Clauze abuzive. Dobanda variabila in functie de politica bancii indeplineste conditia dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Mecanismul în funcţie de care banca a înţeles să majoreze dobânda nu este explicat contractual ci

INSTANŢA,

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de xx.xx.2016, sub nr.A/299/2016, reclamanții S.A.V. și S.E. au chemat în judecată pe pârâta S.C. P. S.A., solicitând instanței:

1.să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 1.2., art. 5.1 și art. 5.4 din contractele de credit nr.A/2008 și nr.B/2008 care permit pârâtei majorarea abuzivă a marjei băncii și, pe cale de consecință, să constate nulitatea absolută a acestora;

2.să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate către pârâtă și reținute suplimentar ca urmare a majorării unilaterale a marjei băncii, la cele două contracte de credit, în cuantum de 2562 CHF, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume care, până la data de 30.06.2016 se ridică la suma de 1091,91 CHF;

3.să constate caracterul abuziv al clauzelor de la at. 1.3 lit a din cele două contracte de credit privind comisionul de acordare credit în cuantum de 2% din suma acordată prin fiecare contract de credit;

4.să oblige pârâta la restituirea sumei de 752,68 CHF, încasată de pârâtă cu titlu de comision de acordare credit, conform contractului de credit nr. A/2008 și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, care, până la data de 30.06.2016 se ridică la suma de 375,57 CHF;

5.să oblige pârâta la restituirea sumei de 1.014 CHF, încasată de pârâtă cu titlu de comision de acordare credit, conform contractului de credit nr. B/2008 și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, care, până la data de 30.06.2016 se ridică la suma de 503,13 CHF;

6. să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanții au învederat instanței, în esență, următoarele:

În fapt:

În ceea ce privește posibilitatea conferită băncii de a majora, în mod unilateral, marja dobânzii, din cele două contracte de credit, conform art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.4 din contracte, caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din faptul că aceste clauze nu au fost negociate la data încheierii contractelor, fiind incidente prevederile art. 4 alin 1 din Legea 193/2000 și ale pct. 1 lit a din Anexa Legii 193/2000.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor, din cele două contracte de credit, care au permis băncii să perceapă un comision de acordare, caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din faptul că aceste clauze nu au fost negociate la data încheierii contractelor, fiind incidente prevederile art. 4 alin 1 din Legea 193/2000, precum și faptul că ele contravin dispozițiilor art. 15 din Legea 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, care prevăd că în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente.

Mai arată reclamanții că au formulat împotriva băncii o petiție înregistrată la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, sub nr. B/2015, primind răspuns prin adresa nr. B/2015, în sensul în care petiția a fost soluționată pe cale amiabilă întrucât, la data de XX.XX.2015, banca a restituit suma de 6.017,61 CHF, reprezentând diferența de dobândă, calculată și percepută, începând cu data de XX.XX.2009, prin raportare la valoarea procentuală a marjei de 6,3% aplicabilă contractului de credit nr. B/2008, aspect confirmat și de bancă prin adresa nr. C/2015.

În realitate, arată reclamanții, pârâta le-a restituit numai suma de 4.335,13 CHF, mai mult, din soldul existent al contului bancar deschis la pârâtă le-a fost restrasă, la data de XX.XX.2015, suma de 318,5 CHF, pentru contractul de credit nr. A/2008 și suma de 405,75 CHF pentru contractul de credit nr. B/2008, cu titlu de dobândă și rambursare manuală, în condițiile în care, la acea dată, își produceau efectele actul adițional nr. D/2015 la contractul de credit nr.A/2008 și actul adițional nr. E/2015 la contractul de credit nr. B/2008, care aveau ca obiect acordarea unei perioade de grație în intervalul 30.03.2015-30.08.2015,  în care urmau să achite lunar, o sumă fixă de 63,25 CHF, respectiv 132,84 CHF.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii 193/2000; OG 21/1992, OG 99/2006, OG 9/2000 și OG 13/2001.

În probațiune, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu expertiză contabilă.

Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în conformitate cu dispozițiile art. 29 lit.f din OUG 80/2013.

Pârâta SC P SA  a formulat Întâmpinare(f.61-70) prin care prin care solicitat instanței respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemiată; cu cheltuieli de judecată,  învederat instanţei, în apărare, în esenţă, următoarele:

Reclamanții au avut iniţiativa încheierii contractului de credit şi dreptul de a opta pentru diferitele tipuri de credit acordate de bancă;clauzele contestate respectă cerința bunei-credințe și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât nu este incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.

În ceea ce privește contractul de credit nr. A/2008, variația dobânzii a fost stabilită potrivit unor criterii legale(LIBOR la 3 luni+marja băncii de 4,1 %/an), banca neutilizând niciodată de prevederile clauzelor de la art.1.2, art. 5.1 și art. 5.4 din contract întrucât nu a modificat niciodată marja și prin urmare nici dobânda.

În ceea ce privește contractul de credit B/2008, arată pârâta că majorarea marjei băncii a fost determinată de un criteriu obiectiv, respectiv creșterea indicatorului CSD, prin urmare, a existat o motivație întemeiată, în acord cu logica și spiritul prevederilor alin 1 lit a dinAnexa la Legea 193/2000. De asemenea, prin notificarea nr.E/2009, reclamanții au fost înștiințați cu privire la faptul că banca are intenția justificată de a majora marja sa, cu două puncte procentuale, începând cu data de 21.05.2009, reclamanții având posibilitatea ca în termen de 30 de zile să notifice banca cu privire la neacceptarea noilor rate a dobânzii, ceea ce nu s-a întâmplat.

Mai arată pârâta că cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al acestor clauze este lipsită de iun interes actual și este rămasă fără obiect în contextul în care, prin actele adiționale din 17.09.2010, de implementare a OUG 50/2010, prevederile art. 1.2 și art. 5.1 din contracte au fost înlăturate, prin urmare, nu ar mai avea posibilitatea să majoreze unilateral marja băncii.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 1.3 lit a din contractele de credit, privind comisionul de acordare a creditului, arată pârâta că acest comision reprezintă o parte din costul creditului, prin urmare, este exceptat de la verificarea caracterului abuziv, clauza este exprimată într-un limbaj inteligibil, la data acordării creditelor,  perceperea acestui comision nu era interzisă, iar prevederile art. 15 din Legea 193/2000, invocate de reclamanți, nu sunt incidente, întrucât cele două contracte nu sunt credite ipotecare pentru investiții imobiliare ci sunt credite de nevoi personale pentru refinanțarea altor credite.

În ceea ce privește cererea reclamanților de restituire a sumei de 2562 CHF(capatul II al cererii), arată pârâta că pretenția reclamanților este neîntemeiată în condițiile în care, la data de 30.06.2015, le-a fost restituită reclamanților suma de 4.335,13 CHF, reprezentând suma efectiv achitată de reclamanți cu titlu de dobândă în plus ca urmare a majorării marjei băncii cu două puncte procentuale, pe perioada 22.05.2009-30.06.2015, diferența între suma de 6.017,61 CHF reprezentând suma care ar fi trebuit să fie achitată de reclamanți cu titlu de dobândă pe perioada menționată și suma de 4.335,13 CHF, reprezentând dobânda neachitată, restantă și amânată, conform actelor adiționale de restructurare nr. 1/2011, nr. 2/2012, nr. 3/2013 și nr. E/2015.

Cu privire la cerea reclamanților de obligare a sa la plata dobânzii legale penalizatoare, aferentă sumelor solicitate a fi restituite cu titlu de principal, pârâta a arătat că se impune respingerea ca neîntemeiată a acestei cereri, ca urmare a respingerii cererilor principale, având în vedere caracterul accesoriu al acestei cereri, în subsidiar, se impune acordarea de dobândă doar de la data pronunțării instanței întrucât, până la momentul la care instanța constată caracterul abuziv al unei clauze, nu se poate reține reaua credință a băncii în redactarea acesteia și nu este născută nici obligația băncii de a restitui prestațiile făcute în baza acelei clauze.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art.32 alin 1 lit d, art. 33, art. 205, art. 451, 453 C.pr.civ. Legea 193/2000, Directiva 93/13/CEE, OG 21/1992, OUG 99/2006, OUG 50/2010, art. 969,1082 și 1088 C.civ.

 În probațiune, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Prin Încheierea din XX.XX.2016, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei iar pentru reclamantă și proba cu expertiză contabilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

La data de XX.XX.2008 între reclamanți şi pârâta S.C. P. S.A. s-a încheiat contractul de credit nr.A/2008, având ca obiect acordarea de către banca pârâtă a unui împrumut în cuantum de 37.634 CHF, destinat preluării creditului ipotecar contractat de împrumutat de la SC V SA, pe o perioadă de 30 de ani, cu obligaţia pentru reclamanţii împrumutaţi de a restitui suma împrumutată împreună cu dobânzile bancare, la termenele şi în modalităţile stipulate în contract.

La data de XX.XX.2008 între reclamanți şi pârâta S.C. P. S.A. s-a încheiat contractul de credit nr.B/2008, având ca obiect acordarea de către banca pârâtă a unui împrumut în cuantum de 50.700 CHF, destinat refinanțării unui credit de nevoi personale, pe o perioadă de 30 de ani cu obligaţia pentru reclamanţii împrumutaţi de a restitui suma împrumutată împreună cu dobânzile bancare, la termenele şi în modalităţile stipulate în contract.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă fondului litigiului, faţă de prevederile art. 3 din Legea 71/2011, având în vedere data naşterii raporturilor juridice dintre părţi, respectiv anul 2008, instanţa reţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului Civil din 1864.

De asemenea, în speţă, din perspectiva calităţii părţilor contractante, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000. Astfel, reclamanţii au calitatea de consumator în înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. 1 Legea nr. 193/2000 , conform cu care:„Prin consumator se înţelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. ”

De asemenea, parata are calitatea de comerciant, perfectând contractul de credit in cadrul unei activitati comerciale, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din aceeaşi lege: „Prin comerciant se înţelege orice persoana fizica sau juridica autorizata, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenţa prezentei legi, actioneaza in cadrul activitatii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum si orice persoana care actioneaza in acelaşi scop in numele sau pe seama acesteia.”

În analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale supuse controlului instanţei judecătoreşti de către reclamanți, instanţa va porni de la caracterul contractelor de credit încheiate între părţi, respectiv contract negociat sau contract de adeziune.

Din această perspectivă, instanţa reţine că ambele contracte încheiate între părți sunt contracte de adeziune, fiind redactate în întregime de operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând interveni sau modifica clauzele contractuale ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

Art. 3.2 din Directiva 93/13/CEE prevede că: „ Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei„

Conform art. 4 alin 3 din Legea 193/2000: „ Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens „.

Negocierea contractului nu înseamnă posibilitatea pentru consumator de a alege între mai multe oferte şi de a studia oferta în care sunt prestabiliţi de către comerciant termenii contractuali ci de a oferi în mod real consumatorului posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzelor contractuale.Cum sarcina probei negocierii contractului revine comerciantului iar în speţă pârâta nu a făcut această probă, din probele administrate rezultând doar că banca a acordat reclamantului posibilitatea de a studia în prealabil clauzele contractuale și de a decide dacă își însușește condițiile de creditare sau nu, neacordând acestuia posibilitatea de a influența conținutul acestor clauze, instanţa reţine că, contractele de împrumut încheiate între reclamanți şi pârâtă sunt contracte de adeziune, consumatorul având doar posibilitatea să adere sau nu la el.

 Prin urmare, având în vedere caracterul nenegociat al clauzelor contractuale, instanţa va analiza caracterul abuziv al acestora prin prisma dispoziţiilor art. 4 din Lege 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii celor două contracte de credit, în conformitate cu care: o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

Prin urmare, o clauza contractuala este abuziva daca sunt îndeplinite cumulativ urmatoarele condiţii:

clauza sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul;

clauza sa încalce exigentele bunei-credinte;

clauza, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

Analizând din această perspectivă clauzele a căror caracter abuziv se invocă, instanţa reţine următoarele:

I.Clauzele de la art. 1.2., art. 5.1 și art. 5.4 din contractele de credit nr.A/2008 și nr.B/2008.

Instanța reține, că aceste clauze au un conținut identic în cele două contracte.

Astfel, conform art. 1. 2 din contracte, dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii; indicele de referință LIBOR la 3 luni; marja: 4,1 puncte procentuale pe an, variabilă(contractul de credit nr.A/2008) și 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă(contractul de credit nr.B/2008).

Conform art. 5.1 din contracte:”Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care, la data încheiierii contractului, este cea menționată la art. 1.2.Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei băncii, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora, la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale”.

Conform art. 5.4 din contracte: “În cazul în care banca modifica marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului, prin scrisoare recomandată cu conformare de primire, împreună cu noul grafic de rambursare, considerat acceptat automat de către împrumutat.”

Prin urmare, în ambele contracte se prevede posibilitatea băncii de a modifica unilateral marja, în orice moment, conform deciziei sale.

Aceste prevederi au fost înlăturate prin actele adiționale de aliniere a contractelor la prevederile OUG 50/2010, prin care s-a stabilit o marjă fixă a băncii, fără posibilitatea de modificare a acesteia, pe toată durata contractuală însă, în perioada de la data încheierii contactelor și până la intrarea în vigoare a actelor adiționale, respectiv 17.09.2010, aceste clauze și-au produs efectele, urmând a analiza, în ce măsură banca a uzat de această posibilitate, în cazul celor două contracte.

În ceea ce privește contractul de credit nr.A/2008, având în vedere că, așa cum rezultă în mod clar din completarea la raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, marja băncii de 4,1 puncte procentuale pe an nu a fost niciodată modificată (concluzie obiectiv I, fila 87, vol II), iar prin actul adițional de aliniere a contractului la prevederile OUG 50/2010, posibilitatea băncii de a majora marja conform deciziei sale, a fost înlăturată în mod expres, cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzelor din acest contract, care permit băncii să majoreze marja în funcție de decizia acesteia, apare ca fiind lipsită de un interes actual și de un folos practic, motiv pentru care instanța, reținând ca fiind întemeiate apărările pârâtei sub acest aspect, va respinge ca neîntemeiată această cerere.

Având în vedere că pârâta nu a perceput nicio sumă în plus, cu  titlu de dobândă, în temeiul acestor clauze, în cazul contractului de credit nr.A/2008, instanța va resinge ca neîntemeiate și capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus în temeiul acestor clauze și la plata dobânzii legale aferente acestora.

În ceea ce privește contractul de credit nr.B/2008, având în vedere că, așa cum rezultă în mod clar din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, coroborat cu recunoașterea expresă a băncii în acest sens,  marja băncii de 4,3 puncte procentuale pe an a fost modificată pe perioada 22.05.2009-30.06.2015, la 6,3 puncte procentuale pe an, instanța, reținând că această clauză și-a produs efecte, inclusiv după încheierea actului adițional de aliniere la prevderile OUG 50/2010, prin menținerea, deși fixă, a marjei de 6,3 puncte procentuale pe an, majorată în mod unilateral, anterior, de către bancă, motive pentru care urmează a analiza caracterul abuziv sau nu al acestei clauze prin perspectiva dispozițiilor legale incidente.

 În acest demers, instanța reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi totodată, cu condiţia informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia contractul.

Aceste motive trebuie să fie clar stipulate, condițiile în care banca poate să majoreze marja cu consecința majorării dobânzii trebuie să fie explicite, corespunzător descrise, astfel încât clientul, la data contractării, să aibă reprezentarea clară că dacă acea condiție se va îndeplini, atunci și dobânda se va majora.Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna.

Prin neexplicitarea într-un mod clar și concis a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii ca urmare a majorării marjei sale, această clauză lasă loc la arbitrariu și încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

În același context instanța reține că prin calcularea ratei dobânzii raportat și la o marjă stabilită de bancă, fără a putea fi verificată de consumator în privința aplicabilității întrucât lipsesc criteriile obiective care să permită consumatorului efectuarea acestui control și prin neoferirea pentru consumator a posibilității de a formula obiecțiuni cu privire la modul de calcul al acestei marje ci doar a posibilității de a rezilia contractul în situația în care nu agreează noua marjă, este rupt echilibrul contractual iar clauzele redate anterior, din contractul de credit nr. B/2008, contravin și principiului bunei credințe care trebuie să guverneze raporturile contractuale.

În ceea ce privește susținerea pârâtei că reclamanții veau posibilitatea de a refuza noua marjă a băncii, instanța reține că  singura posibilitate conferită consumatorului este aceea de a rezilia contractul, drept pe care, în practică, este foarte puțin probabil că îl poate exercita în condițiile în care exercitarea acestui drept presupune și restituirea integrală a împrumutului, ceea ce, pentru mulți  consumatori nu poate fi realizat.

Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului întrucât condiţia de bună-credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil, faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare.

Faptul că mecanismul în funcţie de care banca a înţeles să majoreze dobânda nu este explicat contractual ci este unul discreţionar, necontrolabil sub aspectul corectitudinii sale, rezultă din precizările pârâtei din care rezultă că începând cu data de 22.05.2009, a majorat marja stabilită initial la valoarea de 4,3 puncte procentuale pe an, la 6,3 puncte procentuale pe an, motivat de creșterea indicatorului CDS-Credit Dafault Swap, indicator total strain consumatorului și care, pe de o parte nu este menționat în contract ca fiind o posibilă justificare a deciziei băncii de majorare a marjei sale și pe de altă parte, nu este explicitat în niciun fel consumatorului pentru ca acesta să verifice realitatea informațiilor furnizate de bancă, instanța reținând în acest sens că reclamanta nu a informat în niciun fel împrumutatul despre motivația creșterii marjei și posibilitățile pe care le are consumatorul de a verifica corectitudinea acestei decizii.

Concluzia care se desprinde este aceea că banca a modificat-aşa cum se prevăzuse în contract -dobânda, în mod unilateral: „în funcţie de decizia sa„ or, o astfel de majorare a dobânzii contravine principiului bunei-credinţe şi creează un dezechilibru contractual nejustificat  în mod obiectiv, acest mecanism de majorare al dobânzii, la simpla latitudine a băncii, fără consimţământul împrumutatului, fiind unul abuziv.

Formula de calcul utilizată de bancă la data intrării în vigoare a OUG 50/2010: LIBOR CHF la 3 luni + marja băncii 6,3 puncte procentuale pe an contravine acordului părţilor de la data încheierii contractului iar instanţa reţine că acest mecanism de calcul nu putea fi utilizat atâta timp cât marja băncii de 6,3 puncte procentule pe an nu are un suport convenţional.

Stabilirea acestui mecanism de calcul al dobânzii contravine şi principiului bunei credinţe după care trebuie să acţioneze un profesionist.

Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului întrucât condiţia de bună-credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil, faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare.

Instanţa mai reţine că potrivit OUG 174/2008, care a modificat prevederile OG 21/1992, privind protecţia consumatorilor, la art. 93  s-a prevăzut:”g) în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:

1. variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru;

2. dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract;

3. formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia;

h) sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator;

i) orice notificare cu privire la modificarea conţinutului clauzelor contractuale referitoare la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puţin 30 de zile înainte de intrarea acesteia în vigoare. Consumatorul are la dispoziţie un termen de 15 zile de la primirea notificării pentru a comunica opţiunea sa de acceptare sau de neacceptare a noilor condiţii. Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menţionat anterior nu este considerată acceptare tacită;

Prin urmare, instanţa constată că, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor OUG 174/2008, pârâta avea obligaţia de a stabili, cu acordul reclamantului, un mecanism clar, de variaţie a ratei dobânzii, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili.

Prin urmare, instanța constată că dispoziţiile enunţate din aceaste clauze contravin principiului echilibrului contractual și principiului bunei credințe care trebuie să caracterizeze raporturile contractuale, motiv pentru care va constata caracterul abuziv al acestor dispoziţii şi în consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzelor prevăzute la art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.4  din contractul de credit nr. B/2008, cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda ca urmare a modificării marjei băncii, conform deciziei sale.

Cu privire la valoarea marjei băncii aceasta va fi,pe toată durata contractuală, cea stabilită prin acord de părţi la momentul încheierii contractului şi care este în valoare de 4,3 %.

Cu  privire la cererea reclamanților de obligare a pârâtei la restituirea sumei achitată  achitată în plus ca urmare a creşterii dobânzii în temeiul clauzei abuzive şi la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data încasării acestei sume de către pârâtă şi până la data achitării efective, instanţa:

Constatând întrunirea condiţiilor care reglementează plata nedatorată şi care rezultă din dispoziţiile art.1092 C.civ.de la 1864 şi având în vedere principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum), potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit, ca efect a declarării nulităţii parțiale a clauzelor de la art. 1.2, art. 5.1 și 5.4 din contract, instanţa reține că se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară, pârâta fiind ținută la restituirea diferenţei dintre sumele încasate efectiv de bancă cu titlu de dobândă lunară de la data semnării contractului de credit şi până la data de 30.06.2015 şi sumele care ar fi trebuit să fie încasate daca s-ar fi utilizat formula de calcul a dobânzii apreciată de instanţă ca fiind corectă.

Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză rezultă că suma achitată în plus de către reclamanți ca urmare a majorării marjei băncii cu 2 puncte procentuale este de 4.335,13 CHF, sumă pe care baca a restituit-o efectiv la data de 30.06.2015. Din același raport rezultă că, deși suma de 6.017,61 CHF reprezintă suma care ar fi trebuit să fie achitată de reclamanți cu titlu de dobândă pe perioada menționată, ca urmare a majorării marjei băncii la 6,3 puncte procentuale, în realitate, suma efectiv achitată de reclamanți este de 4.335,13 CHF, diferența  reprezentând dobânda neachitată, restantă și amânată, conform actelor adiționale de restructurare nr. 1/2011, nr. 2/2012, nr. 3/2013 și nr. E/2015.

Concluziile raportului de expertiză, în privința răspunsului la acest obiectiv, nu au fost contestate de niciuna din părți, prin urmare, instanța reține ca fiind neîntemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâtei la restituirea sumei încasate în plus cu acest titlu și în consecință, o va respinge ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale calculată la suma achitată în plus, cu titlu de dobândă, instanţa reţine că reclamanții au solicitat dobândă doar raportat la suma apreciată de aceștia ca nefiind restituită de bancă în mod voluntar(2562 CHF), prin urmare, având în vedere că banca a restituit în mod voluntar tot ceea ce datora cu titlu de dobândă încasată în plus, instanța va respinge ca neîntemeiată și această cerere.

2.Cu privire la cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv a clauzei prevăzută la art. 1.3 lit a  din contractele de credit cu privire la comisionul de acordare a creditului, instanţa reţine următoarele:

Conform acestei clauze, banca percepe, la data acordării creditului, un comision de acordare de 752,68 CHF, în cazul contractului nr.A/2008 și de 1014 CHF în cazul contractului nr.B/2008.

Instanța apreciază că, într-adevăr, față de natura contractului de credit (contract de adeziune), nu se poate considera că prevederile inserate la art.1.3. lit a  din contract au fost supuse negocierii directe cu consumatorul, ci este vorba despre clauze care au fost impuse reclamanţilor în forma respectivă, fiind incidente sub acest aspect disp. art.4.2. din Legea 193/2000.

Cu toate acestea, în aprecierea instanţei, inserarea acestor clauze nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, deşi prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr.193/2000, instanţa constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art.1 alin.3, art.4 alin.1 şi 2 şi art.1 lit. a din Anexa la lege, câtă vreme, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Din perspectiva echilibrului contractual, comisionul de acordare este perceput pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.) iar comisionul de admnistrare pentru amortizarea cheltuielilor făcute de bancă cu administrarea creditului, așa cum rezultă din chiar denumirea acestui comision.

Pe de altă parte, prevederile art.1.3. lit.a din contract au fost redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare, înţelegându-se în mod clar cuantumul şi modul de percepere a acestor comisioane.

Simpla împrejurare că aceste sume reprezintă un cost suplimentar pentru reclamanţi nu poate constitui un argument pentru constatarea caracterului abuziv al acestor clauze, cu atât mai mult cu cât cuantumul lor fost cunoscut de la momentul contractării creditului şi asumat de împrumutaţi prin semnarea contractului.

Deşi dispoziţiile OUG 50/2010 nu sunt aplicabile în speţă, ceea ce înseamnă că anterior adoptării OUG 50/2010 nu se punea problema interzicerii perceperii de către bancă a  anumitor tipuri de comisioane bancare, este totuşi relevantă din perspectiva opticii pe care legiuitorul a înţeles să o adopte odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ,  faptul că, prin art.36 din OUG nr.50/2010 s-a prevăzut că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (...) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

De asemenea, instanța mai reține că prevederile art. 15 din Legea 193/2000, invocate de reclamanți, nu sunt incidente, întrucât cele două contracte nu sunt credite ipotecare pentru investiții imobiliare ci sunt credite de nevoi personale pentru refinanțarea altor credite.

Pentru considerentele anterior expuse, instanţa va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art.1.3. lit.a din contractele de credit încheiate de părţi.

Făcând aplicarea principiului de drept accesorium sequitur principale, neexistând niciun temei pentru restituirea sumelor percepute, în aprecierea instanței, în mod legal de către pârâtă cu titlu de comision de acordare a creditului, instanța va respinge ca neîntemeiate și capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea acestor sume și la plata dobânzii legale aferente acestora.

CHELTUIELI DE JUDECATĂ

Reclamanții a efectuat în cauză  cheltuieli de judecată în cuantum de 700 lei, cu titlu de onorariu expert contabil, fără a se depune dovada achitării onorariului avocațial.

Instanța reține însă că, deși a admis în parte cererea reclamanților, în sensul în care a constatat caracterul abuziv al clauzelor care permit băncii majorarea marjei, componentă a dobânzii, din contractul de credit  nr.B/2008, onorariul expertului nu poate fi pus în sarcina pârâtei, nici măcar parțial, întrucât majorarea marjei a fost recunoscută, anterior chiar formulării cererii de chemare în judecată, de către pârâtă, prin urmare, constatarea sau nu a caracterului abuziv al acestei clauze nu necesita efectuarea unei expertize contabile, această probă fiind administrată pentru a răspunde celorlalte capete de cerere, cu privire la care instanța a constatat caracterul neîntemeiat al acestora și le-a respins ca atare.

Prin urmare, instanța ca respinge ca neîntemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata de chletuieli de judecată.

Cu privire la cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata de cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu avocațial, instanța o va admite și va obliga reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 3570 lei, cu acest titlu, reținând, ca motivare a admiterii în tot a cererii pârâtei, că toate capetele de cerere, cu excepția  celui având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor care permit băncii majorarea marjei componente a dobânzii, din contractul de credit  nr.B/2008, majorare care a fost recunoscută, anterior chiar formulării cererii de chemare în judecată, de către pârâtă, au fost respinse ca neîntemeiate, prin urmare, nu se impune admiterea doar în parte a cererii, pe temeiul dipozițiilor art. 453 alin 2 teza C.pr.civ.

De asemenea, având în vedere că, la termenul din 5.09.2017,instanța a admis cererea expertului contabil de majorare a onorariului provizoriu cu 500 lei, instanța va oblige reclamanții la plata către expert a acestei sume cu titlu de diferență onorariu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanții S.A.V., cu domiciliul ales la … și S.E., cu domiciliul ales la …. şi pe pârâta SC P SA, cu sediul în ….

Constata caracterul abuziv si în consecinţă, nulitatea absolută parțială a clauzelor prevăzute la art. 1.2, art. 5.1 si art. 5.4  din contractul de credit nr. B/2008, cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda ca urmare a modificării marjei băncii, conform deciziei sale.

Respinge ca neîntemeiate celelalte cereri formulate de reclamanți.

Admite cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata de cheltuieli de judecată.

Obligă reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 3.570 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă reclamanții la plata către expertul contabil Cojocaru Cristina, a sumei de 500 lei, cu titlu de diferență onorariu expertiză.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi înregistrată la Judecătoria sectorului 1 București.

Pronunțată în ședință publică, azi, xx.xx.2017.

Domenii speta

Spete similare