Obligarea angajatorului la schimbarea încadrării în grupa superioară de muncă, respectiv la acordarea grupei i de muncă în locul grupei a II-a de muncă - recunoscută voluntar anterior intentării acţiunii.

Obligarea angajatorului la schimbarea încadrării în grupa superioară de muncă, respectiv la acordarea grupei I de muncă în locul grupei a II-a de muncă - recunoscută voluntar anterior intentării acţiunii. Caracterul nefondat al cererii în lipsa unor documente primare de valoare probatorie egală cu a celor ce atestă legala încadrare în grupa a II-a de muncă.

,,Analizând actele şi lucrările dosarului în aceste limite instanţa de apel reţine, pe fond, că pentru întregul interval de timp vizat de cererea de chemare în judecată formulată de către apelant activitatea acestuia a fost încadrată într-o grupă superioară de muncă de către angajator şi anume în grupa a II-a.

Din această împrejurare decurg două concluzii şi anume, pe de o parte, că este corectă constatarea primei instanţe în sensul că procedând aşa intimata şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau conform art.6 din Ordinul MMPS nr.50/1990 şi, pe de altă parte, că împotriva documentelor prin care fostul angajator a realizat o atare încadrare apelantul avea dreptul şi obligaţia de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

De asemenea, se observă că intimata a stabilit categoriile de activităţi care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă prin anexele contractului colectiv de muncă încheiat pentru anii 2000-2001. Astfel, prin acordul dintre angajator şi sindicate s-a hotărât că activităţile de manipulare/depozitare/întreţinere şi reparare a unor diverse materiale şi substanţe explozive (muniţii şi elemente de muniţii, nitroglicerină, explozivi, pulberi negre, pulberi fără fum, produse pirotehnice etc.), inclusiv din cadrul serviciului 42 şi de sculer SDV se încadrează în grupa a II-a de muncă, iar nu în grupa I de muncă astfel după cum pretinde în speţă apelantul.

În sfârşit, se constată că încadrarea activităţilor prestate de către apelant în grupa a II-a de muncă a fost înscrisă în carnetul de muncă al acestuia.

Nici împotriva actelor intimatei de încadrare în grupa a II-a de muncă, nici împotriva anexelor la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate şi nici împotriva înscrierilor din carnetul de muncă apelantul nu a formulat căile de atac prevăzute de normele speciale aplicabile în materie, respectiv Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, art.7 şi 8 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, coroborate cu dispoziţiile generale ale Legii  nr.10/1972.

Neatacând actul de nominalizare în grupa a II-a de muncă şi actele subsecvente apelantul a acceptat tacit situaţia juridică recunoscută prin acesta, temeinicia şi legalitatea sa.

Raportat la cele de mai sus Curtea constată că îndreptăţirea apelantului la încadrarea în grupa a II-a, iar nu în grupa I de muncă este dovedită prin acte care se bucură de o prezumţie de temeinicie şi legalitate nerăsturnată pe căi legale. Constatarea unei stări de fapt şi de drept peste conţinutul acestor înscrisuri, împotriva cărora apelantul avea deschise căi distincte de atac, respectiv a unor împrejurări contrare celor statuate prin intermediul lor de către entităţile îndrituite de lege nu este permisă.

Pe de altă parte, se observă că nici nu este posibilă din punct de vedere obiectiv stabilirea în prezent, cu certitudinea şi rigurozitatea ce trebuie să caracterizeze o hotărâre judecătorească, a unei stări de fapt contrară acestor documente, respectiv a desfăşurării activităţii pe parcursul a peste 20 de ani în alte condiţii decât cele atestate de către angajatorul apelantului, după alţi aproape 20 de ani de la sfârşitul intervalului de timp vizat de acţiune.”

Domenii speta

Spete similare