Pretenţii restituire împrumut – relaţia de concubinaj între părţi creează o imposibilitatea morală a întocmirii unui înscris doveditor al împrumutului. Astfel, ordinul de plată prin care s-a dispus transferul sumei de bani din contul reclamantei în contul

Hotărâre 5567 din 06.07.2017


Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 23.12.2016 sub nr. ….., reclamanta J.S. a chemat în judecată pe pârâtul B.I., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să îl oblige pe acesta la plata sumei de 40.000 lei reprezentând parte nerestituită din împrumutul acordat la 01.07.2014, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculată la debitul de 40.000 lei începând cu data de 25.09.2015 şi până la data achitării integrale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 01.07.2014 a acordat un împrumut în sumă de 200.000 lei pârâtului conform înţelegerii părţilor, suma fiind transferată în contul acestuia în baza unui ordin de plată. Dintr-o eroare provocată de necunoaşterea limbii române menţiunea de pe ordinul de plată a fost ,,alimentare cont cadou’’, menţiunea fiind făcută de agentul bancar. Această menţiune nu este de natură să schimbe obiectul contractului deoarece părţile nu au convenit la efectuarea unei asemenea operaţiuni, iar în al doilea rând ar fi fost în contradicţie cu prevederile C.civ. privind darul manual.

Mai mult decât atât, pârâtul a restituit o parte din suma de bani, menţionând expres că este vorbe despre restituirea unui împrumut. Relaţia de strânsă prietenie dintre părţi a făcut imposibilă preconstituirea unui înscris.

Până în prezent pârâtul a restituit suma de 160.000 lei, rămânând un rest de plată de 40.000 lei. Din menţiunile efectuate de pârât pe ordinele de plată rezultă că acesta recunoaşte că suma de bani a reprezentat un împrumut.

În drept au fost invocate disp. art. 194 şi urm. C.proc.civ., art. 2158, 2164 C.civ.

În dovedire a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, fiind depuse la filele 8-14.

A fost achitată taxă judiciară de timbru în valoare de 2.032 lei (file 27, 28).

Pârâtul a depus întâmpinare la data de 10.05.2017 prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pe fondul cauzei a arătat că suma de 200.000 lei a fost primită de pârât cu titlu de cadou, între părţi neexistând o altă convenţie în ceea ce priveşte această sumă de bani. Alegaţiile reclamantei privind titlul cu care a fost virată suma de bani nu pot fi primite deoarece tinde a dovedi împotriva conţinutului înscrisului, fapt prohibit de art. 309 alin. 5 C.proc.civ. Fiind în prezenţa unui cadou, partea gratificată are posibilitatea de a accepta sau nu gratificarea, de a păstra sau restitui sumele primite cu acest titlu.

De asemenea, imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris ar putea fi invocată în condiţiile în care nu ar exista un asemenea înscris. Or, un asemenea înscris există, fiind vorba despre ordinul de plată din data de 01.07.2014. În speţă reclamanta nu a dovedit existenţa unui motiv întemeiat pentru care nu a putut fi preconstituit un înscris doveditor.

Referitor la penalităţile de întârziere solicitate, având în vedere că este vorba despre un cadou şi nu există un termen de plată, această cerere este inadmisibilă. Chiar şi în cazul în care s-ar fi probat existenţa unui contract de împrumut, neexistând un termen stipulat pentru restituire, reclamanta avea obligaţia conform disp. art. 2162 C.civ. să stabilească un termen rezonabil de restituire şi după stabilirea acestuia debitorul ar fi putut fi pus în întârziere.

Instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul pârâtului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin Ordinul de plată emis la data de 01.07.2014 reclamanta J.S. a virat în contul pârâtului B.I. suma de 200.000 lei (fila 8). Pârâtul a recunoscut faptul că a primit această sumă de bani de la reclamantă, însă în timp ce reclamanta susţine că a acordat suma de bani cu titlu de împrumut, pârâtul susţine că este vorba despre un cadou, fără a exista aşadar obligaţia restituirii.

În primul rând, instanţa reţine că între părţi a existat o relaţie de concubinaj la momentul transferului sumei de bani, fapt recunoscut de acestea. Conform art. 309 alin. 2 teza I C.proc.civ. ,,Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei.’’ Aşadar, în cazul unui contract de împrumut având ca obiect o sumă mai mare de 250 lei, legea impune încheierea unui înscris probator (instrumentum). Cu toate acestea, alin. 4 pct. 1 al aceluiaşi articol prevede că ,,......este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic.’’

În cauză instanţa apreciază că reclamanta s-a aflat în imposibilitatea morală a întocmirii unui înscris doveditor având în vedere relaţia de concubinaj în care se afla cu pârâtul la data de 01.07.2014. În consecinţă, ordinul de plată prin care s-a dispus transferul sumei de 200.000 lei din contul reclamantei în contul pârâtul reprezintă un început de dovadă scrisă ce poate fi completat cu orice mijloace de probă.

Pe ordinul de plată menţionat, la rubrica Detalii de plată s-a consemnat menţiunea ,,alimentare cont cadou’’. Din analiza scrisului se poate concluziona că o altă persoană a trecut cuvântul ,,cadou’’, literele fiind executate diferit în raport de celelalte menţiuni. Aşadar, este credibilă susţinerea reclamantei în sensul că agentul bancar a inserat această menţiune. De altfel, chiar dacă reclamanta a observat acest cuvânt, având în vedere că aceasta este de origine poloneză, se poate presupune că nu a cunoscut semnificaţia, cu atât mai puţin cea juridică, a cuvântului.

Deşi pârâtul a susţinut în răspunsul la interogatoriu că reclamanta cunoaşte bine limba română, îndeplinind funcţia de translator, acesta nu a făcut dovada acestui fapt. Or, potrivit art. 249 C.proc.civ. ,,Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.’’

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei instanţa şi-a creat convingerea că intenţia părţilor a fost aceea de a încheia un contract de împrumut, nefiind vorba despre un dar manual. Astfel, în primul rând pârâtul a restituit o mare parte din suma de bani ce i-a fost remisă de reclamantă şi anume 160.000 lei. Or, în cazul în care era vorba despre un cadou, nu se înţelege de ce au fost efectuate aceste plăţi. Susţinerea conform căreia după terminarea relaţiei cu reclamanta a dorit să înapoieze suma primită nu poate fi acceptată de instanţă în apărare din moment ce nu ar fi existat nicio raţiune pentru aceasta, cu excepţia cazului când pârâtul avea reprezentarea faptului că i se acordase un împrumut.

La momentul restituirii sumelor de bani către reclamantă, pârâtul a făcut menţiunea fie că restituie parţial împrumutul, fie că restituie parţial cadoul din data de 01.07.2014 (file 9-14). Or, în cazul pârâtului nu se poate vorbi despre insuficienta cunoaştere a limbii române şi a semnificaţiei unor termeni, acesta având reprezentarea diferenţei dintre noţiunea de împrumut şi cea de cadou. Aşadar, în cazul în care ar fi fost vorba despre un cadou, nu se poate justifica de ce în unele ordine de plată a făcut menţiunea că restituie parţial împrumutul primit.

Prin urmare, pârâtul a avut reprezentarea faptului că i-a fost acordat un împrumut, iar nu un cadou.

Conform disp. art. 2158 alin. 1 C.civ. ,,Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.’’ Instanţa reţine că, contractul de împrumut este unul real, pe lângă acordul de voinţă al părţilor fiind necesară şi remiterea sumei de bani, condiţie îndeplinită în cauză întrucât suma de bani a fost virată în contul pârâtului.

Aşadar, pârâtul are obligaţia restituirii sumei primite către reclamantă. Având în vedere că până la acest moment a fost restituită suma de 160.000 lei, instanţa reţine că pârâtului, în calitate de împrumutat îi revine obligaţia restituirii sumei de 40.000 lei către reclamantă, primul capăt de cerere fiind întemeiat.

Referitor la acordarea dobânzii legale, instanţa constată că este vorba despre dobânda penalizatoare deoarece părţile nu au stipulat plata unei dobânzii remuneratorii, contractul de împrumut fiind cu titlu gratuit.

Potrivit art. 1 alin. 1 din OG 13/2011 părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti. Alin. 3 al aceluiaşi articol dispune că dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare. Art. 2 din OG 13/2011 dispune că în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea. Conform art. 1.535 alin. 1 teza I din C.civ. în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu.

În cauză nu există un termen de plată, astfel că se pune problema datei de la care pârâtul poate fi obligat la plata dobânzii legale către reclamantă. Conform art. 2162 alin. 1 şi 2 C.civ. ,,Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare relevantă. 

(2) Dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine sau le putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni.’’

În cauză nu s-a arătat care a fost scopul împrumutului sau alte împrejurări relevante pentru ca instanţa să aprecieze asupra termenului de restituire. Având în vedere data acordării, 01.07.2014 şi data de la care se solicită dobânda legală, 25.09.2015, instanţa consideră întemeiat capătul doi de cerere, intervalul de timp fiind suficient de mare astfel ca pârâtul să îl folosească în scopul pentru care l-a obţinut şi să îl poată restitui.

Referitor la cheltuielile de judecată, se va lua act că reclamanta le va solicita pe cale separată. 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite acţiunea formulată de reclamanta JS, ….., în contradictoriu cu pârâtul BI, …….

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 40.000 lei reprezentând împrumut nerestituit şi la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 25.09.2015 şi până la achitarea efectivă.

Ia act că reclamanta va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Cu apel în 30 de zile de la comunicare ce se va depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06.07.2017.