Cerere de modificare a pedepselor

Prin sentinţa penală nr. 249 din 15 iunie 2017  Tribunalul Arad, a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de petenţii contestatori A şi B, deţinuţi în Penitenciarul Arad, prin avocat X. din Baroul Timiş.

În baza art. 595 Cod procedură penală s-a respins cererea de modificare a pedepselor formulată de petenţii contestatori  A şi B, deţinuţi în Penitenciarul Arad.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la această instanţă la data de 12 mai 2017, persoanele condamnate A şi B, au solicitat modificarea pedepsei închisorii ca urmare a intervenţiei legii penale mai favorabile.

În motivarea cererii s-a arătat că, prin sentinţa penală nr.118/PI/2015 pronunţată la data de 24.04.2015 de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 11792/30/2012 s-au dispus următoarele :

În baza art.7 din Legea nr.39/2003, cu aplicarea art.5 Cod penal a fost  condamnat inculpatul A la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat.

În baza art.65 alin.1 şi 2 Cod penal  din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II-a,  b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.215 alin.1,2,3,4,5 Cod penal din 1969, cu aplicarea art.41 alin.2 şi art. 42 Cod penal din 1969 şi art.5 Cod penal, a fost  condamnat inculpatul A la o pedeapsă de 14 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.

În baza art.65 alin.1 şi 2 Cod penal din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II-a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.33 lit.a, art. 34 lit.b Cod penal din 1969, s-au  contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare.

În baza art.35 alin.1 Cod penal din 1969, s-a aplicat alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II- a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal  din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.71 Cod penal din 1969, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a II-a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969, pe durata executării pedepsei.

În  baza art.7 din Legea nr.39/2003, cu aplic, art.5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul B la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat.

În baza art.65 alin.1 şi 2 Cod penal din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.215 alin.1,2,3,4,5 Cod penal din 1969, cu aplicarea art.41 alin.2 şi art. 42 Cod penal din 1969 şi art.5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul B la o pedeapsă de 14 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.

În baza art.65 alin.1 şi 2 Cod penal din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II-a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cp. din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.33 lit.a, art. 34 lit.b Cod penal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare.

În baza art.35 alin.1 Cod penal din 1969, s-a aplicat, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II- a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.71 Cod penal din 1969, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a II-a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969, pe durata executării pedepsei.

Prin decizia penală nr. 332/A pronunţată la data de 16.03.2016 de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr/11792/30/2012 s-au dispus următoarele :

În baza art. 421 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, s-a admis apelul declarat de inculpatul A, împotriva sentinţei penale nr. 118 din data de 24 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 11792/30/2012.

S-a desfiinţat sentinţa penală apelată cu privire la cuantumul pedepselor şi rejudecând s-a redus cuantumul pedepselor aplicate de prima instanţă inculpatului A, pentru infracţiunea de grup infracţional organizat prevăzută de art.7 din Legea nr.39/2003, cu aplicarea art.5 Cod penal, de la 7 ani la 5 ani.

S-a redus cuantumul pedepsei aplicate de prima instanţă inculpatului A, pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art.215 alin. 1,2,3,4,5 Cod penal din 1969, cu aplicarea art.41 alin.2 şi art. 42 Cod penal din 1969 şi art.5 Cod penal,  de la 14 ani la 11 ani.

În baza art.33 lit.a, art. 34 lit.b Cod penal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul A, să execute pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare.

În baza art. 421 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, s-a admis apelul declarat de inculpatul B împotriva sentinţei penale nr. 118 din data de 24 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 11792/30/2012.

S-a desfiinţat sentinţa penală apelată cu privire la cuantumul pedepselor şi rejudecând, s-a  redus cuantumul pedepselor aplicate de prima instanţă inculpatului B, pentru infracţiunea de grup infracţional organizat prevăzută de art.7 din Legea nr.39/2003, cu aplicarea art.5 Cod penal, de la 7 ani la 5 ani.

S-a redus cuantumul pedepsei aplicate de prima instanţă inculpatului B, pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art.215 alin. 1,2,3,4,5 Cod penal din 1969, cu aplicarea art.41 alin.2 şi art. 42 Cod penal din 1969 şi art.5 Cod penal, de la 14 ani la 11 ani.

În baza art.33 lit.a, art. 34 lit.b Cod penal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul B, să execute pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare.

În  baza deciziei Curţii de Apel Timişoara rămasă definitivă s-a emis de către Tribunalul Timiş, mandatele de executare a pedepsei nr. 151/15/16.03.2016 pentru condamnatul A şi 153/15/16.03.2016 pentru condamnatul  B.

Executarea pedepsei a început la data de 16.03.2016 .

În cursul executării pedepsei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia 13/18.05.2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 457 din 21 iunie 2016 prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4.079/121/2015, prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni".

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, au statuat că instanţa învestită în baza art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală anterior, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave", potrivit art. 146 din Codul penal din 1969, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin deciziile nr. 7 din 26 mai 2014, nr. 8 din 26 mai 2014, nr. 14 din 16 iunie 2014 şi nr. 12 din 6 mai 2015, din perspectiva incidenţei legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei a statuat privitor la pedepsele definitive că prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă, prin reglementarea art. 6 din Codul penal, urmărindu-se realizarea unui echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi cel al legalităţii pedepsei.

În jurisprudenţa Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este relevantă Decizia penală nr. 527 din 13 februarie 2014, prin care, referitor la aplicarea art. 6 din Codul penal, s-a arătat că în privinţa reţinerii, în contextul legii mai favorabile a concursului de infracţiuni faţă de infracţiunea continuată, datorită modificării condiţiilor de existenţă a unităţii legale, cu accent pe aspectul unităţii de subiect pasiv, o atare evaluare ar presupune schimbarea încadrării juridice şi o nouă individualizare judiciară a pedepsei, ce sunt intrate în puterea lucrului judecat, şi, ca urmare, există un impediment obiectiv ce exclude reluarea problematicii ce ţine de soluţionarea laturii penale în faza de executare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, pentru realizarea scopului respectării principiului legalităţii pedepselor, legiuitorul a consacrat în art. 6 alin. (1) din Codul penal o excepţie de la efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situaţia în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancţiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care pedeapsa se reduce la acest maxim.

Ca atare, fiind o excepţie de la principiul securităţii raporturilor juridice care, printre altele, presupune ca dezlegarea dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţă să nu mai poată fi supusă rejudecării, prin aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive nu se poate ajunge la o reanalizare a cauzei, inclusiv sub aspectul situaţiei de fapt reţinute, al încadrării juridice date acesteia şi al criteriilor de stabilire şi individualizare judiciară a sancţiunii, legiuitorul penal înlăturând de la executare numai acea parte din pedeapsă care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă.

În spiritul celor de mai sus s-a decis şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, jurisprudenţa care a statuat că, spre deosebire de situaţiile tranzitorii reglementate de art. 5 din Codul penal, în cazul incidenţei aplicării art. 6 din Codul penal, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi se reduce la limitele de pedeapsă şi cauzele legale de modificare a acestora.

Rezultă că, în aplicarea art. 6 din Codul penal, comparaţia între pedepse şi cauzele legale de modificare a acestora nu se poate raporta decât la aceeaşi încadrare juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare definitivă, fiind inadmisibilă o schimbare a respectivei încadrări juridice în cursul executării pedepsei. O interpretare contrară ar duce la încălcarea autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea definitivă, schimbarea încadrării juridice operând numai în cursul judecăţii (art. 386 din Codul procedură penală), şi ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează doar modificarea pedepsei definitive.

Art. 6 din Codul penal constituie o singură variantă de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, cunoscută sub imperiul Codului penal din 1969, ca aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile în cauze soluţionate definitiv.

În determinarea maximului special al legii noi instanţa va avea în vedere pedeapsa prevăzută de legea nouă (art. 187 din Codul penal), fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Din punctul de vedere al aplicării legii penale în timp, Legea nr. 187/2012 instituie, în art. 10 din cap. III intitulat „Dispoziţii privind aplicarea şi executarea sancţiunilor penale" al titlului I „Dispoziţii privind aplicarea în timp a legii penale", că prevederile noului Cod penal referitoare la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se aplică, în mod obligatoriu, dacă una dintre infracţiunile din structura concursului a fost săvârşită după intrarea în vigoare a noului Cod penal.

Analizând conţinutul textului art. 6 alin. (1) din Codul penal reiese că acesta se referă la maximul special al pedepsei din legea nouă în ceea ce priveşte pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, iar nu pedeapsa rezultantă. Dacă legiuitorul penal ar fi avut în vedere maximul pedepselor, nu ar fi utilizat expresia „maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită".

Aşa fiind, respectarea principiului autorităţii de lucru judecat obligă instanţa ca, în ipoteza infracţiunii continuate pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, să se raporteze la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită (în acelaşi sens, Decizia nr. 7/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) şi împiedică instanţa să se raporteze la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, pedeapsă maximă ce ar putea fi determinată ca efect al rejudecării cauzei.

Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Decizia penală nr. 527 din 13 februarie 2014, pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, a arătat că în ce priveşte reţinerea, în contextul legii mai favorabile, a concursului de infracţiuni faţă de infracţiunea continuată, datorită modificării condiţiilor de existenţă a unităţii legale, cu accent pe aspectul unităţii de subiect pasiv, această evaluare ar presupune schimbarea încadrării juridice şi o nouă individualizare judiciară a pedepsei, ce sunt intrate în puterea lucrului judecat, şi, ca urmare, există un impediment obiectiv ce exclude reluarea acestei problematici ce ţine de soluţionarea laturii penale în faza de executare.

Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 206/2015, publicată în Monitorul Oficial al României,. Partea I, nr. 375 din 29 mai 2015), a reţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal operează cu două noţiuni, respectiv pedeapsa prevăzută de lege şi sancţiunea aplicată, care impun aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă după condamnarea definitivă numai dacă sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special al pedepsei prevăzute de lege fără a se lua în considerare alte cauze de reducere sau de majorare a pedepsei care apar valorificate în sancţiunea deja aplicată. (Considerentul nr. 14 al acestei decizii a instanţei de contencios constituţional subliniază că, după condamnare, nu se pot repune în discuţie aspecte legate de individualizarea pedepsei.)

Astfel ICCJ prin Decizia 13/18.05.2016 a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin încheierea din 23 februarie 2016, dată în Dosarul nr. 4.079/121/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni".

S-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi.

Astfel raportându-ne la Decizia DCD nr. 13/18.05.2016 a ICCJ , obligatorie de la publicarea în monitorul oficial, se impune reducerea pedepsei de 11 ani închisoare ce le-a fost aplicată celor doi condamnaţi la 3 ani închisoare, pedeapsă ce reprezintă maximul special prevăzut de art. 244 alin. (1) din Codul penal, text care sancţionează, conform noii legislaţii, infracţiunea săvârşită.

Incriminarea prevăzută de art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, are corespondent în art. 244 alin. (1) din noul Cod penal.

În drept şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 6 Cod penal  şi art. 595 Cod procedură penală.

În şedinţa publică din 6 iunie 2017, persoanele condamnate A şi B, prin avocaţii aleşi, au depus cerere prin care au solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vedere pronunţării unei hotărâri preliminare prin care să se răspundă la întrebările:

1. dacă dispoziţiile art.49 par.1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se interpretează în sensul obligativităţii aplicării pedepsei mai uşoare prevăzute de legea penală nouă, intrată în vigoare ulterior momentului săvârşirii infracţiunii, independent de aplicarea în cauză a altor dispoziţii de drept penal referitoare la concursul de infracţiuni sau infracţiunea continuată, care se pot aplica în temeiul legii penale vechi, în vigoare la data săvârşirii faptei, sau dacă din contră, alegerea pedepsei aplicabile inculpatului potrivit art.49 par.1 se face în funcţie de alegerea ca fiind mai favorabilă a legii penale în ansamblul ei, ţinând cont de toate instituţiile de drept penal incidente în cauză, nu doar de limitele de pedeapsă?

2. dacă dispoziţiile art.5 din Codul penal, în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea pedepsei, astfel cum s-a stabilit prin decizia Curţii Constituţionale nr.265/2014, încalcă sau nu prevederile art.49 par.1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?

3. dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni".

Prin decizia nr.265/2014 a Curţii Constituţionale s-a stabilit că: "dispoziţiile art.5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile."

ICCJ prin Decizia 13/18.05.2016 a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin încheierea din 23 februarie 2016, dată în Dosarul nr. 4.079/121/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni".

Stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi.

Art.49 par.1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede ca: „Nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul in care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă."

Consideră că dispoziţiile art.5 Cod penal,  în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive cu privire la pedepse în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, încalcă dispoziţiile art.49 par.1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care impun fără nici o altă condiţionare aplicarea prevederilor legale ce prevăd limite mai uşoare ale pedepsei.

În prezenta cauză se pune problema dacă alegerea unei singure legi penale ca fiind mai favorabila în raport cu toate infracţiunile deduse judecaţii, într-o apreciere globală a principiului mitior lex, contravine sau nu dispoziţiilor art.49 par.1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede că pentru nici o faptă nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii, iar în cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă, necondiţionând în vreun fel aplicarea acestor dispoziţii de o apreciere globală a tuturor prevederilor din actul normativ ca lege penală.

Potrivit art.19 alin.3 lit.b din Tratatul privind Uniunea Europeana (TUE) si art.267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), doar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii şi cu privire la validitatea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, hotărârea pronunţată de CJUE fiind direct obligatorie pentru toate instanţele naţionale.

Potrivit art.19 alin.3 lit.b TUE „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele: (b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţie.

Potrivit art.267 TFUE, "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea."

Procedura trimiterii preliminare are ca scop interpretarea unitară a dreptului Uniunii, respectiv aplicarea uniformă a acestuia de către instanţele de judecata naţionale ale statelor membre şi eliminarea riscului apariţiei unei practici neunitare in interiorul Uniunii, risc evident în cazul în care misiunea interpretării dreptului Uniunii ar fi lăsată la latitudinea instanţelor naţionale, având de asemenea rolul de a proteja drepturile cetăţenilor  Uniunii,  conferindu-le  acestora  posibilitatea  de  a  obţine aplicarea uniformă a legislaţiei Uniunii de către instanţele naţionale din statele membre.

Cum în cauza de faţă sunt incidente dispoziţiile art.5 Cod penal  în interpretarea obligatorie dată prin decizia Curţii Constituţionale nr.265/2014, dispoziţiile art. 6 Cod penal,  în interpretarea obligatorie a Decizia 13/18.05.2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 457 din 21 iunie 2016 prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4.079/121/2015, prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni", cât şi dispoziţiile art.49 par.1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ca norme de drept internaţional ce au o aplicabilitate prioritară faţă de dreptul intern, se pune problema dacă dispoziţiile art.5 din Codul penal, în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, astfel cum s-a stabilit prin decizia Curţii Constituţionale nr.265/2014 şi Decizia 13/18.05.2016 a ICCJ , încalcă sau nu prevederile convenţiilor internaţionale mai sus amintite, sens în care consideră că, se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a pronunţa o hotărâre preliminară sub acest aspect.

Procedând la analizarea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tribunalul reţine următoarele:

Instanţa a cărei decizie în cazul concret nu este supusă nici unei căi de atac în dreptul intern este obligată să se adreseze CJUE atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 267 TFUE, adică în cazul în care apreciază că o decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre cu privire la interpretarea tratatelor şi validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Instanţa a cărei decizie este supusă unei căi de atac în dreptul intern poate să decidă dacă să adreseze ori nu o întrebare preliminară la CJUE atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 267 TFUE, adică în cazul în care apreciază că o decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre cu privire la :

- Interpretarea tratatelor;

- Validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii;

În ceea ce priveşte instanţa a cărei decizie nu este definitivă( în speţă Tribunalul Arad), aceasta va decide, de la caz la caz, dacă este oportun sau nu să se adreseze CJUE.

În principiu, CJUE va fi sesizată în această fază procesuală atunci când interpretarea normei comunitare de către CJUE este esenţială pentru soluţionarea cauzei şi dacă părţile se judecă, în primul rând, în privinţa chestiunii care necesită interpretarea normei relevante de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. În astfel de cazuri, se poate porni de la ideea că părţile vor ajunge la o înţelegere după pronunţarea hotărârii preliminare de către CJUE.

Dacă se întrevede că părţile vor merge în căile de atac, nu se va lua în calcul, de regulă, solicitarea unei hotărâri preliminare din partea CJUE, sub aspectul că opinia instanţei de control poate să difere de cea a instanţei de fond în chestiunile de fapt şi de drept, aşa încât aprecierea cu privire la norma europeană în discuţie s-ar putea să nu mai fie relevantă pentru soluţionarea cauzei. În final, această procedură a chestiunii prejudiciale ar putea produce, într-o astfel de situaţie, doar o tergiversare inutilă a procesului.

Pornind de la aceste considerente, tribunalul apreciază că, cererea de sesizare a CJUE nu este oportună, întrucât, faţă de concluziile părţilor din prezenta cauză, se întrevede exercitarea căii de atac a contestaţiei de către partea nemulţumită de soluţia ce se va da contestaţiei la executare, astfel  existând posibilitatea ca soluţia Curţii de Apel Timişoara, asupra chestiunii supusă dezbaterii, să difere şi pe cale de consecinţă, urmează a fi respinsă. 

Analizând cererea formulată, din înscrisurile existente la dosarul cauzei, tribunalul reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr.118/PI/2015 din 24.04.2015 a Tribunalul Timiş pronunţată în dosarul nr. 11792/30/2012 s-au dispus :

În baza art.7 din Legea nr.39/2003, cu aplicarea art.5 Cod penal a fost condamnat inculpatul A la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat.

În baza art.65 alin.1 şi 2 Cod penal din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II-a,  b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.215 alin.1,2,3,4,5 Cod penal din 1969, cu aplicarea art.41 alin.2 şi art. 42 Cod penal din 1969 şi art.5 Cod penal, a fost  condamnat inculpatul A la o pedeapsă de 14 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată.

În baza art.65 alin.1 şi 2 Cod penal din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II-a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.33 lit.a, art. 34 lit.b Cod penal din 1969, s-au  contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare.

În baza art.35 alin.1 Cod penal din 1969, s-a aplicat alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II- a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal  din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.71 Cod penal din 1969, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a II-a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969, pe durata executării pedepsei.

În baza art.7 din Legea nr.39/2003, cu aplic, art.5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul B la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat.

În baza art.65 alin.1 şi 2 Cod penal  din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.215 alin.1,2,3,4,5 Cod penal din 1969, cu aplicarea art.41 alin.2 şi art. 42 Cod penal din 1969 şi art.5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul B la o pedeapsă de 14 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată.

În baza art.65 alin.1 şi 2 Cod penal  din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II-a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cp. din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.33 lit.a, art. 34 lit.b Cod penal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare.

În baza art.35 alin.1 Cod penal din 1969, s-a aplicat, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II- a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.71 Cod penal din 1969, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a II-a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969, pe durata executării pedepsei.

Prin decizia penală nr. 332/A din 16.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr.11792/30/2012 s-au dispus următoarele :

În baza art. 421 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, s-a admis apelul declarat de inculpatul A, împotriva sentinţei penale nr. 118 din data de 24 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 11792/30/2012.

A fost desfiinţată sentinţa penală apelată cu privire la cuantumul pedepselor şi rejudecând s-a redus cuantumul pedepselor aplicate de prima instanţă inculpatului A, pentru infracţiunea de grup infracţional organizat prevăzută de art.7 din Legea nr.39/2003, cu aplicarea art.5 Cod penal, de la 7 ani la 5 ani.

S-a redus cuantumul pedepsei aplicate de prima instanţă inculpatului A, pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prevăzută de art.215 alin. 1,2,3,4,5 Cod penal din 1969, cu aplicarea art.41 alin.2 şi art. 42 Cod penal din 1969 şi art.5 Cod penal,  de la 14 ani la 11 ani.

În baza art.33 lit.a, art. 34 lit.b Cod penal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul A, să execute pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare.

În baza art. 421 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, s-a admis apelul declarat de inculpatul B, împotriva sentinţei penale nr. 118 din data de 24 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 11792/30/2012.

A fost desfiinţată sentinţa penală apelată cu privire la cuantumul pedepselor şi rejudecând, s-a  redus cuantumul pedepselor aplicate de prima instanţă inculpatului B , pentru infracţiunea de grup infracţional organizat prevăzută de art.7 din Legea nr.39/2003, cu aplicarea art.5 Cod penal, de la 7 ani la 5 ani.

S-a redus cuantumul pedepsei aplicate de prima instanţă inculpatului B, pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prevăzută de art.215 alin. 1,2,3,4,5 Cod penal din 1969, cu aplicarea art.41 alin.2 şi art. 42 Cod penal din 1969 şi art.5 Cod penal, de la 14 ani la 11 ani.

În baza art.33 lit.a, art. 34 lit.b Cod penal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul B, să execute pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare.

În  executarea acestor pedepse au fost emise de către Tribunalul Timiş, mandatele de executare a pedepsei nr. 151/15/16.03.2016 pentru condamnatul A şi 153/15/16.03.2016 pentru condamnatul B.

Executarea pedepsei a început la data de 16.03.2016, în prezent cele două persoane condamnate aflându-se în Penitenciarul Arad.

Potrivit dispoziţiilor art. 595 alin.1 şi 2 Cod procedură penală, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută, instanţa, din oficiu sau la cererea persoanei condamnate, ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 Cod penal.

Tribunalul remarcă faptul că, sentinţa penală de condamnare a celor două persoane condamnate –A şi B, a rămas definitivă la data de 16 martie 2016, după intrarea în vigoare a Noului Cod penal – 1 februarie 2014. Se constată,  că la pronunţarea acestor hotărâri s-au avut în vedere dispoziţiile art. 5 Cod penal, stabilindu-se cu putere de lucru judecat, că legea penală mai favorabilă celor doi este Cod penal anterior,  căror dispoziţii li s-a dat eficienţă.

Instanţa consideră că solicitarea persoanelor condamnate de aplicare a deciziei nr. 13 din 18.05.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, este neavenită, întrucât aceasta are putere numai pentru viitor conform art. 477 alin.3 Cod procedură penală.

Această concluzie se desprinde chiar din cuprinsul considerentelor expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei nr. 21/2014 pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că reglementând aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, legiuitorul a consacrat în alin. 1 al art. 5 din Codul penal, excepţiile de la activitatea legii penale, materializate în ultraactivitatea legii abrogate şi retroactivitatea legii noi pentru fapte comise anterior intrării acesteia în vigoare, transpunând, astfel, principiul constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile prevăzut în art. 15 alin.2 din legea fundamentală, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, excepţie făcând legea penală sau contravenţională mai favorabilă.

Prin Decizia nr. 13 din 18 mai 2016 publicată în Monitorul Oficial al Românie, Partea I, nr. 457 din 21.06.2016, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 Cod penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se reportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi.

La data de 20 mai 2014 s-a publicat în Monitorul Oficial al României, partea I , nr. 372, Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

Pentru a da o dezlegare chestiunii de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  trebuie să aibă în vedere – ca punct de plecare – dispoziţiile art. 173 Cod penal care definesc noţiunea de lege penală, prin care se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice şi ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege.

În sfera noţiunii de lege penală nu au fost incluse orice acte cu putere de lege, ci doar actele normative care prezintă această caracteristică, adică au putere de lege, fiind adoptate cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Ori, Decizia nr. 13/2016 a instanţei supreme nu este un act normativ, în înţelesul dat acestei noţiuni de Legea nr. 24/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care în art. 11, face o enumerare limitativă a emitenţilor unor asemenea acte, printre care nu se regăseşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărârile date în interpretarea şi aplicarea unitară a legii. 

Pe de altă parte, hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu pot fi considerate acte normative cu putere de lege, în înţelesul dispoziţiilor art. 173 teza finală Cod penal şi din perspectiva faptului că nu reglementează relaţii de apărare socială, nu instituie reguli de conduită şi norme de incriminare sau care se referă la răspunderea penală, la temeiurile şi limitele acesteia, ci reflectă doar o interpretare a unor asemenea prevederi cuprinse în acte normative elaborate şi adoptate conform procedurii de tehnică legislativă aplicabilă în materie.

În acelaşi context, a accepta ideea că soluţiile interpretative pronunţate de instanţa supremă prin hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi deciziile date în recurs în interesul legii se includ în sfera legii penale ar echivala cu o încălcare a principiului separării puterilor în stat prin preluarea de către autoritatea judecătorească a competenţelor puterii legislative cu consecinţa verificării constituţionalităţii respectivelor hotărâri de către instanţa de contencios constituţional.

Ori, în toate cazurile, instanţa de contencios constituţional a supus controlului de constituţionalitate exclusiv dispoziţii legale cuprinse, aşa cum prevede art. 29 alin.4 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare, … ordonanţa, în interpretarea dată acestora de instanţa supremă, aspect pe care l-a menţionat şi în paragraful 51 al Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014.

Astfel, a arătat că „în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei”, Curtea este obligată să analizeze textul în cauză(art.5 Cod penal), în interpretarea dată de instanţa supremă, făcând trimitere şi la jurisprudenţa sa relevantă(deciziile 8 din 18 ianuarie 2011 şi nr. 854 din 23 iunie 2011).Ca urmare, în niciuna dintre situaţii obiectul verificării conformităţii cu legea fundamentală a ţării nu a fost o hotărâre a Înaltei Curţi, ci un text de lege a cărui interpretare a dobândit valenţe de neconstituţionalitate.

Mai mult, în dezvoltarea considerentelor Deciziei nr. 1014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, instanţa de contencios constituţional, făcând referire la scopul reglementării recursului în interesul legii, a statuat următoarele: „Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera ca deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării, situaţie în care textul de lege amintit(art. 329 alin.3 teza finală Codul de procedură civilă anterior) ar contraveni prevederilor art. 61, art. 67 şi ale art. 73 alin.1 din Constituţie „.

Efectul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării problemelor de drept ce au format obiectul recursului în interesul legii şi al întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 474 alin. 4 şi art. 457 alin. 3, nu conferă hotărârilor interpretative ale instanţei supreme caracter de acte cu putere de lege, ci reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 126 alin.3 din Constituţia României referitoare la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi la rolul său de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.

Dacă s-ar considera că aceste hotărâri au caracter de act cu putere de lege, nu ar mai fi fost necesară reglementarea expresă a efectului lor obligatoriu care s-ar fi produs automat ca în cazul legilor organice, ordonanţelor de urgenţă şi altor acte normative cu putere de lege şi, inclusiv, pentru legiuitor, nu doar pentru celelalte instanţe judecătoreşti.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr.206 din 29 aprilie 2013 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, că instanţa supremă nu este abilitată ” să instituie, să modifice, sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora „ , întrucât competenţa sa privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată „numai cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a legii şi numai cu privire la celelate instanţe judecătoreşti”.

Spre deosebire de hotărârile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea şi aplicarea unitară a legii în materie penală care, potrivit art. 474 alin.4 şi art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală, sunt obligatorii doar pentru instanţe, deciziile instanţei de contencios constituţional sunt general obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor, de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, partea I, conform art. 147 alin. 4 din Constituţie, impunându-se a fi respectate nu numai de către instanţele judecătoreşti, ci de toate subiectele de drept, atât de Parlament, cât şi de Guvern, respectiv de autorităţile şi instituţiile publice.

Aşadar, în virtutea legii fundamentale, deciziile Curţii Constituţionale sunt de imediată şi generală aplicare, devenind opozabile erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial al României, partea I, ceea ce înseamnă că nu se aplică doar raporturilor juridice născute ulterior acestui moment, ci tuturor situaţiilor juridice în desfăşurare, care nu au fost definitiv judecate până la data publicării.

Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că noţiunea de „lege” în lumina Convenţiei europene înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială, Decizia nr. 13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu se subsumează acestei noţiuni, constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudenţe constante.

Altfel spus, o singură hotărâre fie şi dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanţa supremă, în realizarea competenţelor sale de interpretare şi aplicare unitară a legii, nu echivalează în accepţiunea Curţii Europene cu o lege, concept care presupune existenţa unei orientări jurisprudenţiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp.

Prin prisma acestor considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a clarificat puterea pe care o au deciziile pronunţate de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv numai pentru viitor, astfel că efectul Deciziei nr. 13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, invocată de persoanele condamnate nu poate fi aplicată în cauză, fără a afecta autoritatea de lucru judecat şi efectele sentinţei penale nr. 118/PI din 24 aprilie 2015 a Tribunalului Timiş definitivă prin decizia penală nr. 332/A din 16 martie 2016 a Curţii de Apel Timişoara.

Împotriva acestei sentinţe au declarat contestaţie persoanele condamnate A şi B solicitând admiterea contestaţiei şi desfiinţarea încheierii pronunţată de Tribunalul Arad şi în rejudecare să se dispună reducerea pedepsei aplicată condamnaţilor pentru infracţiunea de înşelăciune până la maximul special prevăzut de legea penală nouă, respectiv 3 ani, fără a se ţine cont de spor.

În motivare s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia 13/18.05.2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 457 din 21 iunie 2016 prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4079/121/2015, prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni”. Se pune problema autorităţii de lucru judecat, pe calea contestaţiei la executare condamnatul solicită reducerea pedepsei, or,  Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa prin Decizia nr. 206/2015, a reţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal operează cu două noţiuni, respectiv pedeapsa prevăzută de lege şi sancţiunea aplicată, care impun aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă după condamnarea definitivă numai dacă sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special al pedepsei prevăzute de lege fără a se lua în considerare alte cauze de reducere sau de majorare a pedepsei care apar valorificate în sancţiunea deja aplicată, astfel, nici în speţă nu există autoritate de lucru judecat. Nu este vorba de o recalificare a faptelor, aşa cum a reţinut instanţa de fond, ci de o schimbare a încadrării juridice. Prin urmare, văzând Decizia nr. 13/2016 a ÎCCJ şi art. 6 Cod penal în cauză trebuie aplicat  a maximul special de 3 ani, prevăzut de Noul Cod Penal. A arătat că valoarea Deciziilor ÎCCJ pentru dezlegarea chestiunilor de drept este echivalentul Deciziilor date în trecut de Tribunalul Suprem, respectiv au valoare de legi interpretative. Astfel, apreciază că din data de 18.06.2016, legea penală are o altă interpretare a art. 595 alin. 1 Cod procedură penală  sub imperiul Deciziei nr. 13/2016 a ÎCCJ.

Pentru  aceste considerente expuse pe larg în memoriul depus la dosar condamnaţii, prin apărători aleşi au solicitat reducerea pedepsei aplicată pentru infracţiunea de înşelăciune până la maximul special prevăzut de legea penală nouă, respectiv 3 ani.

Prin decizia penală nr. 156/CO din 2 august 2017 Curtea de Apel Timişoara, în temeiul art. 4251 alin. 7 pct. 1 lit. b Cod procedură penală a respins ca nefondate contestaţiile formulate de condamnaţii A şi B împotriva sentinţei penale nr. 249 din 15.062017 pronunţată de Tribunalul Arad.

În motivarea deciziei instanţa de control judiciar a reţinut că prin sentinţa penală nr. 118 din data de 24 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 11792/30/2012, în baza art.7 din Legea nr.39/2003, cu aplic. art.5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul A la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat.

În baza art.65 alin.1 şi 2 Cod penal din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II-a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.215 alin.1,2,3,4,5 Cod penal din 1969, cu aplic. art.41 alin.2 şi art. 42 Cod penal din 1969 şi art.5 Cod penal, condamnă inculpatul A la o pedeapsă de 14 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.

În baza art.65 alin.1 şi 2 Cod penal din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II-a, b şi c (dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.33 lit.a, art. 34 lit.b Cod penal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare.

În baza art.35 alin.1 Cod penal din 1969, s-a aplicat, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II-a, b şi c ( dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.71 Cod penal din 1969, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969, pe durata executării pedepsei.

În baza art.7 din Legea nr.39/2003, cu aplic. art.5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul B la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat.

În baza art.65 alin.1 şi 2 Cod penal din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II-a, b şi c (dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.215 alin.1,2,3,4,5 Cod penal din 1969, cu aplic. art.41 alin.2 şi art. 42 Cod penal din 1969 şi art.5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul B la o pedeapsă de 14 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.

În baza art.65 alin.1 şi 2 Cod penal din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II-a, b şi c (dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.33 lit.a, art. 34 lit.b Cod pemal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare.

În baza art.35 alin.1 Cod penal din 1969, s-a aplicat, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a-II-a, b şi c (dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art.71 Cod penal din 1969, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art.64 lit.a teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) Cod penal din 1969, pe durata executării pedepsei.

În baza art.25 Cod procedură penală raportat la art.397 Cod procedură penală şi cu aplicarea art.998, 999 din Codul Civil, au fost obligaţi inculpaţii A, C şi B, în solidar, la plata către părţile civile a despăgubirilor.

Prin decizia penală nr.332 din 16.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 421 alin. 2 lit. a Cod procedură penală au fost admise apelurile declarate de inculpaţii A, C şi B, împotriva sentinţei penale nr..118 din data de 24 Aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.11792/30/2012., desfiinţată sentinţa penală apelată cu privire la cuantumul pedepselor şi în rejudecare s-a dispus reducerea cuantumului pedepselor aplicate de prima instanță inculpaţilor A, C şi B, pentru infracțiunea de grup infracţional organizat prevăzută de art.7 din Legea nr.39/2003, cu aplicarea art.5 Cod penal, de la 7 ani la 5 ani.

De asemenea, s-a dispus reducerea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanță inculpaţilor A, C şi B, pentru infracțiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art.215 alin.1,2,3,4,5 Cod penal din 1969, cu aplic. art.41 alin.2 şi art. 42 Cod penal din 1969 şi art.5 Cod penal, de la 14 ani la 11 ani, iar în baza art.33 lit.a, art. 34 lit.b Cod penal din 1969, au fost contopite pedepsele aplicate inculpaţilor, în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpaţii A, C şi B să execute pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare.

În demersul promovat, condamnaţii au solicitat aplicarea deciziei nr.13 din 18 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interpretarea unei chestiuni de drept, respectiv a stabilirii că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 Cod penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se reportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi. Pronunţarea unei hotărâri prealabile de către instanţa supremă asigură securitatea juridică în interpretarea problemelor de drept ridicate în faţa instanţelor penale, fiind o decizie de principiu care se situează deasupra particularităţilor situaţiei de fapt din cauza dedusă judecăţii dar care, în acelaşi timp, nu are caracterul unei legi în accepţiunea art.173 Cod penal. Instanţa îşi însuşeşte motivarea exhaustivă a magistratului investit cu soluţionarea cauzei care a făcut o amplă analiză a naturii juridice a hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interpretarea unei chestiuni de drept, soluţiile interpretative pronunţate de instanţa supremă prin hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi deciziile date în recurs în interesul legii nu se includ în sfera legii penale întrucât s-ar o încălca principiului separării puterilor în stat prin preluarea de către autoritatea judecătorească a competenţelor puterii legislative cu consecinţa verificării constituţionalităţii respectivelor hotărâri de către instanţa de contencios constituţional.

Domenii speta

Spete similare