Suspendare act administrativ. Condiții. Neanalizarea motivelor ce privesc fondul acţiunii în anularea actului administrativ.

Hotărâre 6 din 13.07.2017


Rezumat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în practica sa, a statuat că pentru constatarea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Invocarea drept caz bine justificat a unor critici cu privire la efectuarea tardivă a procedurii de cercetare administrativă, şi care se impune a fi verificate în prezenta cauză este apta să contureze o îndoială serioasă în ce priveşte legalitatea actului administrativ invocat.

Fără a analiza sau a tranşa, în prezentul cadru, justeţea sau nu a aplicării în concret a unor atari dispoziţii, sau temeinicia susţinerilor reclamantei în ce priveşte situaţia de fapt, curtea apreciază că în prezenta cauză atari motive pot justifica la acest moment aparenţa de nelegalitate care să fundamenteze măsura excepţională a suspendării.

De asemeni, se reţine că în cauză este întrunită şi condiţia pagubei iminente, cât timp cuantumul sumei este unul considerabil dacă se are în vedere că este vorba de spre o sumă aferentă venitului reclamantei pentru 6 luni, iar executarea ei imediată putând afecta mijloacele sale de subzistenţă reclamanta având doi copii în întreţinere, dintre care unul de vârstă şcolară, şi având de asemenea şi obligaţii financiare legate de două credite bancare semnificative în derulare.

Hotărârea:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava sub nr. 325/39/2017 la data de 15.05.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean B. şi Ministerul Afacerilor Interne – Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Hotărârii nr. 30/22.03.2017 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.A.I. prin care i-a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 1086/2.02.2017 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul IPJ B. și, în consecință, anularea deciziei de imputare nr. 400634/25.11.2016 ca nelegală și netemeinică, precum şi suspendarea efectelor deciziei de imputare nr. 400634/25.11.2016 până la soluţionarea definitivă a acţiunii.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 6, art. 14 şi 15 din Legea 554/2004, art. 23 şi art. 24 din OUG nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, art. 23 din Ordonanţa nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor şi art. 55 din Instrucţiunile nr. 114/2013 privind răspunderea materială a militarilor.

A arătat că este angajată la I.P.J. B. din data de 01.03.2004, iar din anul 2005 îşi desfăşoară activitatea la Poliţia Judeţeană a municipiului B. îndeplinind funcţia de ofiţer principal I. A precizat că la data de 10.12.2015 a depus un raport la superiorii ierarhici prin care a solicitat în mod expres acordarea concediului de maternitate (de 126 zile) conform prevederilor O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate şi a concediului pentru creşterea copilului, anexând în acest sens şi adeverinţe medicale. A arătat că acest raport i-a fost aprobat de către superiorii ierarhici la data de 11.12.2005 și că a fost înaintat serviciului de resurse umane din cadrul IPJ B. pentru a lua măsurile care se impun în această situaţie.

Din data de 11.12.2005, odată cu aprobarea raportului, a intrat în concediul de maternitate, ocazie cu care s-a prezentat la cabinetul medical al unităţii unde i s-a eliberat o adeverinţă în acest sens. A menţionat că adeverinţa a fost înnoită la fiecare 30 de zile, apoi i s-a explicat că reînnoirea adeverinţei medicale se face din oficiu până la împlinirea termenului legal de 126 zile. A mai arătat că aceste adeverințe au fost predate direct de cabinetul medical către structura de resurse umane a I.P.J. B.

La data de 14.02.2016 a născut pe fiul său C., beneficiind de 67 de zile de concediu prenatal. De asemenea, după naşterea copilului a adus la cunoştinţa serviciului de resurse umane de către soţul său prin prezentarea certificatului de naştere al copilului, cât şi prin adeverinţa medicală eliberată de Cabinetul medical, întrucât nu s-a prezentat la serviciu, beneficiind în mod legal de concediul de maternitate postnatal până la data de 13.04.2016. A precizat, că după depunerea Raportului din 11.12.2015 prin care a solicitat în mod expres acordarea concediului de maternitate (adică prenatal şi postnatal), conform prevederilor OUG 158/2005, nu s-a mai prezentat la serviciu, cererea sa fiind astfel aprobată, primind drepturile băneşti cuvenite prin depunerea acestora de către unitate în contul său bancar.

Conform art. 23 din Legea nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate şi a concediului pentru creşterea copilului a arătat că beneficiază de următoarele drepturi privind concediul de maternitate: concediul de maternitate ( prenatal şi postnatal) pe o durată de 126 de zile de care a beneficiat în perioada 11.12.2015 şi care a expirat la data de 13.04.2016; Indemnizaţia de maternitate - aferentă concediului de maternitate ( respectiv pentru cele 126 de zile) care este egală cu echivalentul salariului lunar de care a beneficiat înainte de acordarea concediului; concediul de creşterea şi îngrijirea copilului minor care se acordă pe o durată de 2 ani (şi care în cazul său, a început la data expirării concediului de maternitate, respectiv 14.04.2016 urmând să se expire la 14.04.2018).

 Totodată, a menţionat că a primit valoarea indemnizaţiei aferente concediului de maternitate (prenatal şi postnatal) pentru 126 de zile şi în continuare indemnizaţia aferentă pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la data de 10.08.2016. La data de 10.08.2016 i-a fost sistată plata acestor drepturi şi i s-a cerut restituirea întregii indemnizaţii pe care a primit-o în intervalul 01.03-11.08.2016. A mai menţionat că printr-o notă telefonică a fost contactată de un lucrător din cadrul structurii de resurse umane care i-a cerut să depună documentele justificative care să ateste faptul că este în concediul de creştere a copilului. De asemenea, i s-a adus la cunoştinţă că dintr-o eroare, nu i s-a operat în documentele sale faptul că figurează în concediul de maternitate şi în concediu pentru creşterea copilului, fapt pentru care drepturile băneşti acordate au figurat ca drepturi salariale. Justificat de această situaţie, conducerea unităţii a decis să-i impute toate drepturile băneşti acordate în perioada 01.03. - 10.08.2016 în valoare de 16.955 lei, în acest sens fiindu-i întocmită decizia de imputare nr. 400634/25.11.2016.

Împotriva deciziei de Imputare nr. 400634/25.11.2016 a formulat contestaţie la Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul IPJ B., aceasta fiindu-i respinsă prin hotărârea nr. 1086/2.02.2017. De asemenea, a arătat că a formulat plângere şi la Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul MAI împotriva hotărârii nr. 1086/2.02.2017, fiindu-i respinsă şi aceasta prin hotărârea nr. 30/22.03.2017. Atât în hotărârea nr. 1086 /02.02.2016, cât şi în hotărârea nr. 30/22.03.2017 s-a motivat că drepturile băneşti privind indemnizaţia de creştere a copilului prevăzute de OUG 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară se acordă la cerere, iar că în cazul său nu ar fi existat o cerere.

Prin urmare, pârâtele au respins contestaţia împotriva deciziei de imputare nr. 400634/25.11.2016 şi au considerat că în perioada concediului de maternitate şi a concediului de creşterea şi îngrijire a copilului, respectiv din data de 01.03.2016 şi până când copilul său a împlinit vârsta de 6 luni, nu are dreptul să beneficieze de drepturi bănești pentru creşterea şi îngrijirea copilului.

Apreciază că decizia de imputare şi hotărârile celor două comisii sunt nelegale şi netemeinice, în esență din următoarele motive: decizia de imputare are la bază o cercetare administrativă efectuată tardiv, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 23 alin. 1 din O.G. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor și că a formulat o cerere expresă pentru acordarea concediului de maternitate astfel încât, pârâtele erau obligate la acordarea indemnizaţiei corespunzătoare concediului de maternitate (prenatal şi postnatal) şi a concediului pentru creşterea copilului, iar împrejurarea că Serviciul de Resurse Umane nu a operat corect în acte titlul cu care au fost acordate aceste drepturi, respectiv drepturi salariale în loc de - indemnizaţii pentru concediul de maternitate şi creşterea copilului este motiv pentru care nu-i poate fi imputat.

Până la soluţionarea definitivă a cauzei, a solicitat suspendarea efectelor Deciziei de imputare. În motivarea cererii, a arătat că suma de 16.955 lei reprezintă drepturile băneşti de care a beneficiat pe durata a 6 luni de zile (01.03.-11.08.2016), iar aceste drepturi băneşti i-au fost necesare pentru: tratament în timpul sarcinii; cheltuieli cu sarcina; cheltuieli în timpul spitalizării mele în perioada de lăuzie şi cheltuieli cu laptele, medicamente, hrană şi tot ce a fost necesar pentru creşterea şi îngrijirea copilului. După naştere a stat internată în Spital cu copilul, fapt ce a necesitat cheltuieli ce au depăşit costul indemnizaţiilor acordate.

Întreaga sumă ce i se impută a fost cheltuită în scopul menţinerii sarcinii, naşterii şi menţinerii sănătăţii copilului său nou născut. A precizat că nu are de unde restitui aceste sume având în vedere că drepturile de care beneficiază în continuare sunt reduse, fiind limitate la o indemnizaţie lunară. A arătat că mai are un copil minor în întreţinere de vârstă şcolară şi două credite bancare ce urmează să expire după 30 de ani astfel încât ar însemna să reducă hrana zilnică a copiilor pentru a restitui suma de bani ce i-a fost acordată în mod legal. A concluzionat în sensul că punerea în aplicare a acestei deciziei de imputare îi încalcă ei şi copiilor săi dreptul la existenţă zilnică.

 Prin întâmpinarea înaintată la dosar, pârâtul IPJ B. a solicitat respingerea cererii reclamantei, decizia contestată fiind legală și temeinică.

 În ceea ce priveşte suspendarea executării deciziei de imputare a şefului IPJ nr. 400.634/25.11.2016, a învederat că suspendarea executării unui act administrativ se poate dispune în temeiul art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin, (1) din Legea nr. 554/2004, numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: un caz bine justificat, în sensul existenţei unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ, de natură a înfrânge principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu (art. 2 lit. t) din aceeaşi lege) şi prevenirea unei pagube iminente, a unui prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidenţă, sau a unei perturbări previzibile grave a funcţionarii unei autorităţi publice ori a unui serviciu public [(art. 2 lit. ş) din aceeaşi lege)]. În aceste condiţii, a apreciat că nu este prezentat niciun motiv întemeiat şi bine justificat în ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a executării actului administrativ și, ca urmare, a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării efectelor deciziei de imputare.

Prin întâmpinarea depusă la data de 28 iunie 2017 pârâta Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată. Raportat la obiectul cauzei, astfel cum a fost indicat de reclamantă, a solicitat a se reţine şi analiza excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare. Astfel, reclamanta a optat pentru soluţionarea litigiului pe calea procedurii administrativ - jurisdicţionale prevăzute de O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, la data formulării cererii de chemare în judecată fiind emisă hotărârea nr. 1086/2.02.2017 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul IPJ B. împotriva căreia reclamanta a formulat plângere la Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul MAI, aceasta fiind soluţionată prin hotărârea nr. 30/22.03.2017.

 Astfel, analizând prevederile legale incidente, respectiv dispoziţiile art. 6 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 43 din O.G. nr. 121/1998, cu modificările şi completările ulterioare, a solicitat a se avea în vedere poziţionarea din punct de vedere procedural a Legii nr. 554/2004 faţă de O.G. nr. 121/1998.

Accesul la instanţa de contencios administrativ în vederea analizării legalităţii actului administrativ se poate face prin una din următoarele variante:

Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, actele administrative susceptibile, potrivit legii organice, să facă obiectul unei jurisdicţii speciale administrative pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, cu respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (I), dacă partea înţelege să nu exercite procedura administrativ-jurisdicţională. Potrivit art. 6 alin. 3 din acelaşi act normativ, actul administrativ - jurisdicţional pentru care, prin lege organică specială, se prevede o cale de atac în faţa unei alte jurisdicţii administrative speciale poate fi atacat direct la instanţa de contencios administrativ, in termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea înţelege să renunţe la calea administrativ-jurisdicţională de atac. Potrivit art. 43 din OG nr. 121/1998, în situaţia în care, după epuizarea acestor cai de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile prezentei ordonanţe considera că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.

Cât priveşte suspendarea actului administrativ contestat se poate observa că aceasta se poate face fie în temeiul Legii nr. 554/2004, dacă partea a înţeles să nu exercite procedura administrativ - jurisdicțională, fie în temeiul O.G. nr. 121/1998 când partea a urmat procedura administrativ - jurisdicţională, chiar şi parţial. În consecinţă, a solicitat a se constata că cererea reclamantei are ca obiect suspendarea executării unui act administrativ a cărui procedură de contestare, dar şi de suspendare, se circumscriu dispoziţiilor O.G. nr. 121/1998, procedură la care însăşi reclamanta a înţeles să recurgă, şi nu dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.

Această distincţie prezintă importanţă din perspectiva incidenţei în speţă a două acte normative, respectiv O.G. nr. 121/1998 şi Legea nr. 554/2004. Dacă Legea nr. 554/2004 reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, atât pentru procedura administrativă (art. 7 alin. (1), cât şi pentru procedura judecătorească, O.G. nr. 121/1998, act normativ ce reglementează procedura administrativ - jurisdicţională, cuprinde dispoziţii exprese în ceea ce priveşte posibilitatea suspendării actului administrativ atacat, acest ultim act normativ reglementând posibilitatea părţii care a recurs la procedura administrativ-jurisdicţională de a solicita şi suspendarea executării actului în aceeaşi procedură. Faţă de acest aspect apare evident faptul că procedura suspendării executării deciziei de imputare atacate este cârmuită legislativ de O.G. nr. 121/1998 care reprezintă dreptul comun pentru administrarea răspunderii materiale a militarilor. Cu alte cuvinte, O.G. nr. 121/1998, este dreptul comun pentru procedura de soluţionare a cererii de suspendare a executării deciziei de imputare emise în temeiul acestui act normativ, iar Legea nr. 554/2004 este dreptul comun pentru procedura de soluţionare a litigiilor în faţa instanţelor de contencios administrativ şi fiscal, atunci când partea nu a recurs la procedura administrativ - jurisdicțională. Aşadar, concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, temeiul prevăzut de art. 40 din O.G. nr. 121/1998 potrivit căruia comandanţii sau şefii unităţilor ori comisiile de soluţionare a contestaţiilor, plângerilor şi cererilor de revizuire, la cererea celor în cauza şi pentru motive întemeiate, pot hotărî suspendarea executării deciziei de imputare sau a angajamentului de plata, până la soluţionarea cauzei, se aplică cu prioritate în dauna temeiului general de drept edictat de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, atunci când partea a recurs la jurisdicţia administrativă specială. A precizat faptul că în acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 43727/3/2015, care prin decizia civilă nr. 4195/19.09.2016 a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendarea a actului administrativ contestat invocată de Ministerul Afacerilor Interne într-o cauză similară.

Faţă de cele învederate, a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca inadmisibilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Reclamanta solicită în prezenta cauză suspendarea executării deciziei de imputare (fila 24) privind suma de 16.955 lei reprezentând debit constatat de comisia de cercetare administrativă din cadrul IPJ B., respectiv drepturi salariale în perioada 1.03.2016 – 10.08.2016, perioada în care, ulterior naşterii la 14.02.2016 a copilului său, nu a efectuat nici serviciul şi nici nu a întreprins demersuri în termen pentru calcularea şi acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului, în această perioadă plătindu-i-se însă, de către angajator drepturi băneşti.

Susţine reclamanta că în cauză există o îndoială puternică în ce priveşte legalitatea actului dată fiind încălcarea dispoziţiilor legale privind desfăşurarea procedurii de cercetare care a avut loc tardiv, cu depăşirea termenului de 60 zile prevăzut de art. 23 alin. 1 din OG 121/1998. Arată că şeful unităţii a luat cunoştinţă de plata salariului în loc de plata indemnizaţiei de maternitate şi pentru creşterea copilului la data de 11.08.20016, prin Raportul întocmit de reprezentantul Compartimentului resurse umane, că de la acest moment a început să curgă termenul de 60 zile în care trebuia să fie efectuată cercetarea administrativă, care astfel s-a împlinit la 11.10.2016, or procesul – verbal de cercetare administrativă a fost întocmit abia la 15.11.2016. De asemenea, susţine că a existat cerere din partea sa pentru acordarea concediului de maternitate prenatal şi postnatal şi pentru creşterea copilului, conform OUG 158/2005, încă de la data de 11.12.2015, că starea sa a fost adusă constant la cunoştinţa Serviciului de Resurse Umane, prin depunerea certificatului de naştere a copilului precum şi adeverinţelor medicale de la Cabinetul medical. Arată de asemenea că imputarea acestei sume de bani îi produce o pagubă iminentă, având pentru întreţinere doar o indemnizaţie lunară şi având de crescut doi copii, şi obligaţii băneşti legate de două credite bancare.

Asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de suspendare invocată de pârâta Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul MAI, instanţa apreciază că aceasta nu este dată în cauză.

Astfel, este adevărat că reclamanta din prezenta cauză a recurs, în soluţionarea litigiului de faţă, la jurisdicţia administrativă specială reglementată de O.G. nr. 121/1998, respectiv în faţa Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul MAI, ce a emis în soluţionarea litigiului hotărârea nr. 30 din 22.03.2017, despre a cărei contestare este vorba în prezenta cauză (ce a atras, în primul rând competenţa prezentei instanţe, dat fiind rangul central al acestei autorităţi).

Este adevărat şi faptul că reglementarea specială reprezentată de O.G. nr. 121/1998 cuprinde dispoziţii proprii relativ la suspendarea executării, respectiv, potrivit art. 40 comandanţii sau şefii unităţilor ori comisiile de soluţionare a contestaţiilor, plângerilor şi cererilor de revizuire, la cererea celor în cauză şi pentru motive întemeiate pot hotărî suspendarea executării deciziei de imputare sau a angajamentului de plată, până la soluţionarea cauzei.

Este însă de observat, totodată, că, ulterior finalizării procedurii administrativ – jurisdicţionale, partea interesată se poate adresa instanţelor de judecată potrivit dispoziţiilor de drept comun, şi care sunt în această materie – a actului administrativ, cele date de Legea nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 43 din O.G. nr. 121/1998, în situaţia în care, după epuizarea acestor cai de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile prezentei ordonanţe considera că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.

Este rezonabil astfel a se interpreta că, o dată epuizată procedura administrativ – jurisdicţională, partea adresându-se instanţei de judecată potrivit dispoziţiilor de drept comun, este în măsura să beneficieze de toate mijloacele puse la dispoziţie de lege, inclusiv cele date de reglementarea posibilităţii de suspendare, mai ales în condiţiile economiei textului anterior citat (care nu distinge, atunci când dispune potrivit legii).

În acest sens, se impun a fi observate şi dispoziţiile anterior citate, ale art. 40 din OG 121/1998 care, reglementând suspendarea de către organul anterior citat, arată expres că aceasta poate opera doar până la soluţionarea cauzei – ceea ce presupune soluţionarea cauzei de către acel organ administrativ, iar nu până la soluţionarea definitivă a cauzei – ceea ce ar fi presupus dăinuirea efectului suspendării şi dincolo de finalizarea analizei de către jurisdicţia administrativă (de notat că atunci când legiuitorul a intenţionat un astfel de efect, a făcut aceasta expres – de exemplu în alte materii instituind că suspendarea dispusă dăinuie până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate de organul administrativ).

Or, efectul suspendării ce se poate dispune în procedura administrativă fiind limitat ope legis, potrivit însăşi dispoziţiei speciale, la momentul soluţionării cauzei în faţa organului administrativ, dacă s-ar considera că ulterior acestui moment dispoziţiile privind suspendarea pe drept comun, nu sunt accesibile, s-ar ajunge la consecinţa că, după acest moment al pronunţării de către comisie, partea interesată nu ar avea nici un mijloc procesual de a obţine suspendarea deciziei pentru intervalul de timp ulterior soluţionării de către comisie şi până la rămânerea definitivă a acesteia (soluţionarea definitivă în instanţă), ceea ce nu poate fi primit în lumina accesului la justiţie garantat.

Mai subliniază instanţa că situaţia de faţă nu se confundă cu cea a unei proceduri administrativ - jurisdicţionale în curs, când aşa cum a arătat pârâta, într-adevăr, în lumina art. 6 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 (actul administrativ - jurisdicţional pentru care, prin lege organică specială, se prevede o cale de atac în faţa unei alte jurisdicţii administrative speciale poate fi atacat direct la instanţa de contencios administrativ, in termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea înţelege să renunţe la calea administrativ-jurisdicţională de atac), cât timp partea nu a renunţat la calea administrativă de atac, nu se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ (aceasta fiind şi situaţia din decizia de speţă depusă la dosarul cauzei de către pârâtă) ci trebuie să curgă, pentru a obţine suspendarea, la dispoziţiile şi procedura legii speciale. Dar odată finalizată această procedură, aşa cum s-a arătat anterior, devin incidente dispoziţiile de drept comun astfel cum s-a arătat, sens în care excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta va fi respinsă ca nefondată.

Asupra cererii de suspendare, instanţa reţine că, potrivit art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Potrivit art. 14 din aceeaşi lege, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat este dat de acele împrejurări legate de stare de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. Iar, potrivit art. 2 alin. 1 lit. ş din Legea nr. 554/2004, prin paguba iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil, sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în practica sa, a statuat că pentru constatarea îndeplinirii acestei condiţii, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ. În acest sens, poate constitui un caz temeinic justificat: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ. În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, aceasta presupune producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat.

De asemenea, asupra existenţei cazului bine justificat, practica judiciară a stabilit că acesta poate fi reţinut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate, în urma unui probatoriu care să implice o analiză sumară a legalităţii actului de impunere, din perspectiva susţinerilor părţilor, cu neprejudecarea fondului cauzei, existenţa cazului bine justificat nepresupunând prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerinţă şi interpretare ar echivala cu tranşarea fondului cauzei.

În cauză, prin prisma tuturor criteriilor şi condiţiilor impuse de lege, curtea apreciază că sunt date condiţiile suspendării actului administrativ atacat.

Astfel, se retine că apărările avansate de către reclamantă sunt apte să contureze o îndoială serioasă în ce priveşte legalitatea actului administrativ invocat, reclamanta prezentând o situaţie relativă la procedura de cercetare administrativă privind formularea tardivă a acesteia, şi care se impune a fi verificată în prezenta cauză. Astfel, reclamanta a arătat că şeful unităţii a luat cunoştinţă de plata salariului în loc de plata indemnizaţiei de maternitate şi pentru creşterea copilului la data de 11.08.20016, prin Raportul întocmit de reprezentantul Compartimentului resurse umane, că de la acest moment a început să curgă termenul de 60 zile în care trebuia să fie efectuată cercetarea administrativă, care astfel s-a împlinit la 11.10.2016, or procesul – verbal de cercetare administrativă a fost întocmit abia la 15.11.2016, ceea ce nu s-ar încadra în termenul de 60 zile privind desfăşurarea procedurii de cercetare prevăzut de art. 23 alin. 1 din OG 121/1998. Totodată, asupra datei iniţiale privind luarea la cunoştinţă de către comandant a pagubei ca fiind 12.08.2016, reclamanta a învederat o menţiune în acest sens cuprinsă în chiar preambulul raportului din 23.09.2016 (fila 78).

De asemenea, în ce priveşte pârâtul IPJ aceasta a arătat în întâmpinarea depusă (fila 76), relativ la constituirea comisiei de cercetare că, conducătorul unităţii a luat act de producerea pagubei în data de 23.09.2016 prin raportul nr. 434.332/23.09.2016 şi că termenul de finalizare a cercetării era astfel de 21.11.2016, raportul nr. 742.736/15.11.2016 fiind emis în termen, arătând însă totodată că după numirea iniţială comisia a fost ulterior modificată de două ori, prin alte dispoziţii, la 6.10.016 şi 19.10.2016.

Fără a analiza sau a tranşa, în prezentul cadru, justeţea sau nu a aplicării în concret a unor atari dispoziţii, sau temeinicia susţinerilor reclamantei în ce priveşte situaţia de fapt, curtea apreciază că în prezenta cauză atari motive pot justifica la acest moment aparenţa de nelegalitate care să fundamenteze măsura excepţională a suspendării.

De asemeni, se reţine că în cauză este întrunită şi condiţia pagubei iminente, cât timp cuantumul sumei este unul considerabil dacă se are în vedere că este vorba de spre o sumă aferentă venitului reclamantei pentru 6 luni, iar executarea ei imediată putând afecta mijloacele sale de subzistenţă reclamanta având doi copii în întreţinere, dintre care unul de vârstă şcolară, şi având de asemenea şi obligaţii financiare legate de două credite bancare semnificative în derulare (fila 40).

Curtea reafirmă semnificația prezumției de legalitate, autenticitate și veridicitate care guvernează actul administrativ, precum și corolarul dat de principiul executării din oficiu a acestuia, care fac ca suspendarea actului administrativ să fie o situație de excepție. Aceasta însă nu înlătură posibilitatea și necesitatea de a se dispune suspendarea actului administrativ, atunci când motive serioase o justifică, precum s-a arătat în cauză. Respectarea principiului proporţionalităţii în această materie şi punerea în balanţă, pe de o parte, a interesului statului care execută un act ce se bucură de prezumţia de legalitate, şi, pe de altă parte, a interesului particularului care contestă legalitatea actului, reprezintă o analiză pe care instanţa este datoare s-o realizeze în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, astfel cum s-a arătat.

Pentru aceste motive, curtea, reţinând că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, urmează să admită cererea de suspendare a executării deciziei de imputare nr. 400634 din 25.11.2016 emisă de IPJ B. şi menţinută prin hotărârea nr. 30 din 22.03.2017 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul MAI, până la soluţionarea definitivă cauzei.