrucât îşi construieşte o pensiune.

Toate cele mai sus arătate, duc la concluzia că probabilitatea ca reclamantul să fi cultivat singur terenul cu grâu este extrem de redusă, motiv pentru care instanţa apreciază că petitul privind obligarea pârâtei la plata contravalorii sumei de 16.843 euro reprezentând beneficiu nerealizat ca urmare a cultivării cu grâu, este neîntemeiat.

Asupra subvenţiei acordat de APIA, instanţa reţine că aceasta se acordă utilizatorului terenului în cauză, proprietar, uzufructuar, concesionar sau arendaş, în condiţiile realizării culturilor pentru care solicită subvenţia.

În cazul de faţă, instanţa nu doar că a stabilit că reclamantul nu şi-a lucrat terenul, dar şi că probabilitatea de a fi făcut un asemenea lucru era foarte puţin probabilă.

În atare condiţii, şi solicitarea contravalorii subvenţiei, este neîntemeiată.

Aşadar, faţă de cele mai sus arătate instanţa urmează a admite primul petit al acţiunii şi, pe cale de consecinţă, va constata că efectele contractului de arendare nr. 46/04.11.2003 au încetat în data de 31.12.2013.

Având în vedere că începând cu 2015, terenul în cauză nu a mai fost folosit de pârâtă, astfel cum s-a arătat mai sus, instanţa va respinge petitul privind obligarea pârâtei să predea terenul, ca neîntemeiat.

Nu în ultimul rând, instanţa va respinge şi petitul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 20.451,27 euro, ca neîntemeiat.

În privinţa onorariului de expert, instanţa constată că în cauză, mai întâi, s-a efectuat o expertiză de expert B.D al cărei cost total solicitat a fost de 1.300 lei (f. 51-57 şi 79-81 dosar nr. X/197/2015). Asupra valorii acestuia, instanţa apreciază că este mare faţă de durata în ore a fiecărei operaţiuni prin care s-a realizat expertiza. Astfel, durata de documentare şi elaborarea putea fi realizată în aprecierea instanţei în 3 ore, iar tehnoredactarea şi copierea în 2 ore. La fel şi în cazul răspunsului la obiecţiuni efectuat de acelaşi expert. În atare condiţii instanţa va reduce onorariul total al expertului B.D la 1.000 lei şi având în vedere că reclamantul a achitat 600 lei din acesta (f. 70 şi 91), îl va obliga pe acesta să achite expertului diferenţa de 400 lei.

De asemenea, faţă de considerentele de mai sus, instanţa apreciază, pentru acelaşi motive că se impune reducerea şi onorariului expertului B.V la suma de 1.100 lei sumă pe care instanţa îl va obliga pe reclamant să o achite expertului.

În final, instanţa, în baza art. 453 C.pr.civ., faţă de soluţia de admitere în parte a acţiunii va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 100 lei reprezentând parte cheltuieli de judecată – parte taxă judiciară de timbru, onorariu avocat şi onorariu expert –. 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE :

I. Respinge acţiunea formulată de reclamanta S.C. TG P S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul W.B, ca neîntemeiată.

Obligă reclamanta să plătească reclamantei suma de 2.480 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

II. Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul W.B în contradictoriu cu pârâta S.C. TG P S.R.L.

Constată că efectele contractului de arendă nr. 46/04.11.2003 încheiat între părţile litigante au încetat în data de 31.12.2017.

Respinge celelalte petite ale acţiunii, ca neîntemeiate.

Reduce onorariul total expertului B.D de la 1.300 lei la 1.000 lei.

Reduce onorariul expertului B.V de la 1.200 lei la 1.100 lei.

Obligă reclamantul să plătească expertului B.D suma de 400 lei reprezentând diferenţă de onorariu şi expertului B.V suma de 1.100 lei reprezentând onorariu.

Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 100 lei reprezentând parte cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cerere care se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Pronunţată prin punerea la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 20.12.2017.

PREŞEDINTE, GREFIER,

G.S L.I

Red./Tehnored./jud. G.S.

4 ex./20.12.2017

Domenii speta

Spete similare