Acţiune în constatare. Clauze abuzive – prescripţia dreptului material la acţiune pentru restituirea sumelor solicitate în baza constatării caracterului abuziv al cluzelor contractuale. Natura nulităţii conform jurisprudenţei cjue

Astfel cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanţi, aceasta nu se referă la vicierea consimţământului, ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective. Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, astfel că dreptul la acţiune al reclamanţilor nu poate fi apreciat ca prescris.

Sentinţa nr. 1916/13.03.2017 pronunțată de Judecătoria Galați

Potrivit art.1, alin.1 şi art.3, alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar termenul prescripţiei este de 3 ani.

De asemenea, potrivit art.7 alin.1 şi 2, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.

Pe de altă parte, potrivit art. 2 din Decr. 167/1958, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, aşadar acţiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor dintr-un contract de împrumut de genul celui încheiat între părţi este imprescriptibilă.

În ce priveşte natura interesului protejat, prin posibilitatea constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanţa constată că legea nr. 193/2000 nu reprezintă altceva decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

Astfel cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanţi, aceasta nu se referă la vicierea consimţământului, ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective.

Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, astfel că dreptul la acţiune al reclamanţilor nu poate fi apreciat ca prescris.

Cât priveşte restituirea prestaţiilor instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor Decretului nr.167/1958, respectiv art. 7, dreptul la acţiune al reclamanţilor se naşte la data constatării nulităţii absolute a clauzei faţă de care se solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel că în cauză termenul general de prescripţie de trei ani nu a început a curge.

Pentru considerentele arătate, instanţa va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru restituirea sumelor solicitate de reclamanţi, ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare