Decizie itrsv de suspendare a serviciului silvic. Legalitate.

Art. 1-6 din Legea nr. 374/2006

Legea nr. 374/2006 nu defineşte expres noţiunea de „proprietar al terenurilor forestiere”, respectiv nu distinge dacă suspendarea serviciului public cu specific silvic se aplică proprietarului iniţial al terenului forestier sau proprietarilor subsecvenţi, astfel că în interpretarea legii trebuie ţinut cont de scopul general al acestui act normativ – de protejare a fondului forestier atribuit nelegal, de conservare a acestuia pentru a putea fi redat adevăratului proprietar, determinat în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive (definitive şi irevocabile, în terminologia vechiului Cod de procedură civilă). Prin urmare, faţă de acest scop al legii, Curtea va reţine că legiuitorul a avut în vedere proprietarul terenului căruia îi incumbă obligaţiile prevăzute de Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic şi legislaţia subsecventă.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 49/26.01.2015 Tribunalul Covasna – Secţia civilă a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta A. având ca obiect anularea solicitării de suspendare a serviciului public cu specific silvic făcută de Comisia Judeţeană B. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi a deciziilor nr. x904/10.06.2014, nr. x905/10.06.2014 şi nr. x374/26.06.2014 emise de ITRSV C. prin care s-a dispus măsura suspendării acestui serviciu, cu privire la suprafaţa de teren forestier de 2.017,5 ha, precum şi a Notei de constatare înregistrată la Ocolul Silvic Privat D. sub nr. xx39/01.07.2014.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta a invocat, ca prim motiv de recurs, faptul că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material şi cuprinde motive contradictorii.

Astfel, deşi confirmă lipsa calităţii sale de proprietar în privinţa terenurilor cu privire la care s-a suspendat serviciul silvic, instanţa de judecată respinge în mod contradictoriu cererea de anulare a actelor administrative, cu o motivare superficială: „prin suspendarea serviciului silvic nu s-a cauzat o vătămare a drepturilor sau intereselor reclamantei care a arătat că vătămarea decurge doar din faptul că nu mai este proprietara terenurilor în cauză. Or, nemaifiind proprietar şi măsura de suspendare nefiind în sarcina sa [...] nu există riscul ca reclamanta să fie sancţionată”. Or, vătămarea sa rezultă din calitatea acesteia de destinatar al actului administrativ atacat, act care a fost încheiat cu nerespectare normelor legale.

Recurenta a arătat că lipsa unei minime diligenţe ce ar fi permis identificarea proprietarului nu poate rămâne nesancţionată prin confirmarea efectelor actelor administrative şi că, prin emiterea actelor administrative către un destinatar care nu are calitatea de proprietar al imobilului, sunt prejudiciaţi atât proprietarii, care nu sunt înştiinţaţi cu privire la acte administrative care îi privesc în mod direct, dar şi recurenta, convocată în mod repetat la control şi în privinţa căreia s-au emis actele administrativ.

Un alt motiv de recurs invocat de recurentă a fost acela că instanţa de judecată nu a analizat toate motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv, deşi s-a susţinut că măsura suspendării serviciului silvic nu se mai justifică, având în vedere suspendarea dosarului nr. xxx2/305/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, în data de 04.12.2014, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. 1 pct. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, instanţa de judecată nu a răspuns în niciun fel acestui motiv.

Or, din dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă rezultă necesitatea existenţei motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, motivarea clară, convingătoare şi pertinentă a hotărârii constituind o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Recurenta a mai susţinut, de asemenea, că printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Această concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, Curtea arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat „ascultate”, adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor (Cauzele Van de Hurk c. Olandei, 1994; Cauza Albina c. României, 2005).

Un alt motiv de recurs invocat de recurentă vizează faptul că instanţa de judecată a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, instanţa de judecată nu s-a raportat la adevăratul proprietar al terenului, ci la persoana care a încheiat contractul de servicii silvice, iar acest raţionament este fundamental greşit, întrucât suspendarea serviciului silvic trebuie să se dispună faţă de proprietarul terenului, iar nu faţă de un proprietar anterior, care la momentul suspendării nu mai are nicio calitate. Chiar dacă la momentul încheierii contractelor de prestări servicii silvice - 01.07.2010 - A. era proprietara terenurilor în cauză, acest fapt nu poate justifica măsura de suspendare a serviciului silvic dispusă faţă de aceasta la momentul la care nu mai avea în proprietate terenurile, fiind lipsit de relevanţă contractantul de prestări servicii silvice, de vreme ce potrivit dispoziţiilor Legii nr. 374/2006 măsura se dispune faţă de proprietarul actual al terenurilor.

Recurenta a mai arătat că măsura suspendării serviciului public a fost dispusă faţă de o persoană care nu are calitatea de proprietar conform înscrierilor din Cartea funciară, iar, conform prevederilor Legii nr. 374/2006, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor avea obligaţia potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 374/2006 de a comunica inspectoratul teritorial de regim silvic şi de vânătoare competent teritorial care este proprietarul terenului pentru care se solicită suspendarea serviciului silvic. De asemenea, art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ, reglementează expres faptul că inspectoratul teritorial suspenda serviciul public silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pe baza comunicării de la alin. (1)

Recurenta a mai arătat că a înştiinţat I.T.R.S.V. C., cu bună credinţă, că în cuprinsul actelor administrative emise nu sunt precizate clar datele de identificare ale terenurilor forestiere pentru care se suspendă serviciul silvic, făcându-se referire doar la suprafeţele ce fac obiectul procesului-verbal de punere în posesie nr. 1/01.02.2006, care cuprinde mai multe imobile distincte, această autoritate publică a perseverat într-un exces de putere, iar ca urmare a acestor înscrisurilor prezentate şi a explicaţiilor furnizate, a fost întocmită Nota de constatare înregistrată la Ocolul Silvic Privat D. sub nr. xx39/01.07.2014, prin care s-a reţinut că: „având în vedere anexa 1 şi 2 din care rezultă că doamna A. nu mai este proprietară pe întreaga suprafaţă de pădure în cauză, cei prezenţi consideră că este necesară o analiză juridică privitor la dispunerea efectuării inspecţiei de fond.”

Or, actele contestate vizează suprafeţe de teren neidentificate în concret de autorităţile publice şi, sub acest aspect, instanţa de judecată reţine că „art. 3 alin. (2) dispune că este necesară precizarea clară a datelor de identificare a terenurilor forestiere, în conformitate cu amenajamentul silvic”. Deşi confirmă necesitatea precizării clare a datelor de identificare a terenurilor, recurenta a arătat că instanţa de judecată reţine în mod greşit că „nu era necesar să se întocmească un alt document care să evidenţieze aceleaşi date”. Or, din conţinutul adresei nr. 3794/06.06.2014 şi anexele aferente rezultă măsurile ce urmează a fi dispuse, respectiv: suspendarea serviciului silvic pentru terenurile forestiere deţinute în proprietate de A., în comuna E., identificate atât ca şi suprafeţe, cât şi ca amplasament cadastral în procesul-verbal de punere în posesie nr. 1/01.02.2006, sistarea serviciilor silvice, obligarea proprietarului prin structura silvică ce asigură serviciile silvice să asiste la predarea suprafeţei de teren de 2017, 5 ha către Ocolul Silvic F..

Prima instanţă, în opinia recurentei, nu a ţinut cont că legalitatea actelor administrative emise este o condiţie sine qua non pentru implementarea acestora, iar dacă exista vreun dubiu în privinţa acestui aspect, instanţa trebuie să vegheze la restabilirea ordinii de drept.

Recurenta a mai susţinut că principiul legalităţii actelor administrative presupune ca autorităţile administrative să nu încalce legea şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată. Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a instanţei de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi,

Recurenta a considerat că instanţa de judecată reţine în mod greşit că, prin suspendarea serviciului silvic nu s-a cauzat o vătămare a drepturilor sau intereselor reclamantei, întrucât nemaifiind proprietar, nu poate fi sancţionată. Ceea ce omite instanţa de judecată să analizeze este calitatea A. de persona vizată şi, totodată, obligată prin actele administrative, astfel că vătămarea sa evidentă decurge din faptul că nu este proprietara terenurilor în cauză. Or, fiind stabilită măsura de suspendare în sarcina mea, există riscul iminent de a fi sancţionată în ipoteza în care se continuă prestarea serviciului public cu specific silvic, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 374/2006 prevăzând că „Prestarea serviciului public cu specific silvic cu încălcarea prevederilor prezentei legi constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei”, întrucât este evident că persoana vizată de actul administrativ va fi în final sancţionată. Altfel spus, deşi nu are în administrare şi nu controlează serviciul public cu specific silvic, autorităţile publice pot emite sancţiuni asupra A. în temeiul deciziilor nelegale ce fac obiectul prezentei acţiuni.

Recurenta a precizat că, un alt considerent în dovedirea producerii în mod inevitabil a unei pagube, este cel referitor la lipsa încunoştinţării adevăraţilor proprietari, precum şi a ocoalelor private care administrează terenurile.

Recurenta a mai arătat că, prin intermediul actului administrativ contestat, intimaţii au obţinut, în mod nelegal, suspendarea contractului de servicii silvice ceea ce are drept consecinţă directă imposibilitatea adevăratului proprietar de a exploata pădurea. Această măsură a fost dispusă în condiţiile în care nu mai există identitate între cele două persoane şi textul legal impune existenţa unei astfel de identităţi. Prin emiterea actului administrativ nelegal se creează un mecanism prin intermediul căreia se produce un prejudiciu atât în patrimoniul destinatarului cât şi în patrimoniul unei alte persoane nevizate de actul administrativ contestat în condiţiile în care temeiul legal invocat de intimaţi în justificare prevede clar condiţia ca măsura să fie luată împotriva proprietarului terenului forestier

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă, iar, în probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri noi.

Cererea de recurs a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru de 250 lei, conform art. 24 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 80/2013

Intimata Comisia judeţeană B. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 30-32 vol. I), a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a arătat că, în esenţă, prima instanţă a constatat că temeiul legal al suspendării serviciului public cu specific silvic în speţă îl constituie art. l, 2 şi 3 din Legea nr. 374/2006, potrivit cărora, serviciul silvic cu specific forestier se suspendă pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. l din Legea nr. 169/1997. În fapt, prin raportare directă la textele legale menţionate, s-au reţinut că recurenta este titulara titlului de proprietate nr. xxx9/2007 emis de către Comisia judeţeană B., document prevăzut de art. III alin. l din Legea nr. 169/1997, iar pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe există un proces având ca obiect anularea acestui titlu de proprietate şi a actelor subsecvente de transfer al proprietăţii, suspendarea serviciului public cu specific silvic vizând suprafeţele identificate prin procesul verbal de punere în posesie nr. 1/01.02.2006, care permite identificarea exactă a amplasamentelor terenurilor.

Intimata a considerat că aspectele învederate de către instanţa de fond în motivarea respingerii cererii de chemare în judecată sunt temeinice şi valide, recurenta reclamantă nefăcând dovada unei încălcări a normelor legale în vigoare prin instituirea măsurii suspendării serviciului public cu specific silvic.

Intimata a mai arătat că, prin adresa nr. 6917/28.05.2014, care a fost înregistrată la Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare C. cu nr. 3794/06.06.2014, şi-a îndeplinit o obligaţie legală şi a transmis acestei instituţii, adresa nr. 2823/20.05.2014 emisă de Direcţia Silvică B., solicitând, în temeiul art. 3 alin. 3 din Legea nr. 374/2006, suspendarea serviciului public silvic pentru terenurile forestiere deţinute în proprietate de către dna. A. în comuna E., astfel cum sunt identificate în procesul verbal de punere în posesie nr. 1/01.02.2006.

În opinia intimatei, susţinerile recurentei, conform cărora, instanţa de fond nu s-a raportat la adevăratul proprietar al terenului nu sunt fundamentate, în condiţiile în care art.2 din Legea nr. 374/2006 face referire expresă la „proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute de art. III alin. 1 din Legea nr. 169/1997” şi nu la proprietarii tabulari, care au dobândit proprietatea prin acte ulterioare emiterii titlului de proprietate, iar titlul de proprietate nr. xxx9/2007 constituie actul de reconstituire care se încadrează în prevederile art. 2 din Legea nr. 374/2006.

Intimata a arătat că faptul că, pe de o parte, recurenta se prevalează de împrejurarea că, a transmis proprietatea către alte persoane, iar, pe de altă parte, susţine că, ar fi vătămată de măsura suspendării serviciului silvic public, nu face decât să evidenţieze caracterul echivoc al argumentelor invocate în susţinerea recursului.

În plus, intimata a precizat că, deşi recurenta susţine că, nu are calitatea de proprietară a terenurilor cu vegetaţie forestieră, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a notifica structurile teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în termen de 60 de zile, cu privire la transmiterea proprietăţii asupra terenurilor forestiere, obligaţie pe care o avea conform art. 17 alin. 2 lit. j din Codul silvic. De asemenea, nici donatarii nu au manifestat diligenţa de a încheia un contract de servicii silvice, deşi au dobândit proprietatea în data de 19.12.2013.

În ceea ce priveşte, precizarea clară a datelor de identificare ale terenurilor cu vegetaţie forestieră vizate de măsura suspendării serviciului public cu specific silvic, intimata a arătat că, în opinia sa, Procesul-verbal de punere în posesie nr. 1/01.02.2006 permite localizarea corectă a amplasamentelor terenurilor cu vegetaţie forestieră, acest înscris stând la baza preluării în deplină posesie de către recurenta reclamantă a terenurilor pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate şi, pornind de la acesta, au fost întocmite toate documentaţiile tehnico-administrative, pe care s-a fundamentat emiterea titlului de proprietate şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate.

Referitor la suspendarea dosarului nr. xxx2/305/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, cauză care are ca obiect anularea titlului de proprietate nr. xxx9/27.11.2007 (în baza căruia recurenta reclamantă a dobândit proprietatea asupra terenurilor forestiere pentru care s-a solicitat suspendarea serviciului public), intimata a apreciat că menţinerea măsurilor dispuse în temeiul art. 3 alin. 3 din Legea nr. 374/2006 este justificată şi legală, încetarea acesteia având loc numai la data comunicării de către comisiile judeţene pentru stabilirea drepturilor de proprietate privată asupra terenurilor a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, favorabile proprietarilor, care clarifică situaţia juridică a terenurilor forestiere, către inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare.

În plus, a precizat că suspendarea dosarului nr. xxx2/305/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, a fost dispusă în temeiul art. 413 alin. 1 pct. l Cod procedură civilă, respectiv, pentru că instanţa de judecată a considerat că, dezlegarea cauzei depindea, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Intimatul – pârât Comisariatul de Regim Silvic şi Cinegetic C. (fostul ITRSV C.), prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 42-43 vol. I), a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimatul a arătat că, în fapt, în data de 06.06.2014 a primit solicitarea Comisiei Judeţene B. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de aplicare a prevederilor Legii nr. 374/2006, pentru terenurile forestiere deţinu proprietate de A. în comuna E., astfel cum sunt identific procesul verbal de punere în posesie nr. 1/01.02.2016, aceste informaţii fiind furnizate de către solicitant, având în vedere că pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe se află în curs de soluţionare dosarul civil nr. xxx2/305/2013. Deoarece erau întrunite condiţiile legale, intimatul a arătat că a dispus suspendarea serviciului public silvic, solicitându-se prezenţa proprietarului şi a structurii silvice care administra suprafaţa în litigiu, în vederea predării către un ocol silvic de stat, pentru asigurarea pazei.

Intimatul a mai arătat că terenul asupra căruia s-a dispus măsura este clar identificat, prin procesul verbal de punere în posesie nr. 1/01.02.2016 fiind specificate coordonatele clare ale suprafeţei ce aparţin fondului forestier naţional.

În ceea ce priveşte faptul că petenta nu mai este proprietară asupra terenului, intimatul a arătat că a fost informat, conform Legii nr. 374/2006, de către Comisia Judeţeană B. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de existenţa unui litigiu, iar, la momentul promovării acestui proces, proprietarul terenului în litigiu era reclamanta. Orice act de donaţie sau oricare altul de transmit) proprietăţii se consideră nul, conform prevederilor legale în materie civilă.

Intimatul a mai susţinut că, în ceea ce priveşte regimul silvic, actele pe care noii proprietari le-au încheiat cu O.S.P. D. nu au fost înregistrate la ITRSV C., aşa cum prevede art. 7 lit. A Cod Silvic, respectiv punctul 9 din H.G. nr. 333/3005, ci, numai la momentul la care delegaţii instituţiei s-au deplasat în vederea efectuării controlului de fond, le-au fost prezentate contractele încheiate, fără a fi înregistrate, aspect care, în opinia sa, dovedeşte reaua credinţă a reclamantei.

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de către pârâta Comisia judeţeană B. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 52-54), prin care a arătat că nelegalitatea unei motivări insuficiente nu poate fi acoperită prin argumentul privind nedovedirea vătămării.

În plus, referitor la interpretarea dată de intimata pârâtă dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 374/2006, recurenta a arătat că aceasta este greşită şi nejustificată, sintagma „proprietari” neputând viza decât cei actuali. Vătămarea sa prin emiterea actului administrativ este evidentă, deoarece nu mai are calitatea de proprietar asupra terenurilor forestiere din data de 19.12.2013, iar neîndeplinirea obligaţiei de notificare nu poate absolvi autoritatea emitentă de culpa neidentificării proprietarului actual al terenului.

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de către pârâtul Comisariatul de Regim Silvic şi Cinegetic C. (fostul ITRSV C.), în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 62-64) prin care a arătat că susţinerile din întâmpinare constituie argumente faptice ce antamează fondul cauzei şi nu sunt de natură să contrazică motivele de recurs formulate.

În plus, recurenta reclamantă a mai arătat că dosarul nr. xxx2/305/2013 este suspendat din data de 04.12.2014, astfel că măsura suspendării serviciului silvic nu se mai justifică, menţinerea acestei măsuri producând prejudicii majore în sarcina sa.

Recurenta reclamantă a mai invocat că este incorectă susţinerea intimatului pârât referitoare la claritatea identificării terenului faţă de care s-a dispus măsura de suspendare a serviciului silvic şi că nu pot fi reţinute susţinerile referitoare la nulitatea absolută a contractului de donaţie, donatarii primind donaţia cunoscând situaţia juridică litigioasă a acestor terenuri.

În plus, recurenta reclamantă a mai susţinut că nu se formulează nicio apărare referitoare la critica privind lipsa calităţii sale de proprietar la momentul emiterii actului administrativ contestat.

Prin încheierea de şedinţă din data de 06.11.2015 instanţa a admis solicitarea recurentei reclamante şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1-6 din Legea nr. 374/2006 privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. 1 din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, dispunând totodată suspendarea judecării cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Prin decizia nr. 642/01.11.2016 Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi 6 din Legea nr. 374/2006 privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, excepţie ridicată de A. în Dosarul nr. xxxx/119/2014 al Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 1 - 4 din Legea nr. 374/2006 privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de reclamanta A., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Primul motiv de recurs invocat se referă la contradictorialitatea motivării hotărârii primei instanţe şi lipsa răspunsului la un argument esenţial din cererea de chemare în judecată, motiv ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Verificând sub acest aspect sentinţa, Curtea reţine că prima instanţă a determinat situaţia de fapt prin raportare la înscrisurile administrate în cursul procesului şi a făcut aplicarea, în mod corect, a dispoziţiilor legale incidente – Legea nr. 374/2006, motivarea primei instanţe fiind amplă şi coerentă din punct de vedere logic şi juridic.

Contradictorialitatea invocată de recurentă, între lipsa calităţii de proprietar şi legalitatea actului contestat pentru acest motiv, nu poate fi reţinută, deoarece aspectele citate de recurentă sunt scoase din contextul în care au fost utilizate de prima instanţă. Or, analiza lor, în ansamblul considerentelor, relevă coerenţa motivării hotărârii primei instanţe. Hotărârea primei instanţe nu conţine motive contradictorii şi nici străine de natura pricinii, argumentele reţinute, atât în fapt, cât şi în drept, fiind în acord cu soluţia pronunţată prin dispozitiv.

Nu are relevanţă nici faptul că prima instanţă nu a răspuns argumentului invocat prin cererea de chemare în judecată, referitor la faptul că măsura suspendării serviciului silvic nu se mai justifică, având în vedere suspendarea dosarului nr. xxx2/305/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, în data de 04.12.2014, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. 1 pct. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, deoarece aceasta nu poate echivala cu nemotivarea sentinţei. Astfel, „nemotivarea” vizată de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă presupune ca soluţia adoptată de prima instanţă să fie complet neargumentată, respectiv atât de lapidară încât nu permite verificarea ei de către instanţa de control judiciar, ceea ce nu dat este în speţă.

De altfel, acest argument nici nu este fondat, deoarece suspendarea judecării dosarului nr. xxx2/305/2013 nu poate atrage desfiinţarea măsurii suspendării serviciului silvic, astfel cum invocă recurenta, în condiţiile în care art. 3 alin. 3 din Legea nr. 374/2006 face referire la momentul încetării măsurii exclusiv la momentul pronunţării „hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile”, fără să distingă în funcţie de durata procedurii  finalizate cu aceste hotărâri, astfel că perioada de suspendare a procesului civil nu poate fi avută în vedere la determinarea duratei măsurii suspendării serviciului silvic.

Recurenta reclamantă mai invocă drept motiv de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Astfel, Curtea reţine că, în beneficiul recurentei reclamante s-a emis titlul de proprietate nr. xxx9/2007, aceasta fiind pusă în posesie prin procesul verbal nr. 1/01.02.2006 (filele 194-197 dosar tribunal) pe terenul în suprafaţă de 2.017,6 ha situat în UP IV şi V Ocol Silvic G. şi că acest titlu este, în prezent, contestat pe cale acţiunii privind constatarea nulităţii absolute în cadrul dosarului nr. xxx2/305/2013 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe (filele 211-213 dosar tribunal), acţiunea fiind promovată de către Regia Naţională a Pădurilor la data de 14.11.2013.

Prin contractul de donaţie autentificat sub nr. 1619/19.12.2013, încheiat ulterior promovării litigiului arătat anterior (filele 26-28 dosar tribunal), recurenta reclamantă a donat fiilor săi cota de ½ din fiecare imobil cu datele de CF indicate în contract, reprezentând suprafaţa totală de 14.108 mp teren forestier situat în extravilanul com. E., jud. B., dreptul de proprietate fiind dobândit de donatoare în baza titlul de proprietate nr. xxx9/2007. Acest act a fost înscris în CF, dar nu a fost comunicat structurii teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în condiţiile art. 17 alin. 2 lit. j) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic şi nici nu a fost prezentat instanţei de judecată în dosarul xxx2/305/2013.

Prin adresa nr. 3904/10.06.2014 emisă de ITRSV C. (fila 23 dosar tribunal), în baza comunicării nr. 3794/06.06.2014 şi a adresei nr. 2823/20.05.2014 emise de către Comisia Judeţeană B. pentru stabilirea dreptului de proprietate (filele 192-197 dosar tribunal) s-a dispus suspendarea serviciului public silvic pentru suprafaţa de 2.017,6 ha, identificată prin procesul verbal nr. 1/01.02.2006, decizia întemeindu-se pe dispoziţiile art. 3 alin. 3 din Legea nr. 374/2006 privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. 1 din Legea nr. 169/1997. Această măsură a fost comunicată Direcţiei Silvice B. cu adresa nr. 3905/10.06.2014 (fila 198 dosar tribunal).

Faţă de această situaţie de fapt, în mod corect prima instanţă a reţinut că decizia contestată este legală, fiind incidente dispoziţiile art. 3 alin. 3 din Legea nr. 374/2006, deoarece, în baza acestei norme, inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare au obligaţia legală de a suspenda serviciul public silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere, pe baza comunicării efectuate de către Comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în cazul în care s-a invocat nulitatea titlurilor de proprietate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Legea nr. 374/2006 nu defineşte expres noţiunea de „proprietar al terenurilor forestiere”, respectiv nu distinge dacă suspendarea serviciului public cu specific silvic se aplică proprietarului iniţial al terenului forestier sau proprietarilor subsecvenţi, astfel că în interpretarea legii trebuie ţinut cont de scopul general al acestui act normativ – de protejare a fondului forestier atribuit nelegal, de conservare a acestuia pentru a putea fi redat adevăratului proprietar, determinat în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive (definitive şi irevocabile, în terminologia vechiului Cod de procedură civilă). Prin urmare, faţă de acest scop al legii, Curtea va reţine că legiuitorul a avut în vedere proprietarul terenului căruia îi incumbă obligaţiile prevăzute de Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic şi legislaţia subsecventă.

În cauză, recurenta reclamantă este beneficiara titlului de proprietate nr. xxx9/2007, prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate pe terenul în suprafaţă de 2.017,6 ha, teren ce face parte din fondul forestier şi pentru care aceasta avea încheiat cu OSP D. contractul de servicii silvice nr. 2231/01.07.2010, însă, după promovarea litigiului în dosarul nr.  xxx2/305/2013 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe, având ca obiect anularea titlului de proprietate menţionat anterior, aceasta a transmis, prin donaţie, fiilor săi, o mare parte a fondului forestier, fără să îndeplinească obligaţia prevăzută de art. 17 alin. 2 lit. j) din Legea nr. 46/2008, respectiv „să notifice structurile teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în termen de 60 de zile, cu privire la transmiterea proprietăţii asupra terenurilor forestiere”.

În aceste condiţii, a reţine că măsura suspendării serviciului silvic, reglementată de art. 3 alin. 3 din Legea nr. 374/2006, nu o poate viza pe recurenta reclamantă, care a rămas însă proprietar pe o parte însemnată a fondului forestier şi care este proprietarul în favoarea căruia a fost emis actul de reconstituire contestat, partea înstrăinată fiind donată fiilor săi după promovarea acţiunii de anulare a titlului de proprietate, ar însemna a permite acesteia să invoce, în favoarea sa, nerespectarea unei norme legale, respectiv obligaţia de notificare a autorităţii publice care răspunde de silvicultură asupra transferului de proprietate, contrar principiului de drept „nemo auditur propria turpitudine allegans”(nimeni nu poate invoca în apărare propria sa culpă), cu încălcarea scopului legii speciale, reţinut anterior.

Nici argumentul recurentei reclamante, în sensul că nu a fost identificat terenul asupra căruia s-a instituit această măsură, nu poate fi reţinut, deoarece adresa nr. 3904/10.06.2014 emisă de ITRSV C. face trimitere la toate terenurile cuprinse în procesul verbal de punere în posesie nr. 1/01.02.2006, act în care acestea sunt identificate prin indicarea amplasamentului cadastral.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, curtea va  Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 49/26.01.2015 Tribunalul Covasna – Secţia civilă, care o va menţine.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată,

Domenii speta

Spete similare