Recurs. Procedura insolvenţei. Cerere de recunoaştere a unui drept de retenţie în favoarea unui creditor deţinând o creanţă născută în cursul procedurii. Imposibilitatea legală de constituire a unui asemenea drept

Recurs. Procedura insolvenţei. Cerere de recunoaştere a unui drept de retenţie în favoarea unui creditor deţinând o creanţă născută în cursul procedurii. Imposibilitatea legală de constituire a unui asemenea drept

Decizia nr. 100/C/2017/R din 12.09.2017

- art. 36 şi 39 din Legea nr. 85/2006

Prin Sentinţa nr. 274/F din 2 martie 2017, Tribunalul (...) a respins cererea formulată de petenta intimată (...) (...), dom. în (...), str. (...), jud. (...), în contradictoriu cu debitorul S.C. (...) (...) S.R.L., cu sediul social în (...), str. (...), judeţul (...), cod unic de înregistrare (...), număr de înregistrare în registrul comerţului J0(...)/1999, societate în faliment, reprezentantă prin lichidatorul judiciar (...) (...) S.P.R.L., cu sediul în (...), (...), jud. (...), cod unic de înregistrare, număr de înregistrare în R.S.P. (...), respectiv cu creditorii (...) S.A. prin Sucursala (...) cu sediul în (...), str. (...), judeţul (...), intimat Cabinet De Insolvenţă (...) cu sediul în (...), str. (...), judeţul (...), în calitate de fost lichidator judiciar al debitorului, privind dreptul de retenţie solicitat de petenta intimată (...) (...) până la contravaloarea preţului achitat, în sumă de 49.432,6 lei, a dobânzii legale, asupra obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, precum şi cu privire la preţul achitat şi la valoarea investiţiilor efectuate la imobilul achiziţionat, în cuantum de 86.800 lei şi a sporului de valoare adus imobilului prin lucrările efectuate şi a cheltuielilor efectuate cu perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/2010 şi obţinerea autorizaţiei de construire, partajarea imobilului, edificarea mansardei şi renovarea integrală a imobilului, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătorul sindic a reţinut următoarele:

Prin Decizia Nr.224/C/2015 – R pronunţată de Curtea de Apel (...) la data de 17 noiembrie 2015 a fost admis recursul declarat de recurenta pârâtă (...) (...) (...) cu domiciliul ales la Cab.av. (...) din (...), str. (...), judeţul (...) împotriva sentinţei nr. 608/F din 9 aprilie 2015 Tribunalul (...) pe care o casează în parte cu privire la cererea de completare a dispozitivului Încheierii nr.3954/F/2014 pronunţate de Tribunalul (...) referitor la cererea privind dreptul de retenţie solicitat de intimată, pe care o trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe, ţinând seama de considerentele prezentei decizii.

În considerentele deciziei de trimitere, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Examinând sentinţa recurată s-a constatat că judecătorul sindic a calificat greşit cererea recurentei pârâte referitoare la dreptul de retenţie ca fiind o cerere de lămurire dispozitiv, respingând-o cu motivarea că tinde la modificarea soluţiei, atât timp cât din motivele cererii şi textul normativ invocat de pârâtă rezultă că aceasta solicitase completarea dispozitivului sentinţei cu privire la constatarea dreptului său de retenţie.

Judecătorul sindic trebuia să procedeze la completarea soluţiei pronunţate prin încheierea nr. 3954/F/2015 şi să soluţioneze cererea pârâtei referitoare la constatarea dreptului de retenţie.

S-a mai reţinut că celelalte motive de recurs privind nesoluţionarea cererii de completare a dispozitivului, la pct. 3 şi 4 sunt neîntemeiate, întrucât recurenta pârâtă nu formulat o cerere (acţiune, sesizare) către judecătorul sindic să se pronunţe asupra obligaţiei de garanţie de evicţiune sau asupra restituirii prestaţiilor cu privire la preţul achitat ori valoarea investiţiilor, asupra partajării imobilului. Instanţa de fond nu a fost sesizată cu acest obiect şi nu putea soluţiona astfel de pretenţii fără a depăşi limitele investirii sale de către părţi.

S-a constatat că judecătorul sindic nu a soluţionat fondul cererii pârâtei privind constatarea dreptului său de retenţie. Prin cererea astfel înregistrată, petenta (...) (...), dom. în (...), str. (...), jud. (...) a solicitat instanţei, în temeiul art. 281 ind. 2 Cod de procedură civilă, lămurirea dispozitivului Încheierii nr. 3954/F/2014 pronunţate de Tribunalul (...) - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi fiscal, în Dosar nr. (...)/2009, referitor la pronunţarea instanţei asupra capătului de cerere privind dreptul de retenţie solicitat de petenta, asupra obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, precum şi cu privire la preţul achitat şi la valoarea investiţiilor şi a sporului de valoare adus imobilului prin lucrările efectuate şi a cheltuielilor efectuate cu perfectarea contractului de vânzare-cumpărare şi obţinerea autorizaţiei de construire, partajarea imobilului, edificarea mansardei şi renovarea integrală a imobilului.

Având în vedere limitele rejudecării cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 Cod de procedură civilă, instanţa a analizat doar cererea petentei privind dreptul de retenţie asupra imobilului situat în (...) str. (...) (...), înscris în CF nr. (...) a Municipiului (...), nr. cadastral (...)/II, bun ce a aparţinut debitoarei S.C. (...) (...) S.R.L., cu sediul social în (...), dobândit de petentă prin Procesul-verbal de adjudecare din data de 03.03.2010 şi Contractul de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010 autentificat de Biroul Notarului Public (...) şi a dispus notarea cererii în anulare formulată de lichidatorul judiciar în Partea a III-a a Cărţii Funciare nr. (...) a Municipiului (...), nr. cadastral (...)/II.

Astfel, instanţa a constatat că în cadrul prezentului dosar (...)/2009, la data de 05.04.2013, (...) (...) S.P.R.L., cu sediul în (...), (...), jud. (...), cod unic de înregistrare, număr de înregistrare în R.S.P. (...), în calitate de lichidator judiciar al debitorului S.C. (...) (...) S.R.L., cu sediul social în (...), str. (...), judeţul (...), cod unic de înregistrare (...), număr de înregistrare în registrul comerţului J0(...)/1999, în contradictoriu cu intimata (...) (...), dom. în (...), str. (...), jud. (...), a solicitat instanţei a constata nulitatea absolută a Procesului-verbal de licitaţie din data de 01.03.2010, a Procesului-verbal de adjudecare din data de 03.03.2010 şi a Contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010 autentificat de Biroul Notarului Public (...); a dispune restabilirea situaţiei anterioare încheierii Procesului-verbal de licitaţie din data de 01.03.2010, a Procesului-verbal de adjudecare din data de 03.03.2010 şi a Contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010 autentificat de Biroul Notarului Public (...) şi a dispune notarea cererii în anulare formulată de lichidatorul judiciar în Partea a III-a a Cărţii Funciare nr. (...) a Municipiului (...), nr. cadastral (...)/II, pe considerentul că, în sinteză, la data de 01.03.2010, lichidatorul judiciar susmenţionat a organizat o şedinţă de licitaţie publică cu strigare pentru vânzarea imobilului susmenţionat di patrimoniul societăţii, acesta fiind adjudecat intimatei (...) (...), la preţul de 10.000 euro + T.V.A., conform facturii fiscale din data de 01.03.2010, fără a respecta măsurile premergătoare lichidării (prevăzute de art. 113 din legea-cadru), respectiv fără aprobare din partea creditorilor, Procesul-verbal al adunării creditorilor fiind din 03.03.2010, prin raportul de activitate depus de lichidator la dosarul cauzei la termenul din 18.03.2010, la o diferenţă de 15 zile de la data presupusei adunări a creditorilor, precum şi în încheierea de şedinţă datată 18.03.2010 lichidatorul arată că „Va convoca adunarea creditorilor, pentru alegerea modalităţii de valorificare.”, astfel că este în contradicţie cu normele imperative ale legii cadru modul de administrare a lichidării averii debitoarei.

Prin întâmpinarea înregistrată la instanţă la data de 13.06.2013, cât şi prin Concluziile scrise înregistrate la data de 25 martie 2014, intimata (...) (...) a invocat în principal excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de către lichidatorul judiciar, întrucât acesta nu poate solicita anulare contractului de vânzare-cumpărare prin invocarea propriei culpe, a propriei neregularităţi, excepţia fiind fundamentată în sinteză pe dispoziţiile art. 1336, 1337 şi 1339 Cod Civil Cuza, care consacră obligaţia vânzătorului de garanţie pentru liniştita posesiune a lucrului şi pentru viciile acestuia; a invocat inopozabilitatea în raport cu intimata în cauză a sentinţei intermediare prin care s-a anulat procesul-verbal al creditorilor falitei, această sentinţă nefiind pronunţată în contradictoriu cu partea susmenţionată; excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în sens material faţă de intimată, având în vedere data întocmirii procesului-verbal a cărui anulare se solicită, respectiv 01.03.2010; a solicitat instanţei respingerea acţiunii formulate ca netemeinică şi nelegală şi menţinerea situaţiei actuale de carte funciară, respectiv calitatea intimatei de proprietar de bună credinţă, iar în subsidiar, a se constata dreptul de retenţie al intimatei asupra imobilului în litigiu, până la contravaloarea preţului achitat, în sumă de 49.432,6 lei, a dobânzii legale, a investiţiilor efectuate, în sumă de 86.80 lei, a raportului de plusvaloare a imobilului prin lucrările efectuate, precum şi a cheltuielilor cu perfectarea contractului de vânzare-cumpărare (...)/2010, a cheltuielilor cu obţinerea autorizaţiei de construire; cu cheltuieli de judecată.

Pe fond, invocă în sinteză că baza legală invocată în susţinerea acţiunii, respectiv art. 116 şi 117 din Legea 85/2006 se referă la atribuţiile lichidatorului şi nu face vreo referire la vreo nulitate a actelor efectuate de lichidator în numele falitei, iar la data întocmirii contractului de vânzare-cumpărare lichidatorul (...) şi-a dovedit calitatea de reprezentant al societăţii falite.

Prin Încheierea nr. 3954/F/2014 pronunţată de Tribunalul (...) - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi fiscal, în Dosar nr. (...)/2009, instanţa a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar (...) (...) S.P.R.L., cu sediul în (...), în calitate de lichidator judiciar al debitorului S.C. (...) (...) S.R.L., cu sediul social în (...),, în contradictoriu cu intimata (...) (...), dom. în (...), str. (...), jud. (...), şi în consecinţă: a constatat nulitatea absolută a Procesului-verbal de licitaţie din data de 01.03.2010, a Procesului-verbal de adjudecare din data de 03.03.2010 şi a Contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010 autentificat de Biroul Notarului Public (...); a dispus restabilirea situaţiei anterioare încheierii Procesului-verbal de licitaţie din data de 01.03.2010, a Procesului-verbal de adjudecare din data de 03.03.2010 şi a Contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010 autentificat de Biroul Notarului Public (...); a dispus notarea cererii în anulare formulate de lichidatorul judiciar în Partea a III-a a Cărţii Funciare nr. (...) a Municipiului (...).

A respins excepţiile procesuale ale inadmisibilităţii acţiunii şi respectiv, prescripţiei dreptului la acţiune faţă de intimata (...) (...), invocate de către aceasta.

Cu ocazia soluţionării cauzei menţionate mai sus, instanţa a omis să soluţioneze cererea petentei formulată în cadrul întâmpinării, privind dreptul de retenţie asupra imobilului ce a făcut obiectul acţiunii în anulare, cerere care, din perspectiva dispoziţiilor art. 281 ind. 2 Cod de procedură civilă, este o veritabilă cerere de completare a dispozitivului Încheierii nr. 3954/F/2014.

A mai reţinut instanţa de fond că dreptul de retenţie este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor, reprezentând uneori şi o formă de manifestare a excepţiei de neexecutare, şi constă în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa, până ce debitorul nu-i plăteşte ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun.

În speţă, având în vedere că la data de 24.04.2014, prin Încheierea nr. 3954/F/2014 rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 142/C/2015- R pronunţată de Curtea de Apel (...) la data de 26 iunie 2015, a fost anulat actul de adjudecare din data de 03.03.2010 şi Contractul de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010, în baza căruia petenta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în favoarea petentei s-a născut un drept de creanţă, putând fi înscrisă la masa credală în condiţiile art. 64 din Legea nr. 85/2006.

În situaţia bunurilor reintrate în proprietatea debitorului aflat în insolvenţă, dispoziţiile art. 116, 117 din actul normativ menţionat mai sus instituie o obligaţie în sarcina lichidatorului de a inventaria, evalua şi valorifica aceste bunuri, nefiind posibilă instituirea unui drept de retenţie în favoarea petentei, întrucât s-ar încălca drepturile celorlalţi creditori, având în vedere că insolvenţa este o procedură concursuală. Fiind o procedură specială, aceasta derogă de la normele de drept comun.

Astfel, instanţa a respins cererea petentei, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen, a declarat recurs recurenta (...) (...) (...), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului (...), în subsidiar modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii reconvenţionale privind dreptul de retenţie al recurentei asupra imobilului din (...) Str. (...) (...).

În motivare, arată că Sentinţa nr.274/F/2017 se impune a fi casată deoarece instanţa de fond nu a judecat fondul cauzei, hotărârea atacată nu este motivată. Astfel instanţa de fond nu s-a pronunţat şi nu a analizat cererea de retenţie formulate de recurentă limitându-se în mod greşit a face trimitere la dispoziţiile art. 116-117 din Legea insolvenţei. Procedând în acest mod, instanţa de fond a încălcat obligaţia stabilită de art. 261 alin. 1 pct. 5 Vechiul Cod de procedură civilă, aceea de a demonstra în scris de ce s-a ajuns la soluţia dată, obligaţie esenţială, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. 2 VECHIUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ.

În mod greşit instanţa de fond s-a limitat a "motiva" hotărârea atacată prin trimiterea la art. 116 şi 117 din Legea nr. 85/2006 şi a concluzionat că dreptul de retenţie nu poate fi admis întrucât s-ar încălca drepturile celorlalţi creditori. Recurenta, în timpul procedurii de faliment, a cumpărat imobilul de la reprezentantul legal, a efectuat investiţiile şi a renovat total şi a mansardat apartamentul.

Dreptul de retenţie este un adevărat drept real de garanţie imperfect în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-1 restituie, are dreptul să ţină lucrul respectiv, să refuze restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.

Dreptul de retenţie este recunoscut de legiuitor (art. 39 Legea 85/2006) şi trebuie plătit înaintea celorlalţi creditori, dreptul de retenţie producând astfel, în atare situaţie, efecte asemănătoare privilegiului. Legea 85/2006 prevede clar la art. 39 : "(1) Creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipoteca, gaj sau altă garanţie reala mobiliara ori drept de retenţie de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 36 cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 116 - 118 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute la art. 121 alin. (1) pct. 1, a bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie.

Prin neanalizarea de către instanţa de fond a dreptului recurentei de retenţie invocat şi susţinut de recurentă prin întâmpinare (a achitat taxa de timbru de 120 lei), respectiv a recunoaşterii şi acordării dreptului de retenţie, apreciază că i-au fost încălcate drepturile. Prin nepronunţarea asupra apărărilor formulate de recurentă îi sunt vătămate drepturile la un proces echitabil, iar singura soluţie legală este anularea hotărârilor atacate.

Instanţa de fond nu a soluţionat cauza - dreptul de retenţie - pe fond, nu a motivat în nici un mod respingerea dreptului de retenţie, deşi Legea 85/2006 recunoaşte indirect acest drept la art. 39, astfel că se impune admiterea recursului şi casarea SC 274/172017 şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Recurenta mai arată că instanţa de fond în mod greşit şi-a încălcat propriile dispoziţii. Astfel prin încheierea din 13.10.2016 a dispus amânarea soluţionării cererii de retenţie până la soluţionarea dos. (...)/2016 având ca obiect sistare de indiviziune. La următorul termen instanţa s-a pronunţat pe cererea de retenţie încălcându-si propria dispoziţie.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, arătă că împotriva SC (...) (...) SRL a fost deschisă procedura falimentului la 03.12.2009, după care lichidatorul de la acea vreme a purces la evaluarea bunurilor şi la valorificarea acestora. Astfel că recurenta a participat la licitaţia publică organizată de acesta şi a adjudecat imobilul din (...), Str. (...). Cu ocazia soluţionării cererii privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare, nu i-a fost contestată creanţa împotriva falitei SC (...) (...) SRL, nu i-a fost contestată buna credinţă şi nici investiţiile făcute. Astfel recurenta a edificat o mansarda peste imobilul achiziţionat - din (...) Str. (...) - care este o construcţie nouă şi care nu poate fi proprietatea reclamantei, fiind înscrisă în cartea funciară pe numele recurentei pe baza Autorizaţiei de construire şi nu a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare. Ca urmare, anularea contractului de vânzare cumpărare nu duce la schimbarea proprietarului mansardei. Nici cu privire la acest capăt instanţa de fond nu s-a pronunţat, lăsându-l nesoluţionat.

Recurenta a solicitat, în subsidiar, în măsura în care instanţa va dispune anularea procesului verbal de licitaţie, a procesului verbal de adjudecare şi a contractului de vânzare cumpărare (...)/2010, a se constata dreptul de retenţie al recurentei până la contravaloarea preţului achitat în suma de 49.432,6 lei, a dobânzii legale, a investiţiilor efectuate în sumă de 86.800 lei, a sporului de plus valoare adus imobilului prin lucrările efectuate, precum şi a cheltuielilor cu perfectarea contractului de vânzare cumpărare nr. (...)/2010, a cheltuielilor cu obţinerea autorizaţiei de construire. A fost achitată laxa de timbru aferentă acestui capăt de cerere şi a fost depusă la termenul din 13.06.2013.

În subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea SC 274/F/20I7 în sensul admiterii cererii de retenţie cu stabilirea unui drept de retenţie până la restituirea sumelor reprezentând contravaloare preţ de achiziţie imobil, dobânda legală, contravaloarea investiţiilor efectuate, a cheltuielilor cu obţinerea autorizaţiei de construire şi a costurilor cu perfectarea contractului de vânzare cumpărare, pentru următoarele motive:

Împotriva fostului lichidator CI (...) nu s-a luat nici o măsură de actualul lichidator, nu i-a fost atrasă răspunderea pentru presupusele încălcări, ceea ce dovedeşte complicitatea acestora, singura care riscă să sufere vreun prejudiciu fiind cumpărătoarea de bună credinţă, care a achitat preţul, a efectuat investiţii, iar BNP (...) i-a confirmat ca CII (...) este reprezentantul legal al falitei şi că are dreptul să vândă, şi cu toate acestea contractul de vânzare cumpărare a fost anulat.

Consideră că dreptul de retenţie este admisibil, deoarece recurenta este cumpărător de bună credinţă, stare de fapt necontestată de reclamantă în nici un fel, a intrat în posesia apartamentului, şi a efectuat investiţii respectiv mansardare şi renovare totală a imobilului, deoarece acesta se afla într-o stare avansată de degradare şi nu se putea locui în el. La data achiziţionării a obţinut autorizaţia de construire nr. (...)/22.11.2012, iar în prezent imobilul este în întregime mansardat şi renovat. Lucrările de mansardare şi renovare au fost în valoare de 86,800 lei conform Contractului de execuţie şi a situaţiilor de lucrări. La data cumpărării lichidatorul (...) i-a dat convingerea fermă că acesta are dreptul sa vândă şi imobilul situat în (...) Str. (...), iar BNP (...) (...) i-a confirmat că toate actele sunt în regulă, motiv pentru care s-a încheiat Contractul de vânzare cumpărare (...)/20.04.2010. Astfel nu a fost contestată buna credinţă a recurentei şi nici nu s-a dovedit vreo culpă în sarcina sa, singurele obiecţiuni fiind cele care privesc activitatea desfăşurată de practicianul în insolvenţă (...). Instanţa de fond nu a motivat în nici un mod cum va fi imobilul împărţit şi folosit, deoarece recurenta a renovat şi mansardat imobilul, astfel că mansarda nu a fost nici o dată în proprietatea falitei. Şi în prezent imobilul în litigiu este folosit de recurentă împreună cu sora sa, acolo având domiciliul.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 261, art. 304 şi următoarele, art. 312 din Vechiul Cod de procedură civilă, art. 39, 81, art. 122 din Legea 85/2006.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

În recurs nu au fost administrate probe.

Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate de recurentă, Curtea de Apel a constatat că acesta nu este fondat, urmând să fie respins, pentru următoarele considerente:

Recurenta susţine, în primul rând, că hotărârea atacată nu este motivată, nefiindu-i analizată pe fond cererea, astfel că solicită casarea Sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă Vechi, hotărârea recurată poate fi modificată dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau dacă cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv de recurs vizează respectarea de către instanţă a cerinţelor prevăzute de lege pentru motivarea hotărârii recurate prevăzute de art. 261 pct.5 Cod procedură civilă.

Motivarea în fapt şi în drept a soluţiei pronunţate este o condiţie de legalitate a hotărârii, lipsa acesteia neputând fi substituită de către instanţa de control judiciar, chiar dacă soluţia pronunţată este confirmată de probele administrate în cauză. Motivarea se impune pentru asigurarea legalităţii hotărârii în sensul explicării dispozitivului ce intră în puterea lucrului judecat, lipsa acestei motivări sau argumentarea insuficientă ori contradictorie echivalând cu o nesoluţionare în fond a cauzei. Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea hotărârii.

Pe calea acestui motiv de recurs, recurenta a invocat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, însă din analiza considerentelor sentinţei rezultă că este redată situaţia de fapt, încadrarea în drept, sunt examinate argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, iar această expunere este una logică şi clară, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs invocat de către recurentă. Instanţa de fond a avut în vedere soluţionarea cauzei doar în limitele fixate prin Decizia de casare, respectiv a analizat şi s-a pronunţat doar asupra cererii recurentei de constatare a unui drept de retenţie în favoarea sa, astfel cum s-a statuat prin Decizia de casare nr. 224/C/2015-R a Curţii de Apel (...), astfel că nu avea obligaţia de a analiza decât argumentele părţilor asupra acestei cereri, nu şi celelalte argumente invocate de recurentă prin întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual şi prin intermediul căreia a solicitat şi recunoaşterea dreptului de retenţie.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat implicit de către recurentă este cel prevăzut la art. 304 pct.9 Cod procedură civilă care se referă la hotărârea lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Acest motiv de recurs vizează cazul în care nu se poate determina din considerentele hotărârii dacă s-a aplicat corect legea ori la situaţia în care instanţa aplică norme de drept substanţial cu totul străine cauzei deduse judecăţii sau aplică greşit dispoziţii legale incidente cauzei.

În speţă, din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă care au fost prevederile legale care au stat la baza pronunţării soluţiei din dispozitiv, nu se poate constata aplicarea unor prevederi legale care să nu fi fost incidente cauzei ori invocate de către părţi şi nici o aplicare greşită a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Într-adevăr, aşa cum susţine recurenta, dreptul de retenţie este un adevărat drept real de garanţie imperfect în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să ţină lucrul respectiv, să refuze restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun. Însă, aşa cum în mod corect a reţinut judecătorul – sindic, în cauză trebuie ţinut cont de specificul procedurii insolvenţei şi de principiile şi regulile de drept cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun, aplicabile cu prioritate în această materie. Însăşi recurenta face trimitere la dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 85/2006, din cuprinsul cărora rezultă că Legea privind procedura insolvenţei nu prevede posibilitatea creditorului având ca şi garanţie un drept de retenţie constituit anterior deschiderii procedurii de a deţine bunul şi de a refuza restituirea lui până ce debitoarea îi va restitui sumele de bani datorate, ci reglementează posibilitatea creditorului care are deja recunoscut un drept de retenţie şi, deci este şi rămâne creditor garantat, de a solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 36 cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediata, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 116 - 118 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute la art. 121 alin. (1) pct. 1, a bunului asupra căruia poarta dreptul de retenţie. Faţă de aceste prevederi legale, a făcut referire judecătorul – sindic la dispoziţiile art. 116-117 din Legea privind procedura insolvenţei.

Aşa cum în mod corect a reţinut judecătorul – sindic, pentru sporul de valoare, îmbunătăţirile şi investiţiile efectuate de recurentă asupra imobilului cumpărat în procedura insolvenţei, precum şi pentru preţul achitat, recurentei i s-a stabilit, în mod irevocabil un drept de creanţă împotriva debitoarei. Astfel, prin Încheierea nr. 3954/F/2014 rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 142/C/2015- R pronunţată de Curtea de Apel (...) la data de 26 iunie 2015, a fost anulat actul de adjudecare din data de 03.03.2010 şi Contractul de vânzare-cumpărare nr. (...)/20.04.2010 în baza căruia recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar în favoarea acesteia s-a născut un drept de creanţă, putând fi înscris la masa credală în condiţiile prevăzute de Legea nr. 85/2006. Cât priveşte dreptul de retenţie, acesta nu poate fi acordat, ulterior deschiderii procedurii şi pentru o creanţă născută tot după deschiderea procedurii, deoarece contravine spiritului şi scopului legii insolvenţei, imobilul urmând să fie vândut imediat în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor înscrişi la masa pasivă.

În cadrul procedurii insolvenţei, dreptul de retenţie prezintă anumite particularităţi. Odată deschisă procedura insolvenţei, toate bunurile proprietatea debitorului se valorifică de către practician în cadrul procedurii. Astfel că, titularul unui drept de retenţie constituit anterior deschiderii procedurii are obligaţia predării bunului în vederea valorificării lui în cadrul procedurii, rămânând creditor garantat, iar creditorul care nu are constituit un drept de retenţie până la data deschiderii procedurii, nu îşi mai poate constitui un asemenea drept, încălcându-se scopul, litera şi spiritul legii privind procedura insolvenţei, precum şi drepturile celorlalţi creditori, având în vedere că vorbim de o procedură concursuală.

Pentru considerentele mai sus expuse, apreciind nefondate motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 Cod de procedură civilă Vechi, Curtea a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de către recurentă şi menţinerea în tot a sentinţei atacate, fără cheltuieli de judecată, acestea nefiind solicitate.

Domenii speta

Spete similare