Faliment - Compensarea legală. Dreptul de renunţare al părţilor. Neinvocarea compensației legale în cadrul procedurii de insolvență.

Domeniu asociat: Faliment - Compensarea legală. Dreptul de renunţare al părţilor. Neinvocarea compensației legale în cadrul procedurii de insolvență.

A.Deşi este adevărat că, potrivit art.1617 alin.1 Cod civil, compensaţia legală operează de plin drept, alineatul 3 al aceluiaşi text de lege prevede că oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres sau tacit, la compensaţie, acest text de lege transpunând principiul potrivit căruia compensaţia nu poate opera împotriva voinţei părţilor.

Potrivit art.52 din Legea nr.85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Reiese că, atunci când se pune problema compensaţiei legale a unei creanţe deţinute împotriva unei societăţi aflate în procedura insolvenţei, ea trebuie opusă în cadrul acestei proceduri. (...) În atare context, părţile au renunţat în mod tacit la compensaţia legală, fiind în ipoteza recunoscută de doctrina de specialitate chiar şi sub reglementarea vechiului Cod civil ca una care înlătură instituţia compensaţiei, respectiv cea în care unul dintre cei doi creditori reciproci urmăreşte pe celălalt, iar acesta nu-i opune compensaţia, fiind evident că o astfel de urmărire poate fi considerată şi cererea de creanţă urmată de contestaţia la judecătorul-sindic.

 (CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

(DECIZIA CIVILĂ NR. 1347 A din 14.09.2017)

Asupra apelurilor de faţă:

I. Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 5668/26.09.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. 28904/3/2015, instanţa a admis in parte cererea formulată de reclamanta S.C. V.S. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.T.  – F.B. şi C. SPRL, în contradictoriu cu pârâta S.C. S.H. S.R.L., a obligat parata la plata catre reclamanta a sumei de 200.000 lei reprezentand restituire diferenta avans precum si la plata dobanzii legale aferente de la scadenta pana la plata efectiva.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că la data de 25.06.2012 s-a încheiat acordul nr. 94A, având ca obiect livrare de bunuri - materiale de construcţii. In baza acordului încheiat între părţi, reclamanta a achitat un avans de 400.000 lei in baza facturii emise de către debitoare - factura nr. 08354071/02.07.2012 ( fila 12) - .

Constatand ca bunurile ce făceau obiectul contractului 94 A nu au fost livrate astfel cum s-a convenit, debitoarea a stornat parţial avansul achitat de către reclamantă, întocmind factura storno nr. 08354097/28.12.2012 pentru suma de 200.000 lei si achitand in doua transe 100.000 lei la data de 26.07.2012 si 100.000 lei la data de 9.08.2012, rămânând un rest de 200.000 lei, care face obiectul  actiunii de fata.

Potrivit art.3.5 teza finala din contract ,”in situatia in care produsele nu pot fi livrate din cauze imputabile S.H. SRL, aceasta va fi obligata sa achite cumparatorului  orice suma primita de la cumparator in contul acestei livrari„.

S-a constatat totodata ca societatea parata, in calitate de vanzator, recunoaste ca  s-a aflat in imposibilitatea de a livra bunurile, acesta fiind motivul pentru care a fost de acord sa restituie avansul in cuantum de 400.000 lei – intampinare si  raspunsul la interogatoriul solicitat de societatea reclamanta.

Potrivit art.348 alin.1 NCPC „Constitutie marturisire recunoasterea de catre una din parti, din proprie initiativa sau in cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversa  isi intemeiaza pretentia sau, dupa caz, apararea”.

In ceea ce priveste solicitarea paratei in sensul compensarii diferentei de 200.000 lei cu suma de 753.619,56 lei  rezultata din contractul de subinchiriere  incheiat la data de 01.09.2009 avand ca obiect autoutilitara Ford, s-a constatat ca nu poate fi primita in conditiile in care societatea parata nu a formulat cerere reconventionala in cond. art.209 NCPC,cu achitarea taxei judiciare potrivit art.3 din OUG nr.80/2013.

În ceea ce priveste pretentiile in cuantum de 57.378,06 uro ( 257.627,48 lei )  reprezentand c/valoare contract subinchiriere incheiat la data de 01.09.2009, prin care se pretinde ca  reclamanta i-a pus debitoarei la dispoziţie autoturismul AUDI R8, iar costurile pentru acesta au fost suportate tot de către reclamantă, ridicându-se la suma de 127.951 euro (rate, dobânzi, asigurări facultative si asigurare RCA), s-a reţinut că prin cerere se sustine ca din totalul sumei de 127.951 euro debitoarea a achitat o parte, rămânând de achitat suma de 57.378,06 euro, echivalentul a 257.627,48 lei.

S-a constatat că reclamanta a notificat debitoarea in acest sens, insa in sustinerea cererii nu s-a depus contractul de subînchiriere, facturi sau dovada platii partiale, nici punctajul partilor, de care se face vorbire in notificarea reclamantei, potrivit art.249 NCPC.

De asemenea, s-a constatat ca parata tagaduieste prin raspunsul la interogatoriul reclamantei cele sustinute, astfel ca partea adversa trebuie sa dovedeasca sustinerile sale prin folosirea altor mijloace de proba.

Din corespondenta partilor rezulta ca parata invoca un alt contract de subinchiriere cu privire la un autoturism Ford model F 350.

II. Apelurile declarate:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

1. Prin apelul formulat, pârâta S.C. S.H. S.R.L. a solicitat schimbarea in parte a sentinţei apelate, respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 200.000 lei si a dobânzii aferente.

În motivare, apelanta-pârâtă a arătat în esenţă că a refuzat restituirea diferenţei in valoare de 200.000 lei, deoarece reclamanta are o datorie către societatea pârâtă, rezultata din contractul de subînchiriere încheiat de părți la data de 01.09.2009, având ca obiect transmiterea folosinţei autoutilitarei marca Ford 350. Astfel, în cadrul dosarului de insolvenţă al reclamantei a formulat declaraţie de creanţa pentru suma totală de 753.619.56 lei, compusă din contravaloarea mai multor facturi fiscale.

Consideră că intre părți a intervenit compensarea legala la data de 04.11.2013, atunci când a devenit scadenta creanţa sa in valoare de 245.869 lei, reprezentând contravaloarea facturii nr. 0047/30.10.2013, parte din creanţa totală invocată. Apreciază că creanţa sa este certă, lichidă şi exigibilă, aspecte confirmate de judecătorul-sindic prin sentinţa civila nr. 999/06.07.2016, prin care a admis contestaţia formulată de S.H. SRL împotriva tabelului creditorilor debitoarei V.S. SRL şi a dispus înscrierea în tabel a creanţei în cuantum de 245.869,78 lei, reprezentând contravaloarea facturii nr. 0047/30.10.2013, sumă la care vor fi calculate penalităţi de 0,5 % pe zi de întârziere de la scadenţă până la data de 20.11.2013. Aceasta sentinţa este definitiva si irevocabila prin respingerea recursului declarat de V.S..

Mai arată că a notificat reclamanta în legătură cu compensarea legală, prin adresa nr. 3923/31.10.2013, fără a primi însă răspuns.

Având in vedere faptul ca acest mod de stingere a obligaţiilor operează de drept, in temeiul legii, atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de aceasta, numai un acord al ambelor părți de renunţare la compensare ar fi putut sa fie opus pentru ca aceasta sa nu mai opereze.

Învederează că, pe plan procesual, in practica sa, Înalta Curte recunoaşte că pârâtul poate să-i opună reclamantului, pe calea întâmpinării, compensarea legală în condiţiile art. 1616 şi urm. Noul Cod Civil, astfel că în mod greşit instanţa a reţinut faptul ca nu poate opera compensarea in condiţiile in care nu a fost formulată o cerere reconvențională.

De asemenea, apreciază neîntemeiat şi capătul de cerere având ca obiect dobânda legala, in condiţiile in care creanţa reclamantei a fost stinsa prin compensare, instanţei revenindu-i rolul numai de a verifica daca sunt îndeplinite condiţiile pentru incidenţa acesteia.

În drept, şi-a întemeiat apelul pe dispoziţiile art. 466 si urm. NCPC.

În dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri.

2. Reclamanta S.C. V.S. S.R.L a formulat apel atât împotriva sentinţei civile nr.5668/26. 09.2016, cât si a încheierii prin care s-au respins probele cu expertiza contabila si proba testimoniala, solicitând schimbarea în parte a hotărârii instanţei de fond şi, după rejudecare, admiterea în totalitate a acţiunii formulate, în sensul obligării pârâtei şi la plata sumei de 57.378,06 euro-echivalentul in lei a sumei de 257.627,48 lei, reprezentând contravaloare contract subînchiriere încheiat la data de 01.09.2009, la care se adăuga dobânda legala, calculata de la data scadentei pentru fiecare factura in parte si pana la data plaţii inclusiv, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, apelanta-reclamantă a arătat în esenţă că instanţa a respins aceste pretenţii pe motiv că nu au fost dovedite, însă a respins în acelaşi timp probele solicitate, respectiv proba cu martori şi expertiză contabilă, care erau pertinente şi concludente, faţă de natura raporturilor juridice dintre părţi.

Apreciază că se impune administrarea în apel a probelor cu expertiza contabilă, pentru identificarea debitului pretins, urmând sa se verifice contabilitatea ambelor părţi si documentele justificative ale fiecăreia dintre societăţi, precum si proba testimoniala cu martora M.A, martoră care cunoaşte împrejurări legate de predarea autoturismului Audi R 8, folosinţa acestuia, modul de derulare a plaţilor, demersurile realizate chiar de martor personal pentru plata de către parata a sumelor decurgând din contractul de subînchiriere, corespondenta telefonica si electronica cu reprezentanţii paratei.

Arată că pe lângă acordul/contractul nr. 94A din data de 25.06.2012, între părţi a mai fost încheiat un contract de subînchiriere în anul 2009, prin care a pus debitoarei la dispoziţie autoturismul AUDI R8, iar costurile pentru acesta au fost suportate tot de către apelanta-reclamantă, ridicându-se la suma de 127.951 euro (rate, dobânzi, asigurări facultative si asigurare RCA), fapt recunoscut si de către parata. Din totalul sumei de 127.951 euro debitoarea a achitat o parte, rămânând de achitat suma de 57.378,06 euro, echivalentul a 257.627,48 lei.

Susţine că instanţa a ignorat, în ceea ce priveşte probatoriul, faptul ca exista punctaj realizat între părți în format electronic, din care reiese că apelanta-reclamantă a achitat pentru acest autoturism, care s-a aflat in folosinţa exclusivă a paratei, in total suma de 127.951 euro (rata si dobânda in valoare de 103.571,57 euro inclusiv TVA, asigurare facultativa 38 rate *625 euro=23.750 euro si in asigurare RCA in valoare de 2832,88 lei echivalentul a 630 euro). Astfel, creanţa este recunoscută de către de către pârâtă, având in vedere plăţile parţiale efectuate de către aceasta.

Apreciază că creanţa pe care o pretinde de la pârâtă este certă, lichidă şi exigibilă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 477 si urm CPC, art. 1270 Cod civil si urm.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu, martori, expertiza contabila.

III. Apărările formulate:

1. Apelanta-reclamantă S.C. V.S. S.R.L a depus întâmpinare la apelul formulat de pârâtă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În motivare, apelanta-reclamantă a arătat că cererea de compensare este vădit nefondată, în lipsa unei cereri reconvenţionale din partea pârâtei. În plus, având în vedere că reclamanta este in insolventa, compensarea nu poate fi decât legala sau judiciara si nu poate fi examinata decât in procedura speciala, de către judecătorul-sindic, după analizarea declaraţiei de creanţa formulate in acel dosar de către parata.

De asemenea, susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 NCC pentru a opera compensarea, învederând că creanţa invocată de pârâtă nu este certă, lichidă şi exigibilă, arătând totodată că nu se justifică in niciun fel care este temeiul de drept al unei compensări si care este cadrul legal in care se poate face compensarea.

Mai arată că nu a operat rezilierea contractului conform art.14 lit. i din contractul de subînchiriere, aşa cum susţine nejustificat apelanta-pârâtă.

În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispoziţiile art.201 alin.2 Cpc.

Prin întâmpinarea formulată, apelanta-reclamantă nu a solicitat probe.

2. Apelanta-pârâtă S.C. S.H. S.R.L. nu a depus întâmpinare la apelul formulat de reclamantă.

IV. Aspecte procedurale în apel:

În apel a fost încuviinţată şi administrată pentru apelanta-reclamantă proba cu înscrisuri, fiind respinse ca neconcludente probele cu interogatoriu, testimonială şi cu expertiză contabilă, solicitate de aceasta, luându-se act, totodată, că apelanta-pârâtă nu a solicitat probe noi.

V. Soluţia instanţei de apel:

1. Asupra apelului formulat de apelanta-pârâtă S.C. S.H. S.R.L.:

Prin apelul formulat, apelanta-pârâtă a criticat obligarea sa la plata sumei de 200.000 lei, la care se adaugă dobânda legală calculată de la scadenţă şi până la plata efectivă, invocând, în esenţă, că această creanţă a fost stinsă la data de 04.11.2013, prin compensaţie legală cu o creanţă a sa împotriva reclamantei, în cuantum de 245.869 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr.0047/30.10.2013.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă sub aspect temporal instituţiei compensaţiei legale, Curtea constată că Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil nu cuprinde dispoziţii tranzitorii din această perspectivă. Pe cale de consecinţă, întrucât instituţia compensaţiei legale are individualitate proprie, independentă de izvorul obligaţiilor vizate, îi este aplicabilă legea în vigoare la momentul la care se pretinde a fi produsă. Cum apelanta-pârâtă susţine că a operat compensaţia legală la data de 04.11.2013, ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 (01.10.2011), reiese că dispoziţiile acestuia sunt cele care guvernează această instituţie juridică.

Una dintre criticile aduse de către apelanta-pârâtă hotărârii primei instanţe vizează aprecierile acesteia asupra necesităţii formulării unei cereri reconvenţionale în vederea valorificării susţinerilor referitoare la compensaţia legală. Critica este fondată, Curtea reţinând că nu este necesară formularea unei cereri reconvenţionale pentru a putea fi invocată compensaţia legală, aceasta putând fi pusă în discuţie de către pârâtul dintr-un proces pe cale de simplă apărare, prin intermediul întâmpinării. Potrivit art.209 alin.1 Cpc, este necesară formularea unei cereri reconvenţionale atunci când pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reconvenţională. În cazul compensaţiei legale, pârâtul nu formulează pretenţii de această natură şi nu tinde la obţinerea unui titlu executoriu, ci invocă, în esenţă, caracterul neîntemeiat al pretenţiilor reclamantului, motivat de faptul că creanţa acestuia a fost stinsă anterior, de drept, ca efect al compensaţiei legale, potrivit art.1617 Cod civil. Cazul este similar cu cel când se invocă alte modalităţi de stingere a obligaţiei, precum plata, fiind evident că, în cazul acestora, nu este necesară formularea unei cereri reconvenţionale.

Cu toate acestea, Curtea constată că se justifică obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor avute în vedere prin sentinţa apelată, întrucât în cauză nu a operat compensaţia legală. Astfel, deşi este adevărat că, potrivit art.1617 alin.1 Cod civil, compensaţia legală operează de plin drept, alineatul 3 al aceluiaşi text de lege prevede că oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres sau tacit, la compensaţie, acest text de lege transpunând principiul potrivit căruia compensaţia nu poate opera împotriva voinţei părţilor. Or, analizând situaţia de fapt şi juridică dintre părţi, Curtea constată că acestea au renunţat în mod tacit la compensaţia legală.

După cum afirmă chiar apelanta-pârâtă prin apelul formulat şi după cum rezultă din înscrisurile existente la dosar, cu privire la creanţa pe care o opune în acest proces ca element al compensaţiei legale, respectiv creanţa în cuantum de 245.869 lei, reprezentând contravaloare factură fiscală nr.0047/30.10.2013, apelanta-pârâtă a formulat cerere de admitere la masa credală a apelantei-reclamante (f. 59-64 dosar Tribunal) şi, ca urmare a neînscrierii sale în tabelul de creanţe, a promovat o contestaţie, admisă prin sentinţa civilă nr.999/06.07.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr.7780/62/2013*, definitivă prin decizia civilă nr.1312/11.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov (f. 36-40 dosar Curte).

Potrivit art.52 din Legea nr.85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Reiese că, atunci când se pune problema compensaţiei legale a unei creanţe deţinute împotriva unei societăţi aflate în procedura insolvenţei, ea trebuie opusă în cadrul acestei proceduri. Or, în cauza de faţă, niciuna dintre părţi nu s-a prevalat în dosarul de insolvenţă de această instituţie juridică. Dimpotrivă, creditoarea SC S.H. SRL a formulat cerere de înscriere la masa credală pentru întreaga valoare a facturii fiscale nr.0047/30.10.2013, neînţelegând să îşi reducă pretenţiile ca efect al unei compensaţii legale, cererea sa fiind, de altfel, admisă în mod definitiv, cu consecinţa înscrierii întregii creanţe în tabel. Pe de altă parte, nici debitoarea SC V.S. SRL nu a opus creditoarei compensaţia legală ca apărare la cererea de creanţă a acesteia, după cum reiese în mod expres din considerentele deciziei civile nr.1312/11.10.2016 pronunţate de Curtea de Apel Braşov (f.39). În atare context, părţile au renunţat în mod tacit la compensaţia legală, fiind în ipoteza recunoscută de doctrina de specialitate chiar şi sub reglementarea vechiului Cod civil ca una care înlătură instituţia compensaţiei, respectiv cea în care unul dintre cei doi creditori reciproci urmăreşte pe celălalt, iar acesta nu-i opune compensaţia, fiind evident că o astfel de urmărire poate fi considerată şi cererea de creanţă urmată de contestaţia la judecătorul-sindic. De altfel, odată creanţa înscrisă în tabelul definitiv de creanţe, se mai poate pune doar problema executării acesteia, iar nu a existenţei sale, astfel că, dacă în cauza de faţă s-ar recunoaşte intervenirea compensaţiei legale, s-ar putea ajunge la o dublă îndestulare a SC C.H. SRL: pe de o parte, prin reducerea propriei sale datorii faţă de SC V.S. SRL, iar, pe de altă parte, prin plata creanţei în cadrul procedurii insolvenţei. Tabelul definitiv nu poate fi modificat decât în urma admiterii unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art.75 din Legea nr.85/2006, în cazurile expres şi limitativ prevăzute în cadrul acestui text de lege, cărora nu li se circumscrie şi o eventuală recunoaştere a compensaţiei legale într-un litigiu de drept comun.

Pe cale de consecinţă, Curtea reţine că nu a operat compensaţia legală între creanţele reciproce ale părţilor, astfel că se justifică obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 200.000 lei. Consecutiv, sunt nefondate şi criticile pârâtei raportate la dispoziţia de obligare a sa la plata dobânzii legale. Atât timp cât datoria pârâtei nu a fost stinsă prin compensaţie legală la data de 04.11.2013, aceasta datorează şi daunele-interese moratorii sub forma dobânzii legale.

Astfel, în temeiul art.480 alin.1 Cpc, Curtea a respins ca nefondat apelul pârâtei SC C.H.  SRL.

2. Asupra apelului formulat de apelanta-reclamantă SC V.S. SRL:

Prin apelul formulat, reclamanta a criticat soluţia primei instanţe de respingere a capătului de cerere având ca obiect suma de 57.378,06 euro reprezentând contravaloare contract subînchiriere încheiat la data de 01.09.2009. Criticile apelantei-reclamante sunt însă nefondate.

Astfel cum reiese din chiar susţinerile părţii, suma de 57.378,06 euro este pretinsă de către reclamantă ca reprezentând sume pe care le-a suportat (rate, dobânzi, asigurări facultative şi asigurări RCA) în temeiul contractului de subînchiriere încheiat în anul 2009, prin care ar fi pus la dispoziţia pârâtei un autoturism Audi R8. Prin urmare, reclamanta s-a prevalat de răspunderea civilă contractuală, iar o condiţie esenţială pentru antrenarea acestei răspunderi este existenţa unui prejudiciu. Cu alte cuvinte, reclamanta era ţinută să dovedească suma pe care pretinde că a achitat-o în locul pârâtei, iar această dovadă se preta a se realiza prin înscrisuri. Este evident că în măsura în care apelanta-reclamantă a achitat sume cu titlu de rate, dobânzi, asigurări facultative şi asigurări RCA, au fost emise chitanţe sau există înscrisuri doveditoare, care trebuiau să fie depuse la dosar. Or, astfel de înscrisuri nu au fost administrate în cauză şi nici nu s-a pretins de către reclamantă că au fost distruse ori au dispărut, situaţie care, oricum, nu ar fi fost insurmontabilă, în condiţiile în care era posibilă obţinerea unor dovezi ale plăţilor de la societăţile sau persoanele care au încasat sumele respective. Existenţa prejudiciului în acest caz nu se impunea a fi dovedită prin intermediul unei expertize contabile, care nu ar fi făcut altceva decât să consulte evidenţele părţilor. Era suficientă simpla fotocopiere şi depunere la dosar a înscrisurilor care dovedesc plăţile efectuate şi care, prin ipoteză, ar trebui să se regăsească în posesia reclamantei.

De asemenea, deşi apelanta-reclamantă a făcut vorbire de existenţa unui punctaj între părţi, prin care apelanta-pârâtă ar recunoaşte această creanţă, în acord cu prima instanţă, Curtea constată că respectivul punctaj nu a fost depus la dosar. În plus, atât prin susţinerile sale, cât şi prin intermediul interogatoriului administrat de prima instanţă (f.112-113 dosar Tribunal), pârâta a contestat această pretenţie a reclamantei. Deopotrivă, chiar şi în ipoteza existenţei unei plăţi din partea pârâtei, aceasta nu este de natură a dovedi prejudiciul invocat de către reclamantă.

Curtea constată, deci, că nu a fost dovedită condiţia esenţială pentru angajarea răspunderii pârâtei, respectiv existenţa unui prejudiciu, a plăţilor pretins efectuate de către reclamantă pentru autoturismul pus la dispoziţia pârâtei. În atare context, proba cu expertiză contabilă şi proba testimonială, solicitate de către apelanta-reclamantă, s-au dovedit a fi neutile cauzei, astfel că în mod legal şi temeinic au fost respinse de către prima instanţă. Chiar dacă s-ar fi dovedit aspectele avute în vedere prin teza probatorie, acestea nu ar fi fost suficiente pentru admiterea acţiunii, motiv pentru care şi instanţa de apel a apreciat neconcludente aceste probe.

Pe cale de consecinţă, în mod legal şi temeinic a respins prima instanţă capătul de cerere având ca obiect suma de 57.378,06 euro reprezentând contravaloare contract subînchiriere încheiat la data de 01.09.2009 şi dobânda legală aferentă, apelul formulat de către reclamantă urmând a fi respins ca nefondat, conform art.480 alin.1 Cpc.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din apel, Curtea reţine că ambele părţi au formulat astfel de cereri.

Apelanta-pârâtă SC S.H. SRL a făcut dovada sumei de 2297,15 lei, prin depunerea la dosar a facturii fiscale nr.182/30.08.2017 şi a chitanţei nr.126/30.08.2017 (f.58). Din cuprinsul acestora reiese că suma reprezintă contravaloare servicii de reprezentare juridică conform contractului de asistenţă juridică nr.1367367/11.03.2016. Acest contract de asistenţă juridică a fost menţionat pe delegaţia avocaţială existentă la fila 86 dosar Tribunal, emisă pentru toate fazele procesuale. În atare condiţii, având în vedere şi faptul că factura fiscală nr.182/30.08.2017 nu menţionează că a fost emisă doar pentru onorariul aferent apelului, Curtea a reţinut că vizează întreg litigiul, astfel că cheltuielile de judecată ocazionate de către apelanta-pârâtă pentru faza procesuală a apelului reprezintă jumătate din suma menţionată în factură.

Totodată, ţinând cont şi de faptul că apelanta-pârâtă a căzut parţial în pretenţii în această etapă procesuală, prin respingerea propriei cereri de apel, Curtea a facut aplicarea în cauză a prevederilor art.453 alin.2 Cpc şi va reduce cheltuielile de judecată ce se cuvin apelantei-pârâte la suma de 550 lei (aproximativ ½ din suma aferentă acestei faze procesuale).

În ceea ce priveşte cererea de cheltuieli de judecată formulată de apelanta-reclamantă prin cererea de apel, Curtea o apreciază neîntemeiată, urmând a o respinge ca atare, constatând că nu a fost depusă nicio dovadă în acest sens la dosar

Domenii speta

Spete similare