Decizie 732 din 18.04.2017

Domeniu asociat: Contracte -Litigii cu profesionisti. Clauze abuzive. Dreptul bancii de a modifica marja bancii din calculul dobanzii.

Curtea constată că, prin clauza stipulata, se prevede dreptul bancii de a modifica marja bancii din calculul dobanzii, clauza menţionată stipulând în favoarea pârâtei un drept exclusiv şi discreţionar de a proceda la calcularea dobânzii, ce contrazice echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile ambelor părţi, fiind de natură să producă prejudicii consumatorului.

Această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, oferind pârâtei dreptul discreţionar de a revizui marja/rata dobânzii şi, implicit dreptul de le încasa în detrimentul reclamantei, fără ca noua rată să fie negociată cu aceasta, deşi efectele manifestării unilaterale de voinţă a pârâtei se repercutează în mod esenţial asupra patrimoniului reclamantului. Astfel, în timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată şi de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamantului este acela de a fi informat asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecinţă, prescripţiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia.

-art.4 alin.1, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/ 2000,

-art. 36 din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori,

-art.9/3 alin.l, lit.g) din O.G. nr.21/92,

-art. 4 alin. 2 şi art. 8 din Directiva nr. 93/ 13/ CEE

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 732 din 18.04.2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă sub nr.36407/3/2015, reclamantul G.C.L. a chemat în judecată pârâta SC B.M. SA (OTP B.R. SA), solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

• constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind comision de acordare a facilitaţii în cuantum de 1,5% din valoarea totală a facilitaţii, clauza prevăzută în art.3.4 din contractul de credit nr. 101.007 încheiat la data de 15.02.2008;

• obligarea pârâtei la plata sumei încasate cu titlu de comision de acordare a facilitaţii, de la data încasării acesteia şi până în prezent, în echivalent lei, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plaţii efective, precum şi dobânda legală aferentă sumei percepute, dobândă ce urmează să fie calculată, de la data plăţii comisionului şi până la data achitării efective a acestuia;

• constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind comisionul de administrare de 0,15% pe lună din suma facilitaţii rămasa de rambursat, plătibil lunar de către împrumutat odată cu rambursarea ratelor de credit, clauză prevăzută la art.3.5 din contractul de credit nr. 101.007/15.02.2008;

• obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, în echivalent lei, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plaţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobânda ce urmează să fie calculată, de la data plăţii comisionului dea administrare şi până la data achitării efective a acestuia;

• constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută în art.3 - „Rata dobânzii şi comisioanele bancare", pct.3.1-pct.3.2: "banca are dreptul de a modifica marja din calculul dobânzii în funcţie de costurile operaţionale, costurile de refinanțare de pe piaţa monetară/de capital precum şi în funcţie de sursele de finanțare proprii", din contractul de credit nr. 101.007/15.02.2008 modificată prin art.3"Rata dobânzii şi costurile facilităţii (Valoarea totala plătibilă de către împrumutat la data semnării contractului)" - punctele 3.1-3.2 din actul adiţional nr.1 din data de 12.11.2010 la contractul de credit încheiat;

• obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit, de la data de 15.06.2008 până la data finalizării raporturilor contractuale dintre părți, după următoarea formula de calcul:

• obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferenţa de dobânda nedatorata, dintre formula de calcul a dobânzii precizată în capătul de cerere anterior formulat şi formulele de calcul aplicate efectiv de pârâtă, de la data încasării acestora şi până în prezent, în echivalent lei, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă sumelor, dobânda ce urmează să fie calculată, de la data perceperii de către pârâtă şi până la data achitării efective a acestuia;

• obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de dobânda penalizatoare nedatorată, de la data încasării acesteia şi până în prezent, în echivalent lei, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă sumelor încasate, dobânda ce urmează să fie calculată, de la data perceperii de către pârâtă şi până la data achitării efective;

• obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civila nr. 2767 din 25.04.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul G.C.L. în contradictoriu cu pârâta OTP B.R. SA.

A constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare facilităţi prevăzut de art. 3.4. precum şi cel al clauzei privind comisionul de administrare prevăzut de art. 3.5. din contractul de credit nr. 101.007 încheiat de părţi la data de 15.02.2008 şi declară nulitatea absolută a acestor clauze.

A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele percepute cu titlu de comision de acordare facilităţi şi comision de administrare, de la data încasării şi până în prezent în echivalent în lei la cursul BNR de la data plăţii precum şi dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data plăţii comisioanelor până la data restituirii efective a sumelor percepute nelegal.

S-au respins în rest cererea ca neîntemeiată.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine următoarele:

La data de 15.02.2008, între pârâtă în calitate de bancă, şi reclamant, în calitate de împrumutat, a fost încheiat contractul de credit nr.101007, existent în copie la dosar, având ca obiect acordarea unui credit de consum, pentru nevoi personale în cuantum de 335.000 CHF, rambursabil în 300 de luni.

Conform art.3.4 din contract comisionul de acordare facilităţi este de 1,5% din valoarea totală a facilităţii. Acest comision se va plăti de împrumutat din surse proprii la data efectuării tragerii în cadrul facilităţii.

Potrivit art.3.5 comisionul de administrare este de o,15% pe lună din suma facilităţii rămasă de rambursat comisionul de administrare va fi plătit lunar de către împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform graficului de rambursare.

Conform art.3 – Rata dobânzii şi comisioanele bancare – banca are dreptul de a modifica marja din calculul dobânzii, în funcţie de costurile operaţionale, costurile de refinanţare, de pe piaţa monetară şi de capital precum şi de sursele de finanţare proprii, modificată prin art.3 „rata dobânzii şi costurile facilităţii (valoarea totală plătibilă de către împrumutat la data semnării contractului)”.

Sub aspectul legislaţiei aplicabile instanţa constată că a fost învestită cu o acţiune în constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a unor clauze contractuale.

Astfel, sunt aplicabile contractului prevederile Legii nr.193/2000, în varianta în vigoare la data încheierii lui, precum şi art.102 alin.1 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, contractul este supus dispoziţiilor legii la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, neexecutarea şi încetarea sa.

Conform art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.

Reclamantul se circumscrie noţiunii de consumator în sensul legii.

Conform art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, în varianta în vigoare al data încheierii convenţiei de credit, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Cu privire la aspectul privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, instanţa apreciază că este îndeplinită această condiţie.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate şi acceptate de către consumator.

Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului de a determina conţinutul contractului.

Cu privire la clauza privind comisionul de acordare facilităţi prevăzut de art.3.4 din contractul părţilor, tribunalul reţine că acesta nu poate fi considerat ca făcând parte din cheltuielile aferente documentaţiei de credit, atât datorită denumirii cât şi naturii lui, care, nici una şi nici alta nu fac trimitere la întocmirea vreunui document necesar acordării creditului.

Aceste comision este perceput de pârâtă care nu justifică prestarea vreunui serviciu suplimentar pentru perceperea acestuia.

De asemenea, instanţa reţine că în contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul este perceput, astfel încât consumatorul nu poate înţelege de ce această sumă ar trebui suportată distinct de dobândă, indiferent de garanţiile pe care clientul le oferă în executarea obligaţiilor, şi de conduita avută în raporturile cu banca.

Perceperea acestui comision creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiilor părţilor în detrimentul consumatorului, reclamantul fiind obligat să plătească o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute.

În raport de aceste considerente, instanţa constată caracterul abuziv al clauzei în discuţie şi declară nulitatea absolută a acestuia.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei menţionate plata vreunei sume cu acest titlu devine nejustificată, motiv pentru care reținând caracterul retroactiv al efectelor nulităţii va dispune obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei plătită cu acest titlu, precum şi la plata dobânzii legale de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a debitului (văzând dispoziţiile art.992 şi următoarele Cod civil din 1864, OG 9/2000 şi OG nr.13/2011).

Tribunalul constată că are caracter abuziv şi clauza prevăzută de art.3.5 din contractul părţilor.

Această clauză prin ea însăşi, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision. Astfel nu s-a prevăzut baza de calcul la care se aplică procentul de 0,15%, clauza astfel formulată dând dreptul pârâtei să perceapă acest comision lunar la soldul creditului, fără a specifica în niciun mod activităţile şi operaţiunile de administrare care să justifice perceperea acestui comision.

Tribunalul reţine că reclamantul nu a fost informat corespunzător cu privire la obligaţia de a plăti comisionul de administrare şi la prestaţia pârâtei în schimbul acestui comision, context în care nu prezintă relevanţă că sumele respective au fost include în graficul de rambursare parte integrantă a contractului de credit.

Mai reţine instanţa că această clauză nu respectă exigenţele bunei-credinţe, inserarea comisionului de administrare vătămând interesele patrimoniale ale reclamantului.

Relativ la susţinerea pârâtei potrivit cu care comisionul de administrare face parte din preţul contractului şi nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, tribunalul reţine următoarele:

Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/ 2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/ 13/ CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

De asemenea, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE pronunţate în cauza C-484/ 08 – Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, „dispoziţiile art. 4 alin. 2 şi art. 8 din Directiva nr. 93/ 13/ CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări ... care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.

În hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-26/ 13 – Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt s-a reţinut că, ţinând seama şi de caracterul derogatoriu al art. 4 alin. 2 din Directiva 93/ 13 şi de cerința unei interpretări stricte a dispoziției respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/ 13.

Cum jurisprudenţa C.J.U.E. este obligatorie pentru instanţele româneşti rezultă că acestea au posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al oricăror clauze contractuale, inclusiv cele care prevăd comisioane, dacă acestea clauze nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În condiţiile în care clauza privind comisionul de administrare nu este clară şi inteligibilă, ea poate face obiectul cenzurii instanţei, chiar dacă reprezintă contravaloarea unor servicii. Tribunalul apreciază că sunt îndeplinite în privinţa acestei clauze şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru declararea sa ca abuzivă, respectiv existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe. Astfel, reclamanţilor li se percep sume importante de bani, fără a cunoaşte exact mecanismul de calcul, existând şi posibilitatea modificării acestui mecanism în mod unilateral de către bancă, atât timp cât coordonatele sale nu au fost în mod transparent trasate prin acordul părţilor.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei menţionate mai sus, plata de către apelanta-reclamantă a unor sume cu titlu de comision de administrare a devenit nejustificată, motiv pentru care, reţinând caracterul retroactiv al efectelor nulităţii, va dispune obligarea la restituirea către apelanta-reclamantă a sumelor plătite cu acest titlu, la care se adaugă dobânda legală.

Cu privire la clauza cuprinsă în art.3, punctele 3.1 – 3.2 precum şi stabilirea formulei de calcul: marja fixă a băncii de la momentul contractării + valoarea indicelui de referinţă Libor la 3 luni.

Această clauză nu poate fi considerată ca abuzivă de către instanţă întrucât, astfel cum rezultă din conţinutul său, face referire la indicele LIBOR ca şi criteriu de modificare a ratei dobânzii, indice obiectiv, transparent, verificabil, care nu depinde de voinţa discreţionară a băncii, contrar celor susţinute de reclamant. Aşadar fiind vorba de un indice obiectiv nu se poate pune problema existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Din această perspectivă mai trebuie menţionat că este permisă furnizorilor de servicii financiare stipularea în contracte a unor clauze în temeiul cărora au dreptul de a modifica în mod unilateral rata dobânzii, cu condiţia să fie vorba de motive întemeiate, clare, obiective, menţionate în contract. Acest lucru reiese fără putinţă de tăgadă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor lit. a) din Anexa la Legea nr.193/2000.

Or, în privinţa clauzei contestate se observă că a fost stipulat un indice obiectiv, verificabil, astfel încât nu se poate aprecia această clauză ca fiind abuzivă pentru simplul motiv că permite revizuirea periodică a ratei dobânzii.

O astfel de clauză este legitimă, având în vedere, că adesea, contractele de credit au o perioadă îndelungată de derulare, pe parcursul căruia pot intervenit elemente de natură a justifica reevaluarea cuantumului dobânzilor percepute.

Modificarea dobânzii contractuale în funcţie de indicele LIBOR poate profita deopotrivă şi consumatorului, în cazul în care valoarea acestui indice scade, astfel încât nici din această perspectivă nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Nu în ultimul rând, clauza analizată, fiind cuprinsă în contractul de credit, clară în conţinutul său, nu poate fi considerată una despre care reclamantul nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă. Prin simpla lecturare a contractului, consumatorul putea să afle că dobânda contractuală poate varia în funcţie de Libor.

Pe cale de consecinţă, acest capăt de cerere precum şi cele accesorii au fost respinse.

Împotriva acestei sentinte a declarat apel G.C.L. solicitand admiterea apelului, schimbarea , în parte a sentintei civile și pe fond,

-constatarea caracterului abuziv si anularea clauzei privind dobanda revizuibila, clauza prevăzută in art.3-„Rata dobânzii si comisioanele bancare”, pct.3.1-pct.3.2: ”banca are dreptul de a modifica marja din calculul dobânzii in funcţie de costurile operaţionale, costurile de refinantare de pe piaţa monetara/de capital precum si in funcţie de sursele de finanatare proprii”, din contractul de credit nr.101.007/15.02.2008 modificata prin art.3”Rata dobânzii si costurile facilitatii (Valoarea totala platibila de către împrumutat la data semnării contractului)” -punctele 3.1-3.2 din actul adiţional nr.l din data de 12.11.2010 la contractul de credit incheiat;

-obligarea paratei la recalcularea nivelului dobânzii percepute in temeiul contractului de credit, de la data de 15.06.2008 pana la data finalizării raporturilor contractuale dintre parti, după următoarea formula de calcul:

MARJA FIXA a BĂNCII de la momentul contractarii (extrasa din rata dobânzii fixe de 3,5% pe an in raport de valoarea indicelui de referinţa LIBOR la data de 15.02.2008) +VALOAREA indicelui de referinţa LIBORla3 LUNI

Instanţa de fond retine in mod eronat, imprejurarea ca, dobanda a fost stabilita de tip „variabila”, calculata in funcţie de indicele de referinţa LIBOR formula de determinare a dobânzii fiind una explicita, compusa din indicele de referinţa care profita deopotrivă si consumatorului.

Sub un prim aspect, apelanta arata ca nu contesta indicele de referinţa variabil LIBOR, astfel cum retine instanţa de fond.

Indicele de referinţa este un indicator care profita si reclamantului astfel cum retine si instanţa.

Prin urmare, referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei ce are ca obiect dobanda, conform careia: „ banca are dreptul de a modifica marja din calculul dobânzii in funcţie de costurile operaţionale, costurile de refinantare de pe piaţa monetara/de capital precum si in funcţie de sursele de finanatare proprii”.

Expresia „costurile operaţionale, costurile de refinantare de pe piaţa monetara/de capital precum si in funcţie de sursele de finanatare proprii”, nu este definita in contract, nefiind o valoare cunoscuta si transparenta, intrucat tine de confidenţialitatea datelor băncii parate si pe cale de consecinţa, nu le poate fi opozabila consumatorilor.

Banca a modificat dobanda doar in favoarea acesteia, fara a aduce acest lucru la cunoştinţa consumatorilor, aspect care rezulta, in mod concludent din graficele de rambursare si actele adiţionale care cuprind procente de dobanda semnificativ ridicate fata de procentul de dobanda menţionat in contractul de credit, urmare solicitărilor formulate de către consumatorii-reclamanti, ca profesionistul, aplica creditului contractat de aceştia, procente de dobanda sau indici de referinţa, care nu au fost supuse criteriului negocierii directe, si care nu au fost aduse la cunoştinţa reclamanţilor, decât după momentul in care consumatorii s-au sesizat si au solicitat anumite lamuri in ceea ce priveşte procentul de dobanda aplicat sumei imprumutate.

Prevedere contractuala care este menţinută si prin dispoziţiile inserate in actul adiţional nr.l, pe baza carora reclamantul obţine din partea paratei o facilitate de plata aparent in avantajul sau, urmând ca pe viitor, suma cu titlu de dobanda neplatita in perioada de gratie sa fie adaugat debitului principal, si fata de care urmeaza sa fie calculate alte sume cu titlu de dobanda penalizatoare.

Clauza contestata, da posibilitatea interpretărilor multiple si ii permite bancii-parate sa modifice intr-o maniera inechitabila dispoziţia contractuala privind dobanda.

Drept pentru care, clauza contractuala ce are ca obiect dobanda, nu este redactata intr-un limbaj clar, astfel cum retine I.C.C.J., prin decizia nr.3661/2014, limbaj clar inseamna, in primul rând, exprimarea corecta din punct de vedere gramatical, sub acest aspect, chiar daca respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie tinut seama de faptul ca ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul ca banca la informat pe reclamant in legătură cu conţinutul contractului si ca i-a lasat timp de gândire nu inseamna ca a si negociat aceste clauze cu reclamantul”.

In legătură cu caracterul inteligibil al limbajului clauzei, aceasta reprezintă posibilitatea pentru consumatorul-reclamant sa prevada consecintele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezulta din acesta in ceea ce il priveşte.

Clauza privind dobanda se incadreaza in mod clar in prevederile art.4 alin.l din Legea nr. 193/2000, deoarece aceasta exprimare nu surprinde intr- un limbaj clar si uşor inteligibil mecanismul de revizuire a ratei dobânzii, acest mecanism fiind lasat la aprecierea unilaterala a băncii, care poate stabili potrivit propriilor interese, ce inseamna costul surselor de finanţare si evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancar si poate sa comunice consumatorului noua rata a dobânzii fara ca acesta sa se poata opune sau negocia, ceea ce s-a si intamplat prin implementarea celor 3 acte adiţionale, pe care reclamantul a fost obligat prin prisma situaţiei financiare sa le accepte deşi pe viitor costurile dobânzii erau semnificativ impovaratoare.

In atare condiţii, evident ca se creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor, in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credinte.

Mecanismul prin care acesta evoluează in timp, in partea variabila nu este exprimat intr-un limbaj clar si inteligibil, fiind astfel abuziv.

In ceea ce priveşte „motiv întemeiat prevăzut in contract” in vederea măririi ratei dobânzii, este acela al intervenim unor schimbări semnificative pe piaţa monetara, or, prin motiv prevăzut in contract, in sensul legii nr. 193/2000 se intelelge o situaţie clar descrisa, care sa ofere clientului posibilitatea sa ştie de la inceput ca, daca acea situaţie se va produce, dobanda sa fi mărită, totodată motivul trebuie sa fie suficient de clar aratat, de determinat ca, in eventualitatea unui litigiu in legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa sa poata verifica daca acea situaţie a intervenit, motivul de mărire a ratei dobânzii chiar s-a produs.

Aceasta clauza creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor deoarece oferă băncii dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente si implicit dreptul de a o incasa in detrimentul consumatorului, fara ca noua rata sa fie negociata cu acesta, deşi efectele manifestării unilaterale de voinţa a băncii se repercutează in mod esenţial asupra patrimoniului reclamantului.

In timp ce banca are dreptul de a stabili in mod unilateral o dobanda majorata si de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamantului este acela de a fi informat asupra faptului, urmând ca reclamantul sa se conformeze in consecinţa prescripţiilor clauzei, fara insa a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia.

In ceea ce priveşte, pe de o parte, DAE care reprezintă, potrivit articolului 1 alin.2 litera e) din Directiva menţionata, costul total al creditului pentru consumator, ea trebuie exprimata ca procent anual din suma creditului acordat.

Din jurisprudenta Curţii rezulta ca, aceasta informare sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are o importanta esenţiala si trebuie comunicata potrivit art.3 din aceeaşi directiva, in etapa publicităţii pentru a permite consumatorului sa aprecieze intinderea obligaţiei sale.

In consecinţa, intr-o situaţie precum cea in discuţie in litigiul principal, lipsa menţionării informaţiilor cu privire la condiţiile de rambursare a creditului in cauza precum si a modalităţilor de modificare a acestor condiţii in cursul executării contractului de credit sunt elemente decisive in cadrul analizei de către o instanţa naţionala a aspectului, daca o clauza dintr-un contract de imprumut, referitoare la costul acestuia, in care nu figurează o asemenea menţiune este redactata in mod clar si inteligibil in sensul art.4 din Directiva menţionata.

In prezenta cauza, dispoziţia contractuala care permite băncii sa modifice dobanda nu are un caracter clar.

Prevederile din contractul de credit sunt contradictorii, iar in acest caz Legea nr. 193/2000, stipulează ca se vor aplica clauzele care sunt in beneficul clientului.

Este clar ca, interesul clienţilor este micşorarea dobânzii daca indicele de referinţa scade, cu toate ca este de notorietate faptul ca” costul surselor de finanţare”, este aceea de a păstră dobanda ridicata in ciuda liniei de descendenta a indicelului de referinţa LIBOR.

Modificarea dobânzii este lasata la puterea discreţionara a băncii.

Banca insa, nu a procedat la scăderea dobânzii efective odata cu scăderea indicelui LIBOR, astfel ca, reclamantul a fost prejudiciat prin plata unor sume mai mari decât cele corespunzătoare nivelului indicelui de referinţa indicat de către banca.

Fata de maniera de redactare a clauzelor contractuale privitoare la dobanda, consumatorul a acţionat de pe poziţii inegale in raport cu operatorul financiar-bancar, prezenta convenţie de creditare supusa analizei instanţei naţionale este un contract de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către parata, fara a da posibilitatea co-contractantului de a modifica sau inlatura vreuna din aceste clauze in urma negocierii.

Clauza care da dreptul imprumutatorului de a modifica unilateral dobanda nu este raportata la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind menţionat generic, in contract, fara detalii precise.

Prin necircumstantierea in nici un mod a elementelor care ii permit băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale prin neindicarea niciunui criteriu care sa-i dea băncii acest drept, lasand practic la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauza incalca prevederile legale incidente in materia clauzelor abuzive, fiind de natura sa prejudicieze interesele consumatorului.

Inca de la semnarea contractului de credit exista un dezechilibru semnificativ intre parti, decizia băncii fiind discreţionara si imposibil de controlat de către consumatori, iar clauza este abuziva fata de dispoziţiile pct.l lit.a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform carora sunt considerate clauze abuzive, cele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a arata un motiv intemeiat care sa fie precizat in contract.

Drept pentru care, singurul element variabil din componenta dobânzii, conform contractului si legii, este indicele LIBOR.

Marja băncii este un element fix din cadrul dobânzii, stabilit la momentul acordării creditului, ce nu poate fi modificat in mod unilateral de către banca pe parcursul derulării creditului.

Parata nu a introdus in contractul de credit condiţii clare de variaţie a dobânzii, deşi potrivit legii avea obligaţia de a indica o formula explicita de calcul a dobânzii variabile, obligaţia băncii, in acest sens, exista la momentul semnării contractului de credit, fiind impusa prin pct.l, lit.p) din anexa la Legea nr. 193/2000.:” prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preturilor atat timp cat sunt legale, cu condiţia ca metoda prin care preturile variaza sa fie descrisa in mod explicit”.

Valoarea marjei nu a fost determinata in scris, in cadrul contractului, dar aceasta are o valoare determinabila, fiind rezultatul scăderii indicelului LIBOR de la data contractării, din valoarea dobânzii.

Părţile unui contract de credit nu sunt pe poziţii de egalitate, atât din punct de vedere al forţei economice, cât şi din punct de vedere al cunoştinţelor de specialitate, dar şi din punct de vedere al posibilităţii de negociere, contractul de credit fiind unul de adeziune, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia clauzele, ci doar de a-1 semna sau nu, chiar dacă au avut posibilitatea să-l studieze, informarea nefiind echivalentă cu negocierea.

Banca a exclus din mecanismul de formare a dobânzii criteriul obiectiv, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare, dind posibilitatea băncii ca, indiferent de creşterea sau diminuarea indicelui LIBOR, dobânda sa nu scadă niciodată, aceasta urmând a fi adaptata prin creşterea marjei stabilita de banca, operând astfel o ajustare automata care sa menţină dobânda la nivelul dorit”.

Libertatea de voinţa a clientului se rezuma la a semna sau nu contractul pe care l-a ales in prealabil, alegere care este si ea controlata de banca, aceasta fiind cea care stabileşte scoringul/ratingul clientului, elemente in funcţie de care banca indica clientului tipul de credit in care se incadreaza conform ratingului”, in condiţiile in care clientul mai plăteşte si comisioane pentru astfel de analize.

Dezechilibrul contractual este evident intrucit operează un transfer inechitabil al riscurilor din sarcina băncii in sarcina consumatorului”.

Inserarea in contract a tuturor acestor clauze denota intenţia evidenta a băncii de a se tine la adăpost de apariţia oricărui risc care ii poate diminua câştigul prin transferarea integrala a acestuia către consumator”.

Potrivit art.l lit.a) din anexa la Legea nr. 193/2000, o clauza care da dreptul comerciantului de a modifica rata dobânzii in mod unilateral nu este abuziva cu condiţia ca acest lucru sa se faca in baza unui motiv intemeiat prevăzut si in contract si totodată cu condiţia informării imediate a clientului care sa aiba libertatea de a rezilia imediat contractul.

Fata de lipsa unor criterii obiective de stabilizare a dobânzii de referinţa variabila, clauza contractuala având ca obiect dobânda nu este definita intr-un mod inteligibil pentru consumator fiind incalcate in acest mod dispoziţiile art.4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, limbajul folosit fiind unul uşor inteligibil.

Aceeaşi concluzie se impune si se au in vedere dispoziţiile art.9/3 alin.l, lit.g) din O.G. nr.21/92 cu privire la marja băncii.

Dispoziţiile art.983 V.C.civil, prevăd ca, in caz de dubiu clauzele unui contract trebuie interpretate in favoarea debitorului in raport si de art. 1 alin.2 din Legea nr. 193/2000, potrivit carora „in caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului”.

Orice risc al instituţiei de creditare a fost eliminat prin constituirea de către reclamant a garanţiei imobiliare care, in aceasta situaţie nu isi mai gaseste eficienta.

Reclamantul se afla intr-o poziţie de inferioritate fata de banca-parata, fiind privat de orice posibilitate de negociere si constrâns sa adere la propunerile acesteia.

Punctul 1 lit.j) din anexa la aceeaşi Directiva, coroborat cu punctul 2 lit.b ) si d) din anexa, precizează ca, clauza care are ca obiect sau ca efect autorizarea profesionistului sa modifice unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv intemeiat, care sa fie precizat in contract, este o clauza care poate fi declarata abuziva.

Art.8 din Legea nr.289/2004 lit.b) prevede ca: „valoarea dobânzii, cu precizarea tipului acesteia, fixa si/sau variabila, iar in cazul in care dobânda este variabila, variaţia acesteia trebuie sa fi independenta de voinţa creditorului raportata la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi in contract sau la modificările legislative care impun acest lucru.

Modalitatea de exprimare folosita de banca, face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea profesionistului, servind doar intereselor acestuia, fara a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judiciar dispusa si daca este necesara si proporţionala scopului urmărit.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea - care se poarta asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformualte impuse de banca clienţilor, libertatea de voinţa a clienţilor rezumandu-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales in prealabil, alegere care este si ea controlata de banca.

In ceea ce priveşte pe de alta parte, informaţiile privind cuantumul dobânzilor, taxelor si comisioanelor precum si condiţiile in care aceste cuantumuri pot fi modificate, Curtea, a apreciat, deja ca, din articolele 3 si 5 precum si din cuprinsul punctului 1 lit.j) si al punctului 2 literele b) si d) din anexa la Directiva 93/13, rezulta ca prezintă o importanta esenţiala aspectul, daca in contract se indica in mod transparent metoda in conformitate cu care variaza costurile aferente serviciului care trebuie furnizat si motivele acestei variaţii, astfel incat, consumatorul sa poata sa prevada pe baza unor criterii clare si inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

In legătură cu caracterul inteligibil al limbajului clauzei, aceasta reprezintă posibilitatea pentru consumatorul-reclamant sa prevada consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezulta din acesta in ceea ce il priveşte.

Clauza privind dobanda se incadreaza in mod clar in prevederile art.4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, deoarece aceasta exprimare nu surprinde intr-un limbaj clar si uşor inteligibil mecanismul de revizuire a ratei dobânzii, acest mecanism fiind lasat la aprecierea unilaterala a băncii, care poate stabili potrivit propriilor interese, ce inseamna costul surselor de finanţare si evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancar si poate sa comunice consumatorului noua rata a dobânzii fara ca acesta sa se poata opune sau negocia.

In atare condiţii, evident ca se creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor, in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credinte.

Mecanismul prin care acesta evolueaza in timp, in partea variabila nu este exprimat intr-un limbaj clar si inteligibil, fiind astfel abuziv.

In ceea ce priveşte „motiv întemeiat prevăzut in contract” in vederea măririi ratei dobânzii, este acela al intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetara, or, prin motiv prevăzut in contract, in sensul legii nr. 193/2000 se intelelege o situaţie clar descrisa, care sa ofere clientului posibilitatea sa ştie de la inceput ca, daca acea situaţie se va produce, dobanda sa fi mărită, totodată motivul trebuie sa fie suficient de clar arata, de determinat ca, in eventualitatea unui litigiu in legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa sa poata verifica daca acea situaţie, motiv de marire a ratei dobânzii chiar s-a produs.

In prezenta cauza, dispoziţia contractuala care permite băncii sa modifice dobanda nu are un caracter clar.

Prevederile din contractul de credit sunt contradictorii, iar in acest caz Legea nr. 193/2000, stipulează ca se vor aplica clauzele care sunt in beneficul clientului.

Modificarea dobânzii este lasata la puterea discreţionara a băncii.

Este cert, analizand aceasta clauza contractuala criticata ca, parata si-a rezervat unilateral, fara a negocia direct cu reclamantul, dreptul de a revizui rata dobânzii curente, in cazul unor schimbări pe piaţa monetara, printr-o clauza care instituie avantaje pentru parata, permitandu-i in mod arbitrar sa modifice dobanda, fapt ce determina o incalcare a intereselor economice ale imprumutatilor.

Drept pentru care, singurul element variabil din componenta dobânzii, conform contractului si legii, este indicele LIBOR.

Marja băncii este un element fix din cadrul dobânzii, stabilit la momentul acordării creditului, ce nu poate fi modificat in mod unilateral de către banca pe parcursul derulării creditului.

Banca a exclus din mecanismul de formare a dobânzii criteriul obiectiv, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare, dând posibilitatea băncii ca, indiferent de creşterea sau diminuarea indicelui LIBOR, dobânda sa nu scada niciodată, aceasta urmând a fi adaptata prin creşterea marjei stabilita de banca, operând astfel o ajustare automata care sa menţină dobânda la nivelul dorit”.

Dezechilbrul contractual este evident intrucit operează un transfer inechitabil al riscurilor din sarcina băncii in sarcina consumatorului”.

Inserarea in contract a tuturor acestor clauze denota intenţia evidenta a băncii de a se tine la adapost de apariţia oricărui risc care ii poate diminua cistigul prin transferarea integrala a acestuia către consumator”.

Astfel, deşi in contractul de credit, nu s-au prevăzut in concret elementele componente ale dobanzii(marja băncii + indicele de referinţa), putem constata ca, la data incheierii contractului părţile au avut in vedere, in condiţiile in care dobanda a fost stabilita la 3,5% pe an, iar indicele LIBOR CHF la 3 luni la data de 15.02.2008 era de 2,7650, o marja a băncii de 0,735(3,5- 2,7650=0,735).

Faptul ca in contractul de credit nu s-a prevăzut expres ca in dobanda de 3,5% este cuprinsa si marja băncii, nu poate conduce la concluzia ca dobanda nu cuprinde si acest element, cata vreme marja băncii este elementul determinant pentru banca la incheierea contractului de credit ce stabileşte profitul băncii pentru punerea la dispoziţia imprumutatului a sumei de bani.

Aspect care rezulta in mod evident din dipozitiile contractuale prevăzute in contractul de credit incheiat in art.3, pct.3.1, teza a II a.

Mai mult, parata, prin actul adiţional nr.l din data de 12.11.2010, menţine prevederile contractuale referitoare la dobanda variabila si elementele componente ale acestei, stabilind in mod discreţionar marja băncii, in valoare de 3%, fara a indica in concret care sunt factorii sau costurile financiare sau operaţionale ce au fost avute in vedere de profesionist pentru a se ajunge la valoarea impusa de banca.

Împotriva aceleiasi sentinte a declarat apel OTP B.R. S.A solicitand admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei în sensul respingerii sesizării formulate de către intimatul-reclamant, a constatării inexistenţei clauzelor abuzive, prevăzute la pct.3.4 si 3.5 din contractul de credit, pentru urmatoarele motive de apel:

1.Prevederile Legii 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederile contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de administrare este reglementată în cel puţin două legi speciale:

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 „Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Cu alte cuvinte, dacă o clauză contractuală este reglementată şi permisă expres de o altă lege, nu poate fi considerată abuzivă în temeiul Legii nr. 193/2000, deoarece în acest caz ne-am afla într-o situaţie de contradicţie între două legi.

Prin inserarea textului citat în cuprinsul Legii nr. 193/2000, s-a făcut aplicarea regulii conform căreia ceea ce este permis printr-o lege nu poate fi considerat ilegal prin altă lege deoarece acelaşi raport juridic nu poate fi legal şi ilegal în acelaşi timp.

1.1Fiind în prezenţa unui contract de credit ipotecar pentru achiziţii imobiliare, acesta este supus şi dispoziţiilor Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Conform art. 2 lit. h din Legea 190/1999, „costul total al creditului pentru consumator este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale".

Textul legal contrazice susţinerile reclamantului, care invocă în favoarea pretenţiilor sale prevederile art. 15 din acelaşi act normativ, referitor la cheltuielile prealabile acordării creditului, prevederea legală menţionată în cererea de chemare în judecată fiind practic scoasă din context.

Aşadar, inclusiv prin legea specială incidenţă având în vedere natura Contractului, se admite expres posibilitatea creditoarei de a percepe comisioane care intră în alcătuirea costului total al creditului pe care trebuie să îl suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit, singura condiţie fiind de a fi prevăzute expres în contract.

1.2Totodată, în ceea ce priveşte comisionul de administrare, perceperea sa este reglementată şi admisă expres de art. 36 alin. (1) din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori: "Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor".

În ceea ce priveşte scopul perceperii acestui cost, potrivit art. 36 alin. (3) din OUG 50/2010, „comisionului de administrare se percepe pentru monitorizarea, înregistrarea, efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării şi rambursării creditului acordat consumatorului”.

La momentul perfectării convenţiei de credit nu existau prevederi legale care să impună prevederea destinaţiei comisionului de administrare în contractele de credit, acest lucru realizându-se ulterior chiar de către legiuitor, prin intermediul alin. (3) al art 36 din OUG 50/2010.

De altfel, însăşi instanţa de fond retine că faptul că acest comision de administrare nu a fost definit în contractul de credit ..nu este de natură să afecteze valabilitatea acestuia. întrucât termenul de administrare este uşor de înţeles pentru o persoană care are cunoştinţe medii", pentru ca apoi. în mod paradoxal, să constate că lipsa unei justificări pentru perceperea acestuia a contribuit la crearea unui dezechilibru contractual semnificativ.

1.3Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2001 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbai uşor inteligibil":

În mod evident, comisionul de administrare face parte din preţul contractului de credit, aşadar nu poate face obiectul controlului exercitat de Legea nr. 193/2001 cât timp clauzele care le reglementează sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil .

Comisionul criticat face parte din rata lunară pe care o are de plătit clientul şi este evidenţiat ca atare în scadenţar.

O intervenţie a instanţelor în ceea ce priveşte preţul contractului ar echivala cu o imixtiune inacceptabilă asupra principiilor care guvernează economia de piaţă, obligând astfel un comerciant la micşorarea veniturilor pe care le încasează în legătură cu o anumită activitate.

Reclamantul şi instanţa de fond au ignorat faptul că fiecare cost are propriul scop şi propria utilitate, funcţia sa specifică neputând fi pur şi simplu înlocuită sau eliminată.

Astfel, comisionul de administrare nu poate fi confundat cu garanţiile constituite în vederea acoperirii vreunui risc, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond în motivarea hotărârii apelate: „dezechilibrul semnificativ creat prin introducerea comisionului de risc este în contradicţie cu cerinţa bunei credinţe".

2.Clauza contestată a fost exprimată într-un limbaj uşor inteligibil:

Ca o primă observaţie, inteligibil înseamnă uşor de înţeles, de priceput, de desluşit. Adică citind respectiva clauză, consumatorul să aibă reprezentarea exactă a consecinţelor pe care le va produce, mai precis - în cazul unei clauze privind preţul contractului, să aibă reprezentarea exactă a preţului care va fi achitat sau a modului în care se va calcula.

Clauza criticată îndeplineşte această condiţie, fiind prevăzut expres cuantumul şi modalitatea de percepere a comisionului de administrare, sub forma valorii procentuale de 0,15% din soldul restant.

Aceste elemente au fost puse la dispoziţia reclamantului încă de la momentul anterior semnării convenţiei, în cuprinsul Ofertei de credit ipotecar personalizate, anexată cerererii introductive, iar ulterior în cuprinsul Contractului de credit, obligaţia asumată îndeplinind condiţiile de deplină transparenţă şi predictibilitate.

Ceea ce încearcă reclamantul să facă este să adauge o condiţie nouă, care nu este impusă de lege, şi anume ca orice comerciant să justifice de ce percepe acel preţ şi, mai mult decât atât, să renunţe la perceperea sa.

Or, condiţia privind caracterul inteligibil al unei clauze care stabileşte preţul nu presupune nicidecum prezentarea unei justificări pentru modul în care comerciantul a stabilit preţul.

Invocă în acest sens, cu titlul de jurisprudenţă relevantă, recenta Hotărâre a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Kuria (Ungaria), prin Decizia din 15 ianuarie 2013, primită de Curte la 21 ianuarie 2013, în procedura Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt.

Curtea a statuat cu acest prilej că cerinţa potrivit căreia o clauză trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă în mod extensiv. în sensul în care contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă, în speţa respectivă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Or în motivarea instanţei de fond se precizează că tocmai valoarea ridicată a comisionului de administrare, coroborată cu pretinsa lipsă a negocierii şi cu lipsa justificării perceperii sale în Contract, ar fi determinat crearea dezechilibrului contractual.

În concluzie, consideră că în speţă nu a fost constatată existenţa condiţiilor cumulative prevăzute de legislaţia specială în materia protecţiei consumatorilor, pentru a se reţine caracterul abuziv şi a se dispune anularea clauzei privind comisionul de administrare.

3.Relevanţa valorii comisionului de acordare sub aspectul adecvării acestuia la serviciile prestate:

Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

De asemenea, chiar instanţa de fond reţine la pag.4, primul alineat din hotărâre faptul că în jurisprudenţă clauze care vizează proporţionalitatea dintre udenţa ICCJ s-a reţinut că sensul art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze care vizează proporţionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant şi preţul plătit de consumator.

Pe de altă parte, în schimbul perceperii comisionului de acordare, banca prestează toate serviciile necesare analizării solicitării de credit şi a documentelor puse la dispoziţie de client, avizarea internă în cadrul departamentelor de specialitate precum şi punerea la dispoziţie a sumei împrumutate după aprobarea creditului.

Or, într-o astfel de situaţie, în nici un caz nu putea instanţa să intervină şi să aprecieze că este prea mare costul acestui serviciu, aşa cum a făcuto instanţa de fond.

4. Lipsa unei explicaţii privind serviciile prestate în schimbul comisionului de acordare:

Una dintre condiţiile pe care o clauză contractuală trebuie să le îndeplinească este să fie exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil. Noţiunea "inteligibil" înseamnă uşor de înţeles, de priceput, de desluşit. Adică citind respectiva clauză, consumatorul să aibă reprezentarea exactă a consecinţelor pe care le va produce, mai precis-în cazul unei clauze privind preţul contractului, să aibă reprezentarea exactă a preţului care va fi achitat sau a modului în care se va calcula.

Comisionul de acordare este prevăzut în formă procentuală, ca „1,5% din valoarea totală a Facilităţii", cuantumul său regăsindu-se în convenţia de credit, pusă la dispoziţia sa încă de la momentul semnării. în plus, comisionul în discuţie a fost perceput încă de la momentul acordării creditului, anterior începerii executării convenţiei. Ceea ce a făcut instanţa de fond a fost să adauge o condiţie nouă, care nu este impusă de lege, şi anume ca orice comerciant să justifice de ce percepe acel preţ.

Or condiţia privind caracterul inteligibil al unei clauze care stabileşte preţul nu presupune nicidecum prezentarea unei justificări pentru modul în care comerciantul a stabilit preţul.

Aşadar, aşa cum a impus şi instanţa europeană, consumatorul are reprezentarea corectă şi completă a dimensiunii economice a obligaţiei asumate prin plata comisionului, fiind în măsură să evalueze impactul financiar total al comisionului de acordare încă de la semnarea contractului de credit.

5. De asemenea, instanţa de fond a ignorat incidenţa art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care prevede "Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi."

Această prevedere este menită să evite situaţia în care o practică/prevedere contractuală declarată ca fiind legală printr-un act normativ să fie considerată, în acelaşi timp ilegală de către un alt act normativ (în speţă Legea nr. 193/2001). Cu alte cuvinte, ceea ce este legal nu poate fi şi ilegal în acelaşi timp.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare a facilităţii, acesta este permis şi reglementat în mod expres de art. 36 din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, prevăzându-se că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor".

Aşadar, prin faptul că legea permite expres creditorului bancar să perceapă comisionul criticat (denumit uneori şi comision de analiză), această clauză nu poate fi declarată în acelaşi timp ca fiind abuzivă, fiind exclusă de la controlul exercitat în baza Legii nr. 193/2000.

Nu se poate considera că băncile încalcă legea şi totodată că nu ar putea fi sancţionate prin îndepărtarea din contractele de credit a unor comisioane inserate însă cu respectarea întocmai a legii care reglementează conţinutul contractelor de credit încheiate cu consumatorii.

Prin faptul că legiuitorul a permis inserarea unor clauze în baza cărora băncile percep comision de acordare a creditului, se exclude orice posibilitate a existenţei unei dezechilibru contractual. A considera altfel înseamnă a accepta că legiuitorul ar fi permis băncilor să insereze clauze care dezechilibrează contractul.

Intimata OTP B.R. S.A. a formulat întâmpinare cu privire la apelul reclamantului, solicitând respingerea apelului, pentru următoarele considerente:

Deoarece in speţa nu sunt aplicabile dispoziţiile art.13 din Legea nr.193/2000 instanţa nefiind sesizata ca urmare a controlului efectuat de ANPC, ci de un consumator care invoca caracterul abuziv al unor clauze menţionate in propriul contract, devin incidente dispoziţiile art.14 din acelaşi act normativ in conformitate cu care consumatorii nu pot solicita modificarea clauzelor contractuale, ci doar constatarea caracterului abuziv si nulitatea/anularea clauzei respective. Aşadar, instanţa trebuie sa aprecieze si sa constate ca neîntemeiata cererea reclamanţilor de recalculare a dobânzii, întrucât dând curs cererii acestora încalcă şi aplica greşit prevederile legale.

Dobanda bancara comerciala se constituie in preţul contractului de credit, preţ care nu poate fi determinat in mod arbitar de către un terţ, fie el si instanţa de judecata. CJUE, in cauza C-143/13, a considerat ca clauzele referitoare la contraprestaţia datorata de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv tx trebuie plătit acestuia din urma de către consumator nu intra, in principiu, in categoria clauzelor abuzive, cu excepţia chestiunii daca valoarea contraprestatiei sau a preţului prevăzut in contract este adecvat fata de serviciul furnizat in schimb de creditor. Curtea a statuat deja ca o clauza similara, referitoare la un mecanism de modificare a costurilor serviciilor care trebuie furnizate consumatorului nu intra sub incidenţa art.4 alin.2 din Directiva 93/13 (hotararea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Clauza contractuala referitoare la variaţia dobânzii in funcţie de „intervenirea unor schimbări semnificative pe piata monetara" rămâne in afara domeniului de aplicare a Directivei 93/13, art.4 alin.2 deoarece caracterul sau abuziv nu este invocat din perspectiva unei pretinse inadecvari intre nivelul modificat al ratei si o oarecare contra prestatie furnizata in schimbul acestei modificări, ci din cauza condiţiilor si a criteriilor care permit creditorului sa efectueze aceasta modificare.(CJUE, cauza C-143/13, hotararea din data de 26.02.2015, B M vs V R SA).

Instanţa de judecată poate elimina o clauză contractuală, ca efect al constatării/declarării nulităţii acesteia, însă nu o poate înlocui, chiar si în situaţia din speţa în care există norme legale imperative cu privire la dobânda din contractele de credit".„Astfel, atâta vreme cât nu mai există o clauză în contract cu privire la modul de calcul al dobânzii, clauză asupra căreia instanţa nu poate dispune, urmând a fi negociată de către părţi, cererea de restituire integrală a sumelor plătite nedatorat nu poate fi primită.

Faptul că a fost înlăturată din contract clauza care stabileşte dobânda nu presupune faptul că intimatul nu mai datorează nici un fel de dobândă, inclusiv pentru perioada aferentă pârtii din credit datorate până la data introducerii prezentei acţiuni, chiar în condiţiile în care s-a constatat că respectiva clauză era abuzivă.

Conform deciziei CJUE din 14 iunie 2012 intervenţia instanţei pentru a modifica un contract ca urmare a constatarii caracterului abuziv este exclusa, chiar daca o reglementare interna cu caracter general da dreptul instanţei sa modifice contractul.

Chiar daca s-ar admite aplicabilitatea art.13 din Legea 193/2000, modificarea contractului este exclusa in raport de dispoziţiile art.6 din Directiva 93/13 si data fiind prioritatea de aplicare a normelor comunitare fata de dreptul intern.

Instanţa poate doar sa constate ca in locul unei clauze abuzive produce efectele o clauza cu caracter supletiv ce a fost inlaturata de la aplicare de clauza abuziva, fara a avea posibilitatea sa înlocuiască acea clauza cu o dispoziţie pe care o considera echitabila.

În concluzie, faptul că împrumutata este nemulţumita de evoluţia pe care a cunoscut-o nivelul dobânzii pe parcursul derulării contractului nu este de natură a întemeia, pe de-o parte, caracterul abuziv al clauzei care conferă caracter variabil al dobânzii, iar pe de altă parte, caracterul variabil al dobânzii aplicabile creditului.

Instanţa dând curs cererii împrumutaţilor nu face altceva decât sa se substituie voinţei pârtilor si sa stabilească preţul contractului de credit, fapt interzis de legislaţia civila. Prin stabilirea unei mărie fixe a băncii, inca de la momentul încheierii contractului, deşi nu exista nicio clauza contractuala care sa susţină ideea existentei unei asemenea noţiunii si nicio prevedere legala care sa instituie o asemenea obligaţie in sarcina instituţiilor de credit pentru ţinui de produs de creditare contractat de reclamanţi, instanţa ar stabilit pretul contractual si ar incalca astfel un principiul fundamental de drept.

Aşadar, in situaţia in care instanţa constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale, acele clauze nu isi vor mai produce efecte in privinţa consumatorului. Nicio prevedere legala nu permite instanţei sa modifice o clauza contractuala in sensul dorit de una dintre parti intrucat s-ar aduce atingere principiului libertăţii contractuale. Consumatorii au dreptul sa fie protejaţi impotriva clauzelor abuzive, insa in limitele stabilite de lege, neavand dreptul, ca profitând de forţa coercitiva a statului prin instanţa de judecata. sa isi impună propria voinţa in detrimentrul celeilalte parii.

Nici jurisprudenta comunitara nu legitimează o astfel de abordare a intereselor consumatorului din partea instanţelor naţionale. Din interpretarea hotărârii C26/13 in cauza Kasler reiese ca problema in locuirii unei clauze abuzive nu se nune decât in cazul in care un contract nu ar mai putea sa existe duna eliminarea clauzelor abuzive, iar pentru inlocuirea unei clauze cu o alta cu un continui diferit este necesar ca legislaţia interna sa cuprindă o dispoziţie legala cu caracter supletiv, ceea ce legislaţia romana nu cuprinde.

Dat fiind principiul inscris la art. 969 C.civ. aplicabil spetei de fata, singura posibilitate conferita instanţei este aceea de a inlatura o clauza din contract, iar nu de a stabili o anumita formula de calcul a dobânzii. Decisiva sub acest aspect este hotararea CJUE pronunţata in cauza C618/10 unde se arata ca art. 16 din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca se opune unei reglementari a unei stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale,sa completeze respectivul contract, modificând conţinutul acelei clauze.

- O asemenea intervenţie a instanţei de judecata in contractele de credit contravine si art.7 din Directiva 93/ x3 si nu ar putea fi întemeiata nici pe art.8 din Directiva 93/13.

Rezulta ca art.6 din Directiva 93/13 nu poate fi interpretat in sensul ca permite instanţei naţionale sa modifice conţinutul unei clauze contractuale in loc sa se limiteze numai la a stabili ca aceasta nu se aplica in ceea ce priveşte consumatorul in cauza.

In concluzie, instanţa nu poate stabili pretul contractului, respectiv dobanda imprumutului la nivelul solicitat de una din parii in lipsa unui acord al pârtilor si al negocierii efective a acestora, părţile fiind singure in măsură sa decidă sub acest aspect.

Clauzele contractului de credit sunt redactate intr-un limbaj clar, precis si concis si nu necesita cunoştinţe deosebite pentru înţelegerea acestora.

In contractul de credit s-a precizat ca dobanda este variabila in funcţie de politica băncii cu luarea in considerare a valorii de referinţa pentru fiecare valuta, prevedere contractuala aplicabila in aceasta forma pana la momentul intrării in vigoare a OUG nr.174/2008 când referirea la „politica băncii" a devenit caduca, a fost lipsita de efecte juridice.

După intrarea in vigoare a OUG nr.50/2010 contractul de credit a fost modificat implicit si ope legis de acest act normativ. Consumatorii au fost invitaţi la renegocierea clauzelor contractuale, insa aceştia nu au inteles sa dea curs invitaţiei primite.

Potrivit celor reţinute in cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale nr.1656/28.12.2010 „creditorii aveau obligaţia ca in termen de 90 de zile de la data intrării in vigoare a ordonanţei de urgenta sa asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile ordonanţei de urgenta." Aceasta obligaţie a fost respectata de societatea noastra, care a invitat împrumutaţii sa negocieze semnarea unui act adiţional de conformare la rigorile ordonanţei, insa aceştia nu au inteles sa dea curs invitaţiei primite. In acest context, facand aplicabilitatea textului legal, s-a procedat la conformarea clauzelor contractuale la rigorile ordonanţei de urgenta, considerandu-se ca dispoziţiile de favoare instituite prin acest act normativ au fost acceptate tacit de către împrumutaţi in baza art.95, in forma iniţiala a acestuia, „modificările aduse art.95 din ordonanţa de urgenta nu pot opera, in ciuda exprimării defectuoase a textului de lege, decât de la data intrării in vigoare a legii de aprobare a ordonanţei de urgenta, altfel ar fi înlăturate efectele produse de ordonanţa de urgenta pana la data intrării in vigoare a legii de aprobare si ar opera retroactiv".

Contrar celor susţinute de apelant, textul in discuţie arata, fara echivoc, ca „actele adiţionale nesemnate de consumatori, considerate acceptate tacit(...) isi vor produce efectele in conformitate cu termenii in care au fost formulate", acordul consumatorului fiind necesar numai in cazul „in care notifica cealalta parte in sens contrar", adica denunţa dispoziţiile de favoare instituite de ordonanţa, nu si in cazul in care nu isi manifesta in alt mod voinţa. Curtea Constituţionala nu desfiinţează prezumţia de acceptare tacita a actelor adiţionale si nici nu avea c( i sa o faca din moment ce arata in cuprinsul deciziei sus-amintite ca nu se pot nega efectele produse de OUG nr.50/2010 pana la momentul adoptării Legii nr.288/2010.

Având in vedere forma iniţiala a OUG nr.50/2010 si valoarea juridica conferita de legiuitor tăcerii, raporturilor contractuale deduse judecaţii li se aplica prevederile OUG nr.50/2010, apelantul neuzând de dreptul conferit de Legea nr.288/2010, si anume neformulând notificare de renunţare la dispoziţiile de favoare in termen de 60 de zile de la data intrării in vigoare a Legii nr.288/2010. Curtea Constituţionala arata ca acordul de voinţa priveşte notificarea in sens contrar, formulata in termen de 60 de zile de la data intrării in vigoare a actului normativ, iar nu acordul de voinţa pentru modificarea clauzelor contractuale, intrucat acesta fusese deja exprimat tacit, întrucât OUG nr.50/2010. in forma iniţiala a acesteia, nu lasase consumatorilor nicio posibilitate sa denunţe prevederile contractuale astfel cum acestea fuseseră modificate ope leais. s-a conferit un asemenea drept prin Legea nr.288/2010. notificarea de refuz presupunând voinţa liber exprimata a celui care a formulat o astfel de notificare.

Deci singurul element in funcţie de care variaza dobanda este indicele Libor, factor obiectiv ce nu poate si nu are cum sa fie influenţat de voinţa bancii. Clauzele contractului De credit nu au fost modificate unilateral de către banca, variabilitatea dob\ancii regasindu-se în contract încă de la data semnarii acestuia.

Creditul este unul cu dobanda variabila, formula de calcul a dobânzii fiind clara, transparenta si expres indicata in contract, inlaturand orice arbitrariu si subiectivism in stabilirea ratei de dobanda, modul de calcul al dobânzii fiind indicat în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii si/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii variabile, atât în sensul majorării, cât si în cel al reducerii acesteia (si respectand astfel condiţiile impuse de art.37 din OUG nr.50/2010). Banca nu a majorat dobanda ci a aplicat clauzele contractuale astfel cum acestea au fost prevăzute in contract.

Faptul că, de exemplu, dobânda indicată în contract se modifică pe parcursul executării acestuia este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, astfel cum aceasta a fost stipulată la momentul încheierii contractului. în realitate, ceea ce se modifică este cuantumul dobânzii, iar nu clauza contractuală referitoare la dobândă, ca urmare a aplicării clauzelor contractuale agreate de părţi, care prevăd faptul că dobânda aplicabilă în contract este o dobândă variabilă, deci fluctuantă. Toate modificările care au apărut pe parcursul derulării contractului în raporturile dintre părţi sunt exclusiv rezultatul aplicării efective a clauzelor contractuale, astfel cum acestea au fost convenite şi asumate de către cele două părţi contractante.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

Deşi apelantul critică faptul că banca are dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda, nu trebuie pierdut din vedere faptul că această modificare operează nu ca urmare a voinţei unilaterale şi arbitrale a băncii, ci ca urmare a punerii în aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este variabilă, potrivit acordului părţilor, în funcţie de anumiţi indici de referinţă.

De asemenea, este important să se facă o departajare clară între ceea ce înseamnă dobânda variabilă şi dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda, pe de-o parte, şi modul în care această prevedere contractuală a fost efectiv pusă în executare. în acest sens, din moment ce părţile au agreat prin contract că, începând cu un anumit moment, dobânda care li se va percepe nu va avea un caracter fix, ci va fluctua în funcţie de anumiţi indicatori, este evident faptul că acestea, semnând contractul, şi-au exprimat consimţământul faţă de aceste prevederi (art. 969 C.civ. în vigoare la încheierea contractelor).

Aşadar ambele parti contractante au si au avut obligaţia de a se conforma clauzelor contractuale, neexistand un drept de opţiune intre a aplica dobanda fixa sau variabila, banca fiind obligata contractual de a aplica prevederile art.8 si, prin transpunerea in practica a prevederilor contractuale, indeplinindu-si obligaţiile asumate. Pe aceeaşi linie se înscriu si prevederile art.7 din OUG nr.50/2010, care statueaza ca:" rata fixă a dobânzii aferente creditului - convenirea de către părţi în contractul de credit asupra unei singure rate a dobânzii aferente creditului pentru întreaga durată a contractului de credit sau asupra mai multor rate ale dobânzii aferente creditului pentru termene parţiale aplicând exclusiv un procentaj fix specific. în cazul în care nu sunt stabilite toate ratele dobânzii aferente creditului în contractul de credit, se consideră că rata dobânzii aferente creditului este fixă numai pentru termenele parţiale pentru care ratele dobânzii aferente creditului sunt stabilite exclusiv printr-un procentaj fix specific convenit în momentul încheierii contractului de credit". Aşadar chiar legea pleaca de la premisa ca dobanda aplicabila unui credit poate alterna perioadele in care dobanda este fixa, cu cele in care dobanda este Variabila, cu singura cerinţa ca in intervalele in care dobanda este variabila, aceasta sa respecte coordonatele impuse de lege (variaţie in funcţie de un indice independent de voinţa pârtilor, la care se poate adauga o marja fixa).

Cu referire la art.3 din contractul de credit si la presupusul caracter abuziv al acestuia, modificarea dobânzii in funcţie de valoarea indicilor de referinţa, in condiţiile unei marje fixe a băncii, nu este interzisa de legislaţie, ci impusa de legiuitor. întrucât variaţia dobânzii este influenţată exclusiv de evoluţia indicelui LI BOR 3L, iar legea nu a impus încheierea unui act adiţional la contract din 3 in 3 luni, modificarea sau mai bine zis actualizarea dobânzii se face in mod automat si unilateral de către banca.

Contractul pârtilor este guvernat de principiul forţei obligatorii caracterizat prin obligaţia pârtilor de a executa intocmai prestaţiile la care s-au obligat, executarea trebuind sa aiba loc la termenele si in condiţiile stabilite prin contract si prin executarea cu buna credinţa a contractului conform art. 970 alin.l Cod civil, aspect ce presupune o obligaţie de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligaţiilor pe care si le-au asumat.

Principiul forţei obligatorii a contractului se impune si instanţei judecătoreşti, nu numai pârtilor contractante, judecătorul fiind tinut sa respecte conţinutul contractului si sa dea eficienta voinţei pârtilor exprimata in act.

Instanţa este tinuta sa analizeze clauzele contractului de credit in forma in vigoare la data formulării acţiunii, întrucât nu se poate face abstracţie de aceste modificări, care au survenit tocmai in scopul de a asigurarea conformitatea contractului de credit cu prevederile legale intervenite ulterior încheierii lui valabile

Preţul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuala a băncii cu fiecare client al sau. Acest lucru nu este posibil, in condiţiile in care o banca poate avea milioane de clienţi. Este motivul pentru care banca oferă clienţilor produse/sortimente bancare diferite, astfel incat aceştia sa poata alege produsul pe care il doresc. De altfel, niciun producător de serie nu negociază cu clientul preţul produsului expus la raft.

Din analiza dispoziţiilor art.37 din OUG nr.50/2010 urmeaza a se observa ca legiuitorul nu a impus băncilor un anumit nivel al dobânzii, ci a impus doar transparenta in redactarea clauzelor contractuale, cerinţa îndeplinita pe deplin de clauza referitoare la dobanda, existenta in contractul de credit suspus controlului instanţei de judecata. Adoptarea OUG nr.50/2010 nu a avut ca obiectiv micşorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparente in piaţa serviciilor financiar-bancare. Interpretarea intimatilor-reclamanti in sensul naşterii unei obligaţii in sarcina băncilor de a proceda la alinierea contractelor de credit încheiate anterior intrării in vigoare a OUG nr.50/2010 la dispoziţiile acesteia prin preluarea marjei fixe stabilite prin contractul iniţial si raportarea/adaugarea cotatiei LIBOR, apare ca lipsita de orice temei juridic, fiind totodată de natura sa afecteze echilibrul contractual creat prin dispoziţiile agreate la momentul încheierii contractului de credit.

Intervenţia instanţei in mecanismul contractual si modificarea unei element esenţial al acestuia, mai precis a preţului contractului, ar infrange forţa obligatorie a convenţiilor legal incheiate. Contractul este legea pârtilor.

impunandu-se acestora intocmai ca legea. Contractele se incheie si se modifica prin convenţia pârtilor; instanţa nu poate dispune modificarae unui contract in sensul solicitat de o parte, opunandu-se la aceasta principiul forţei obligatorii a contractului.

La momentul incheierii contractului de credit existau in oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, unele cu dobanda fixa, altele cu dobanda variabila, in moneda naţionala sau in valuta, cu dobanda variabila stabilita fie in funcţie de politica băncii, fie in funcţie de indicele de referinţa. Astfel, reclamanţii au avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzei privind dobanda, putând alege intre mai multe tipuri de credite, iar in condiţiile in care si-au exercitat opţiunea pentru un anumit tip de credit, aceştia si-au asumat si existenta unui dezechilibru intre drepturile si obligaţiile pârtilor, astfel incat reaua-credinta a societăţii noastre este exclusa.

In mod corect instanţa a retinut buna-credinta a băncii si inexistenta unor clauze abuzive in contract in condiţiile in care societatea noastra a depus eforturi pentru informarea clienţilor cu privire la avantajele instituite prin OUG nr.50/2010, a inaintat diferite propuneri de modificare a clauzelor contractuale, insa reclamanţii au inteles a ignora si a face abstracţie de toate aceste propuneri.

La momentul naşterii raporturilor contractuale dintre parii, acestea au inserat in cadrul contractului o formula de calcul a ratei dobânzii, formula care respecta toate reglementările in vigoare la acea data. Conform acestei formule de calcul, variaţia dobânzii aplicate creditului si elementele componente ale acesteia sunt cele indicate la art. 3.2, neexistand nicio referire la noţiunea de marja a băncii.

Clauzele referitoare la dobânzii si comisioane sunt elemente care determina costul total al creditului si împreuna cu marja de profit formează preţul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor care transpun Directiva 93/19/CEE nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, cu condiţia ca aceste clauze sa fie clar si inteligibil exprimate. acestea fiind si opiniile exprimate de Curtea Suprema a Marii Britanii in cauza The Office of Fair Tradine vAbbev National plc&Others si decizia Curţii Supreme a Germaniei nr.XI ZR 167/96, precum si CJUE in Cauza c-484/2- Hotararea 2010-06-03 Caia de Ahorros v Monte de Piedad de Madrid si cauza C-76/10 Pohotovosat s.r.o.c Iveta Korcovscka.

Reclamantul si-a insusit convenţia de credit in cuprinsul careia sunt inserate valoarea dobânzii si sumele care compun acestea, respective: cat reprezintă dobanda, cat reprezintă comisionul de acordare, cat reprezintă taxa de analiza dosar, etc, fiind necesar doar un minim de interes si de atentie.

Dobanda anuala, comisioanele, moneda de rambursare, etc. intra in noţiunea de preţ al contractului de credit, de vreme ce reprezintă prestaţii lunare solicitate de banca in virtutea creditului acordat. Prin urmare, nu se poate afirma ca reclamanţii au fost obligaţi sa adere la un contract in condiţii de monopol, ci aceştia au avut posibilitatea reala de a accepta o oferta din multitudinea de oferte existente pe piaţa bancara si, implicit, acest aspect denota lipsa caracterului de adeziune al contractului.

Asupra apelurilor, Curtea constata urmatoarele:

Cu titlu prealabil, Curtea retine, în privinţa contractului de credit aflat în litigiu că, potrivit art. 4 din Legea nr.193/2000, (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Contractele încheiate sunt de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către imprumutător.

Art.4 alin.3 din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului nenegociat al clauzelor in cazul contractelor preformulate, de adeziune, prezumţie ce poate fi inlăturată doar prin dovada făcută de profesionist-banca a caracterului negociat al contractului.

Potrivit art. 2 alin.1 din lege, „Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”, adică acea persoana care achizitionează un bun sau un serviciu in scopul unei utilizari neprofesionale pentru sine si/sau pentru familia sa.

Pentru reclamant, creditul contractat era strain profesiei exercitate de acesta, avand un caracter extraprofesional.

Cu privire la apelul reclamantului, in ce privește clauza înscrisă în art. 3.1 din contract, fraza cu următorul conţinut: "Banca are dreptul de a modifica marja din calculul dobânzii, în funcţie de costurile operaţionale, costurile de refinanţare de pe piaţă monetară/de capital precum şi în funcţie de sursele de finanţare proprii", Curtea constata ca acesta are un caracter abuziv determinat de urmatoarele considerente:.

Un contract bancar, pe lângă condiţiile de validitate ale oricărui contract, trebuie să fie încheiat cu respectarea exigenţelor Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori şi ale Directivei nr. 93/13/CEE, asa fiind contractul de credit trebuia să respecte şi cerinţele actelor normative mentionate cu referire la protecţia consumatorului.

Legea intelege prin clauza clara si inteligibila acea clauza contractuala pentru a cărei intelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Este obligatorie redactarea clară şi fără echivoc a clauzelor astfel încât să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea lor.

Din redactarea clauzei in discuţie rezultă că parata nu a explicat, în mod inteligibil, la incheierea contractului, motivele economice care stau la baza aplicarii acestei clauze referitoare la modificarea marjei din calculul dobânzii.

Expresia „costurile operaţionale, costurile de refinantare de pe piaţa monetara/de capital precum si in funcţie de sursele de finanatare proprii” nu este definita in contract, nefiind o valoare cunoscuta si transparenta.

Pe de altă parte, Curtea subliniază că un contract de adeziune nu este în mod automat unul abuziv, ci pentru a fi declarat abuziv trebuie verificate următoarele condiţii: existenţa negocierii şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor

În speţă, se poate pune problema modificării unilaterale a contractului, în ceea ce priveşte perceperea dobânzii.

Clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor deoarece instituie dreptul discretionar al bancii de a modifica dobanda. Astfel, dobânda variază în mod discreţionar, ceea ce imprima un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor pentru a fi reţinut caracterul abuziv al clauzei.

In prezenta cauza, dispoziţia contractuala care permite băncii sa modifice dobanda nu are un caracter clar.

Clauza care da dreptul imprumutatorului de a modifica unilateral dobanda în funcție de costurile operaţionale, costurile de refinanţare de pe piaţă monetară/de capital precum şi în funcţie de sursele de finanţare proprii nu este raportata la un indicator precis, individualizat, acești factori fiind menţionati generic, in contract, fara detalii precise.

Prin necircumstantierea in nici un mod a elementelor care ii permit băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care sa-i dea băncii acest drept, lasand practic la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauza incalca prevederile legale incidente in materia clauzelor abuzive, fiind de natura sa prejudicieze interesele consumatorului.

In ceea ce priveşte „motiv întemeiat prevăzut in contract” in vederea măririi ratei dobânzii, in sensul legii nr. 193/2000 se intelelge o situaţie clar descrisa, care sa ofere clientului posibilitatea sa ştie de la inceput ca, daca acea situaţie se va produce, dobanda sa fi mărită, totodată motivul trebuie sa fie suficient de clar aratat, de determinat ca, in eventualitatea unui litigiu in legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa sa poata verifica daca acea situaţie a intervenit, motivul de mărire a ratei dobânzii chiar s-a produs.

Aşadar, furnizorul serviciilor financiare îşi poate rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii, cu condiţia să existe o motivaţie întemeiată, consumatorul să fie informat cât mai curând posibil, iar acesta din urmă să aibă libertatea rezilierii imediate a contractului.

Pe de alta parte, marja băncii este un element fix din cadrul dobânzii, stabilit la momentul acordării creditului, ce nu poate fi modificat in mod unilateral de către banca pe parcursul derulării creditului.

Curtea constată aplicarea greşită a prevederilor art. 10 din OG nr. 21/1992, în cauză nefiind respectate prevederile acestui articol care stipulează că "Drepturile consumatorilor,la încheierea contractului, sunt: b) de a beneficia de o redactare clara si precisa a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative si condiţiile de garanţie, indicarea exacta a preţului sau tarifului, precum si stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit si a dobinzilor".

În ce priveşte încheierea contractului, Curtea apreciază că reclamantul, în calitate de consumator, a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca.

Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către imprumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fiind redactate în spiritul prevederilor art. 4 alin.2 din lege.

Reclamantul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întreg actul juridic fiind impus, în forma respectiva, de către bancă. Conform art. 4 alin.3 teza finală din Legea nr. 193/2000, băncii ii revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele abuzive cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pentru reclamant, creditul contractat era strain profesiei exercitata de aceasta, contractul avand un caracter extraprofesional.

Condiţiile speciale şi generale sunt prestabilite de pârâtă, iar conţinutul lor nu a fost negociat efectiv cu reclamantul, în sensul de a da acestuia posibilitatea reală de a modifica conţinutul acestora, prin efectul negocierii.

Sunt astfel aplicabile prevederile art. 4 alin.2 din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Potrivit alineatului 3 al aceluiaşi text de lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

În ce priveşte buna-credinţă, Curtea subliniază ca o clauză abuzivă presupune existenţa unei prezumţii de rea-credinţă din partea profesionistului.

Directiva comunitara nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii trimite la buna-credinţă atunci cand defineste clauzele abuzive.

Această clauză privind ajustarea dobânzii se identifică cu ipoteza art.1 pct.e lit.e) din anexa la Legea nr.193/2000, care arată că sunt abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu.

Clauza privind dobanda se incadreaza in prevederile art.4 alin.l din Legea nr. 193/2000, deoarece aceasta exprimare nu descrie intr- un limbaj clar si uşor inteligibil mecanismul de revizuire a ratei dobânzii, acest mecanism fiind lasat la aprecierea unilaterala a băncii, care poate stabili potrivit propriilor interese, ce inseamna „costurile operaţionale, costurile de refinantare de pe piaţa monetara/de capital precum si in funcţie de sursele de finanatare proprii” si poate sa comunice consumatorului noua rata a dobânzii fara ca acesta sa se poata opune sau negocia,

Clauza nu este astfel conformă cu necesitatea stabilirii unor repere obiective în determinarea obligaţiei de plată a consumatorului, iar reclamantul nu a fost informat corespunzător cu privire la obligaţia de a plăti în viitor o dobândă în alt cuantum decât cel prevăzut initial.

Din analiza modului de redactare a clauzei se observă că, în concret, nu se poate deduce care este mecanismul în funcţie de care poate evolua marja din cuprinsul dobanzii .

Potrivit practicii CJUE, clauzele unui contract bancar care se referă la preţul contractului trebuie redactate într-un mod clar şi inteligibil, astfel încât, consumatorul să poată prevedea consecinţele economice ale contractului semnat.

Prin modul de redactare a acestei clauze au fost vătămate interesele legitime patrimoniale ale reclamantei prin majorarea considerabilă a ratei lunare. Contractul trebuie încheiat si executat cu respectarea principiului bunei credinţe, părţile fiind obligate a acţiona corect si echitabil in raporturile directe, fără ca vreuna dintre acestea să obţină un avantaj disproporţionat in detrimentul celeilalte

Referitor la condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Curtea reţine că este vorba în primul rand de un dezechilibru economic, indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului reclamantului.

Utilizand criteriul echivalenţei în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, se are în vedere faptul ca echivalenţa prestaţiilor presupune ca drepturile şi obligaţiile reciproce să aibă, dacă nu o valoare identică, macar una apropiată, ceea ce nu e cazul în speţă.

În ce privește motivul de apel formulat de reclamant referitor la obligarea paratei la recalcularea nivelului dobânzii percepute in temeiul contractului de credit, de la data de 15.06.2008 pana la data finalizării raporturilor contractuale dintre parti, după formula de calcul indicată de apelant, Curtea notează că această cerere ar reprezenta o intervenţie nepermisă a instanţei in contractul părţilor la stabilirea preţului contractului.

Părţile au acceptat şi şi-au exprimat consimţământul la încheierea convenţiilor de credit pentru credite cu dobândă mixtă, respectiv fixă pentru o perioadă scurtă, apoi variabilă, in conditiile specificate in contract.

Prin contractul de credit încheiat, părţile au convenit la încheierea contractului stabilirea unei dobânzi variabile, iar caracterul variabil, indexabil al dobânzii a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi.

Curtea nu poate interveni şi modifica acordul de voinţă al părţilor, deoarece acest demers nu ar ţine cont de voinţa părţilor şi reprezintă, aşa cum s-a arătat, o ingerinţă a instanţei de judecată în mecanismul contractual şi o încălcare a dispoziţiilor legale care guvernează libertatea contractuală.

Instanţa de judecată nu poate modifica conţinutul contractului în funcţie de propriile interese ale părţilor întrucât principiul libertăţii contractuale (autonomiei de voinţă) se opune unei asemenea intervenţii, având doar posibilitatea de a constata caracterul abuziv al unei clauze.

Dispoziţiile Legii nr.193/2000 nu oferă posibilitatea instanţei de a modifica dispoziţiile contractuale, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor, când este cazul.

Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei acesta mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul poate fi îndreptăţit să ceară rezoluţiunea acestuia, cu plata de daune interese, dacă este cazul.

În acest sens se reţine şi practica CJUE; potrivit Hotărârii Curţii (Camera întâi) din data de 14.06.2012 în cauza C-618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art.267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 primită de Curte la 29.12.2010 în procedura Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia.

Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Având în vedere admiterea capatului principal privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei înscrisă în art. 3.1 din contract, fraza cu următorul conţinut: "Banca are dreptul de a modifica marja din calculul dobânzii, în funcţie de costurile operaţionale, costurile de refinanţare de pe piaţă monetară/de capital precum şi în funcţie de sursele de finanţare proprii", Curtea va constata intemeiat si capătul accesoriu privind obligarea paratei să restituie reclamantului suma încasată în plus, cu titlu de dobândă, în temeiul clauzei constatate nule absolut, de la data încasării până la data încheierii Actului aditional nr.01/12.11.2010, plus dobânda legală aferentă sumei încasate în plus, de la data perceperii până la data achitării de către bancă.

În ce privește apelul paratei, referitor la critica privind comisionul de acordare, Curtea apreciază că, în speta este nu indeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului. Conform art.3.4 din contract comisionul de acordare facilităţi este de 1,5% din valoarea totală a facilităţii. Acest comision se va plăti de împrumutat din surse proprii la data efectuării tragerii în cadrul facilităţii.

Clauza este redactată de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare, contrar afirmațiilor reclamantului, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percepe acest comision.

Mai mult, un asemenea comision este permis în mod expres de lege, la art.36 din OUG nr.50/2010 prevăzându-se că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (…) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

În jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că, în scopul aprecierii existenţei eventuale a unui dezechilibru semnificativ trebuie să se ţină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportat la toate circumstanţele care au însoţit încheierea acestui contract, precum şi la toate celelalte clauze ale acestuia. Dezechilibrul semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (cauza Constructora Principado SA, C 226/12).

Noţiunea de „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive” (cauza Mohamad Aziz C415/11).

Pentru verificarea îndeplinirii acestor două condiţii de către instanţele naţionale sunt indicate criterii diferite: „noţiunea „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive”; „pentru a şti dacă dezechilibrul este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă”, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale” (cauza Constructora Principado SA, C 226/12).

Având în vedere aceste consideraţii reţinute în jurisprudenţa CJUE, Curtea reţine că, astfel cum rezultă din chiar denumirea sa, comisionul de acordare este perceput pentru acordarea creditului. În ceea ce priveşte susţinerea că acest comision de acordare reprezintă o dobândă mascată, Curtea arată că, dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de acordare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă în vederea acordarii creditului. Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de acordare nu produce un dezechilibru economic între părţi, nefiind întemeiată susţinerea potrivit căreia nu ar exista nicio contraprestaţie din partea băncii pentru acest comision.

Pe de altă parte, Curtea apreciază că prin clauza referitoare la comisionul de acordare nu a fost afectată situaţia juridică a reclamantului , acesta nefiind pus într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional. Astfel, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit. Prin urmare, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislaţia naţională şi al cărui conţinut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea clauzei referitoare la comisionul de acordare.

Sub aspectul condiţiei relei – credinţe, raportat la jurisprudenţa CJUE din cauza Constructora Principado SA, C 226/12 şi având în vedere toate aspectele referitoare la încheierea contractului, Curtea apreciază că nu s-a făcut dovada încălcării acesteia, existând premise ca banca să considere că reclamantii ar fi acceptat clauza referitoare la comisionul de acordare în cazul unei negocieri individuale. Se reţine că banca a acţionat corect şi echitabil în stabilirea acestui comision, întrucât nu a urmărit perceperea comisionului fără a presta vreun serviciu. Valoarea, metoda de calcul şi data scadenţei comisionului sunt stipulate foarte clar in contractul de credit , iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu uşurinţă din denumirea sa.

Sub aspectul transparenţei clauzei referitoare la comisionul de acordare, Curtea apreciază că aceasta este clară şi inteligibilă. Având în vedere circumstanţele existente la momentul încheierii contractului de credit, astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, Curtea apreciază că reclamantul a avut posibilitatea să prevadă toate consecinţele juridice şi economice pe care le presupunea clauza, aceasta fiind clară şi inteligibilă.

Obligaţia de transparenţă presupune utilizarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Este adevărat că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, ci prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea acestei cerinţe şi posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte (cauza Kasler şi Rabai, C-26/13, cauza Matei, C143/13).

Curtea apreciază că reclamantul a avut posibilitatea să prevadă, la data încheierii contractului de credit, consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea comisionului de acordare. Atât valoarea comisionului, cât şi data scadenţei au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu uşurinţă chiar din denumirea sa.

Faptul că în cuprinsul clauzei nu s-au menţionat demersurile concrete efectuate de către bancă, nu conduce la concluzia că reclamantul nu a avut posibilitatea să le prevadă.

Obligaţia de informare presupune acordarea de către profesionist a tuturor informaţiilor referitoare la condiţiile creditului şi distinctă de obligaţia de transparenţă. Însă, numai încălcarea obligaţiei de informare nu ar putea determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind necesar să existe şi o clauză contractuală care să afecteze situaţia juridică a consumatorului, în sensul că acesta se află într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional.

În ce privește critica privind caracterul dezechilibrat al clauzelor contractuale atacate, Curtea reține ca potrivit art.3.5 comisionul de administrare este de o,15% pe lună din suma facilităţii rămasă de rambursat comisionul de administrare va fi plătit lunar de către împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform graficului de rambursare.

Așa cum rezulta din graficele de rambursare aferente contractului, comisionul a fost perceput la soldul creditului.

Prin urmare, aplicandu-se la soldul creditului, nu se creeaza un dezechilibru semnificativ, intrucat valoarea acestui comision se coreleaza cu valoarea soldului rămas de plată, acesta scazand progresiv, cu fiecare lună de plată.

Contractul trebuie încheiat si executat cu respectarea principiului bunei credinţe, părţile fiind obligate a acţiona corect si echitabil in raporturile directe, fără ca vreuna dintre acestea să obţină un avantaj disproporţionat in detrimentul celeilalte, prin perceperea costurilor suplimentare contestate fără o contraprestaţie corespunzătoare.

Comisionul de administrare credit are un caracter determinat sau cel puţin determinabil, raportat la momentul incheierii Convenţiei de credit, si este datorat, fiind în legătura directa intre serviciile financiare oferite de Banca prin Convenţia de credit .

Cauza a fost redactata într-un mod clar, prin exprimarea unui procent matematic, ce permitea reprezentarea consecintelor economice a acestei obligații.

Curtea notează ca în costul total al creditului sunt incluse dobanda, comisioanele și alte taxe /costuri obligatorii, cunoscute de părți, iar reclamantul consumator s-a obligat sa restituie atât suma împrumutată, cât și costul total al creditului.

În schimbul sumei imprumutate, reclamantului ii revenea obligatia de a restituie prețul din contract, esalonat în rate lunare.

Clauza care reglementează perceperea unui comision de administrare lunar la soldul creditului este clara, clauza fiind exprimată intr-un limbaj uşor inteligibil.

Partile au stabilit în mod explicit cuantumul acestui comision si modul de calcul.

Nu exista nicio dovada ca acest comision reprezintă o forma de dobanda mascata și nici ca banca a acționat cu rea credința, fiind în acord și cu reglementarea actuală, care il prevede ca si comision legal.

Astfel, potrivit art. 36 din OUG nr.50/2010 (1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

(2) Comisionul de analiză dosar şi cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeaşi sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii de credit.

(3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

In ce priveste capetele accesorii, avand in vedere argumentele prezentate cu privire la cererile principale, respingerea capetelor de cerere principale atrage şi respingerea cererilor accesorii.

În consecinta, pentru aceste motive, Curtea va constata apelurile fondate potrivit art. 480 alin2. NCPC, a schimbat, în parte, sentinţa civilă atacată, în sensul că, pe fond:

Va constată caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei înscrisă în art. 3.1 din contract, fraza cu următorul conţinut: "Banca are dreptul de a modifica marja din calculul dobânzii, în funcţie de costurile operaţionale, costurile de refinanţare de pe piaţă monetară/de capital precum şi în funcţie de sursele de finanţare proprii".

A obligat pârâta să restituie reclamantului suma încasată în plus, cu titlu de dobândă, în temeiul clauzei constatate nule absolut, de la data încasării până la data încheierii Actului aditional nr.01/12.11.2010, plus dobânda legală aferentă sumei încasate în plus, de la data perceperii până la data achitării de către bancă.

A respins capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de acordare facilităţi şi comisionul de administrare.

A respins capetele de cerere privind restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare şi a dobânzii legale aferente.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Domenii speta

Contracte

Contracte -Litigii cu profesionisti. Clauze abuzive. Dreptul bancii de a modifica marja bancii din calculul dobanzii.

Domenii speta

Spete similare

Decizie - 31.08.2017

Decizie - 11.05.2012

Decizie - 05.05.2005

Decizie - 09.02.2018

Sentinţă civilă - 16.09.2020