Condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din o.g. nr. 92/2003 pentru suspendarea contestației administrative, justificarea condiţionalității ca infracţiunile sesizate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în proc

Contencios administrativ și fiscal

Condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 pentru suspendarea contestației administrative, justificarea condiţionalității ca infracţiunile sesizate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Sesizarea organelor de cercetare penală, în vederea constatării existenţei infracţiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, nu justifică măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, obiectul acesteia fiind contestarea deciziei de impunere sub aspectul stabilirii obligaţiei de plată a TVA şi a impozitului pe profit stabilite suplimentar, precum şi a accesoriilor aferente pentru argumentele de fapt şi de drept expuse în contestaţie, pârâta aflându-se în posesia tuturor elementelor pentru a soluţiona contestaţia formulată de reclamantă.

Prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, pot constitui temei al suspendării soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, însă nu este suficient ca organul fiscal să fi sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, ci este necesar ca dezlegarea dată de organele de cercetare penală cu privire la existenţa faptei, identitatea şi vinovăţia autorului să constituie în sine un temei pentru continuarea procedurii administrative, acesta fiind înţelesul noţiunii de înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

(Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal,

sentința civilă nr. 196 din data de 27 ianuarie 2017)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 28.04.2016 sub nr. 3061/2/2016, reclamanta P. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P.T. - Serviciul de Soluţionare a Contestaţiilor anularea deciziei nr. 1678/501 din 27.10.2015 a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara Serviciul de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative a reclamantei împotriva deciziei de impunere nr F-AR 280/10.07.2015 şi Raportului de inspecţie fiscala nr. F-AR 246/10.07.2015 emise de AJFP Arad; obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative formulată; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, s-au arătat următoarele:

În fapt, prin Decizia nr. 1678/501 din 27.10.2015, comunicată prin poştă în data de 06.11.2015, D.G.R.F.P.T. Serviciul de Soluţionare a Contestaţiilor a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulate de P. S.A. împotriva Deciziei de impunere nr F-AR 280/10.07.2015 şi Raportului de inspecţie fiscala nr. F-AR 246 /10.07.2015 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, până la soluţionarea de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a sesizării penale înaintate prin adresa nr. 8517 /25.08.2015, invocând în acest sens prevederile 214 alin. (l) lit. a) din OG nr. 92/2003 republicată.

Reclamanta a invocat nelegalitatea soluţiei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 214 alin. (l), lit. a) C.pr.fisc. pentru a se dispune suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.

O abordare similara, cu privire la caracterul facultativ al suspendării, se regăseşte şi în noul C.pr.civ., care prevede, la art. 413, caracterul facultativ al suspendării cauzei pentru motiv de urmărire penala, chiar si in cazul in care o asemenea măsura este de competenta instanţei.

Chiar si in aceste condiţii, la alin. (3) al art. 413, oportunitatea suspendării este circumstanțiata astfel:

„[3] Cu toate acestea, instanţa poate reveni motivat asupra suspendării, dacă se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluţionarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data Ia care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză. "

Din modul de redactare al textului legal de către legiuitor, atât în ce priveşte prevederile art. 214. alin. (l), lit. a) C.pr.fisc, cat si, prin similitudine, in cazul suspendării judiciare reglementate de art. 413 C.pr.civ., se observă că suspendarea este o măsură supletivă, dispozitivă, iar nu imperativă, aşa cum greşit consideră pârâta DGRFP Timişoara, urmând a fi aplicată în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

Conform art. 214. alin. (1), lit. a) C.pr.fisc, pentru a se putea dispune suspendarea cauzei, organul de soluţionare este obligat să precizeze în mod fundamentat în ce măsură soluţia ce urmează a fi dispusă în cauza penală va avea "o înrâurire hotărâtoare" asupra soluţiei ce va fi emisă în contestaţia administrativă. Astfel, organul fiscal va trebui să facă dovada existentei unei legături de interdependenţă între stabilirea obligaţiilor fiscale în sarcina societăţii şi obiectul sesizării penale, cu indicarea concretă a faptelor săvârşite de reprezentanţii societăţii noastre.

În realitate, organul de soluţionare a contestaţiei arată că nu se poate soluţiona contestaţia administrativă prealabilă înainte de finalizarea cercetărilor penale efectuate asupra reprezentanţilor societăţii, cu privire la săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 8 alin. (l) şi (2) şi art. 9 alin. (l) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005, fără a se indica care anume fapte săvârşite de aceşti reprezentanţi ai societăţii au fost avute în vedere la formularea sesizării penale.

Lipsa acestor menţiuni din conţinutul deciziei nr. 1678/501 din 2015 determină imposibilitatea efectuării oricărui control de legalitate a actului administrativ, motiv pentru care se impune anularea sa, în acest mod fiindu-ne încălcat şi dreptul la apărare, prin necunoaşterea aspectelor avute în vedere la emiterea actului.

Din conţinutul Raportului de expertiză contabilă extrajudiciară, anexat în copie, rezultă că relaţiile comerciale dintre S.C. P. SA, în calitate de beneficiar si L.M. SRL, 1N. SRL şi S.T.B.C. SRL, în calitate de prestatori de servicii, au fost desfăşurate pe baza de contracte comerciale, servicii care au fost contractate de reclamanta în vederea desfășurării unor activităţi ce intrau în obiectul său de activitate (obiectivul 1), cheltuielile au fost înregistrate în evidenţa contabilă în baza unor facturi ce îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea dreptului de deducere a TVA şi de recunoaştere a caracterului deductibil al cheltuielii, ce au fost înregistrate în contabilitate şi raportările contabile periodice la organul fiscal teritorial (Obiectivul 2), iar serviciile prestate de societăţile sus menţionate au fost destinate obţinerii de către subsemnata a unor venituri impozabile (obiectivul 3).

Din conţinutul actelor administrative fiscale contestate, rezultă că în sarcina reclamantei nu au fost identificate nereguli, obligaţiile fiscale suplimentare contestate fiind stabilite în sarcina reclamantei doar datorită comportamentului fiscal al societăţilor care ne-au prestat serviciile.

Însă, organul de inspecţie fiscală a omis a prezenta că aspectele privind comportamentul fiscal al altor contribuabili nu sunt prevăzute în Codul fiscal ca fiind elemente de natură să afecteze caracterul deductibil al cheltuielilor cu achiziţiile de mărfuri sau dreptul de deducere al TVA pentru societăţile cumpărătoare, cum este cazul său.

Nu există în niciun act normativ, naţional sau comunitar, vreo prevedere legală care să condiţioneze exercitarea dreptului de deducere a TVA sau nerecunoaşterea deductibilităţii unei cheltuieli efectuate în baza unor documente justificative, de comportamentul fiscal al furnizorilor săi. Chiar organul fiscal nu a încadrat legal aceste constatări prin procesul verbal din 02.10.2013, nefiind menţionat articolul de lege din cuprinsul Codului Fiscal pe care îşi întemeiază, în drept, măsura de estimare a impozitului pe profit suplimentar stabilit în sarcina reclamantei.

Se impune a se preciza ca toate facturile de achiziţii de servicii sunt completate în mod complet şi corespunzător, aşa cum s-a reţinut şi prin concluziile raportului de expertiză contabilă extrajudiciară, si, prin urmare, respecta atât prevederile legislaţiei naţionale, cat si pe cele ale Directivei TVA 112/2006, in sensul interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, si sunt suficiente, astfel, pentru exercitarea dreptului de deducere al TVA şi recunoaşterea caracterului deductibil al cheltuielilor efectuate de către reclamanta.

Se invocă cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-277/14, PPUH Stehcemp sp. j. Florian Stefanek, Janina Stefanek Iaroslaw Stefanek.

Documentul de baza prin care se reflecta orice tranzacţie comerciala intre parți este reprezentat de factura, acesta fiind si documentul care, prin înregistrarea sa in contabilitate, dobândeşte calitatea de document justificativ, in sensul dat de art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr 82/1991:

„Orice operaţiune economico-financiara efectuata se consemnează in momentul efectuării ei intr-un document care sta la baza înregistrărilor in contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ."

Întocmirea facturii de către furnizorul de bunuri/servicii si primirea acesteia de către beneficiar consimte si arăta faptul ca livrarea/prestarea a avut loc, in acest scop neimpunându-se o confirmare suplimentara prin alte documente care sa reflecte acelaşi aspect.

In acest context, constatarea organului de inspecţie fiscală privind faptul ca reclamanta nu poate face dovada realităţii acestor achiziţii de servicii, in condiţiile in care s-au emis facturi pentru aceste prestări servicii si acestea au fost înregistrate în evidenţa contabilă atât a reclamantei, este vădit eronata si lipsita de temei.

De aceeaşi maniera a decis si Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia emisa in cauza C-80/11 şi C-142/11, Mahageben kft vs Statul ungar.

În dovedirea nelegalităţii şi netemeiniciei obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei, invocă practica judecătorească în materie, respectiv decizia nr. 7405 /22.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Soluţia de suspendare a contestaţiei administrative prealabile, până la soluţionarea cauzei penale pe o perioadă nedeterminată în timp, a devenit o practică în activitatea organelor fiscale, prin care se urmăreşte tergiversarea soluţionării cauzei, fiind împiedicaţi în exercitarea deplină a dreptului de acces la justiţie şi de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzute de art.21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Soluţionarea unei contestaţii pe cale administrativă doar la finalul soluţionării unui dosar penal are ca efect tergiversarea nejustificată a soluţionării cererii, perioadă de timp în care se află în imposibilitatea demonstrării, prin intermediul instanţelor de judecată, a caracterului nelegal şi abuziv ale unor acte administrative fiscale care o aduce prejudicii materiale.

Astfel, prin Ordinele de plată nr. 430/22.06.2015, nr. 431/22.06.2015, nr. 432/22.06.2015, nr. 433/22.06.2015, nr. 500/10.07.2015, nr. 501/10.07.2015, nr. 693/22.09.2015 şi nr.694/22.09.2015, anexate în copie, a achitat la bugetul general consolidat al statului, suma totală de 1.076.120 lei, în baza deciziei de impunere nr. F-AR 280/10.07.2015, sumă ce a solicitat a le fi restituită în urma soluţionării contestaţiei administrative prealabile.

Prin emiterea şi menţinerea măsurii de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative prealabile, este evident că cererea sa subsecventă de restituire a sumelor de bani achitate în temeiul actelor administrative fiscale contestate va fi soluţionată doar după soluţionarea cauzei penale, măsură ce, evident, este de natură să o prejudicieze, fiind lipsită de utilizarea acestor sume de bani în activităţii comerciale curente. Se impune a se mai menţiona că prin soluţionarea contestaţiei administrative pe fondul său nu se produce nici un prejudiciu material în patrimoniul pârâtei, fiind singura modalitate prin care pot fi asigurate toate garanţiile respectării drepturilor constituţionale sus menţionate, în vederea aplicării legii la situaţia de fapt şi restabilirea ordinii de drept încălcate.

În drept, au fost invocate disp. art. 218 alin. (2) C.pr.fisc, coroborate cu disp. art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi pe toate textele de lege invocate în cuprinsul cererii.

Reclamanta a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, conform art. 411 alin. (l) pct. 2) C.pr.civ.

Pârâta D.G.R.F.P. Timişoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În fapt, prin Decizia de impunere nr. F-AR 280 /10.07.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, emisă de AJFP Arad - Inspecţie Fiscală, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. F-AR 246/10.07.2015, au fost stabilite obligaţii suplimentare de plată în sumă de 1.365.677 lei.

Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul AJFP Arad, ca urmare a faptelor constatate, a formulat plângerea penală nr. 8517/25.08.2015 înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti prin care solicită efectuarea de cercetări faţă de dl. C.R.S., în calitate de fost asociat la SC P. SA din Bucureşti, şi dna. C.A.M., în calitate de administrator la SC P. SA din Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 8 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că a omis sa evidenţieze în acte contabile ori în alte documente legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, cât şi evidenţierea în acte contabile ori în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Prin plângerea penală nr. 8517/25.08.2015, organele de inspecţie fiscală precizează faptul că: "ne constituim parte civilă pentru prejudiciul în sumă totală de 1.365.677 lei, reprezentând impozit pe profit în sumă de 505.528 lei şi pentru majorările şi penalităţile de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă totală de 179.041 lei, precum şi debit TVA stabilit suplimentar în sumă de 520.592 lei şi pentru majorările şi penalităţile de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar în sumă totală de 160.516 lei".

Astfel, între stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare de plată stabilite prin decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. F-AR 280/10.07.2015, emisă de AJFP Arad - Inspecţie Fiscală, contestată, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă legătură.

În cuprinsul plângerii penale înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a solicitat dispunerea măsurilor legale de începere a cercetărilor în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 8 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Potrivit doctrinei, acţiunea penală are întâietate faţă de acţiunea civilă deoarece, pe de o parte, cauza materială unică a celor două acţiuni este săvârşirea infracţiunii sau existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, iar, pe de altă parte, soluţionarea acţiunii civile este condiţionată de soluţionarea acţiunii penale în privinţa existenţei faptei, astfel încât se reţine că instituţia suspendării este deosebit de utilă pentru realizarea unei optime administrări a justiţiei, fiind menită să preîntâmpine pronunţarea unor hotărâri greşite sau contradictorii.

Prin Decizia nr. 72/28.05.1996, Curtea Constituţională a reţinut că, nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (l) C.pr.pen., devenit art. 28 alin. (l) din Legea nr. 135/2010 C.pr.pen., potrivit cărora: „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia".

Totodată, se reţine că prin Decizia nr. 95 / 2011, Curtea Constituţională apreciază că: „în ceea ce priveşte posibilitatea organului de soluţionare a contestaţiei de a suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, Curtea a reţinut că adoptarea acestei măsuri este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situaţie este firesc ca procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrativ fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea [...]".

Apreciază că prezenta speţă se circumscrie considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale mai sus enunţate, ţinând seama de faptul că AJFP Arad - Inspecţie Fiscală a înaintată Plângerea penală nr. 8517/25.08.2015 către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva administratorului SC P. SA din Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, în conformitate cu art. 108 din OG nr. 92/2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în vederea analizării de către organele de cercetare penală.

Justa înţelegere a prevederilor legale mai sus invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluţia laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluţionării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.

Având în vedere că faptele constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. F-AR 246/10.07.2015 pe baza cărora a fost emisă Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. F-AR 280/10.07.2015, fac obiectul cercetării penale, întrucât AJFP Arad - Inspecţie Fiscală a înaintat Plângerea penală nr. 8517 /25.08.2015 către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, organele de cercetare penală urmând să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii, rezultă că organul fiscal nu se poate pronunţa asupra fondului cauzei, până la soluţionarea definitivă a laturii penale.

Potrivit Codului de procedură penală, cercetarea penală reprezintă activitatea specifică desfăşurată de organele de urmărire penală, având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptaşilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Astfel, organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, având în vedere că în speţă, veniturile nedeclarate, evidenţierea cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive au implicaţii fiscale, pentru care se ridică problema realităţii acestora.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 C.pr.civ.

De asemenea, în baza art. 411, alin. (1), pct. 2 teza a II-a C.pr.civ., a solicitat judecarea prezentei cauze şi în lipsa sa  la dezbateri.

La termenul de azi, 27.01.2017, Curtea a încuviinţat proba cu înscrisuri, pentru ambele părţi.

Asupra fondului cauzei, faţă de motivele invocate de reclamantă, faţă de apărările pârâtei şi faţă de înscrisurile depuse la dosar, Curtea constată următoarele:

În fapt, împotriva Deciziei de impunere nr F-AR 280/10.07.2015 (filele 47-71 vol. I) şi Raportului de inspecţie fiscala nr. F-AR 246 /10.07.2015 (filele 72-127 vol. I) emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, reclamanta a formulat contestaţie (filele 321-347 vol. II).

Prin Decizia nr. 1678/501 din 27.10.2015 (filele 12-44 vol. I), comunicată prin poştă în data de 06.11.2015, D.G.R.F.P.T. Serviciul de Soluţionare a Contestaţiilor, a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulate de P. S.A. împotriva Deciziei de impunere nr F-AR 280/10.07.2015 şi Raportului de inspecţie fiscala nr. F-AR 246/10.07.2015 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, până la soluţionarea de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a sesizării penale înaintate prin adresa nr. 8517/25.08.2015 (filele 276-320 vol. II), invocând în acest sens prevederile 214 alin. (l) lit. a) din OG nr. 92/2003 republicată.

Pentru a dispune în acest sens, s-a reţinut faptul că organul fiscal a sesizat organele de cercetare penală în vederea constatării săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

S-a reţinut în esenţă, în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei, că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin raportul de inspecţie fiscală, în baza căruia s-a emis decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală contestată, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Reclamanta a invocat nelegalitatea soluţiei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 214 alin. (l), lit. a) C.pr.fisc. pentru a se dispune suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.

Curtea constată, în raport de conţinutul actului de sesizare a organelor de cercetare penală dar şi de cele rezultate din raportul de inspecţie fiscală că în cauză nu este îndeplinită cea de a doua condiţie de fond prevăzută de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, respectiv pârâta nu a justificat condiţionalitatea ca infracţiunile sesizate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Astfel, în decizia de soluționare a contestației fiscale se menționează faptul că  Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul AJFP Arad, ca urmare a faptelor constatate, a formulat plângerea penală nr. 8517/25.08.2015 înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti prin care solicită efectuarea de cercetări faţă de dl. C.R.S., în calitate de fost asociat la SC P. SA din Bucureşti, şi dna. C.A.M., în calitate de administrator la SC P. SA din Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 8 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că a omis sa evidenţieze în acte contabile ori în alte documente legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, cât şi evidenţierea în acte contabile ori în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Prin plângerea penală nr. 8517 /25.08.2015, organele de inspecţie fiscală precizează faptul că se constituie parte civilă pentru prejudiciul în sumă totală de 1.365.677 lei, reprezentând impozit pe profit în sumă de 505.528 lei şi pentru majorările şi penalităţile de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă totală de 179.041 lei, precum şi debit TVA stabilit suplimentar în sumă de 520.592 lei şi pentru majorările şi penalităţile de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar în sumă totală de 160.516 lei.

Raportat la aceste aspecte, Curtea apreciază că sesizarea organelor de cercetare penală, în vederea constatării existenţei infracţiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, nu justifică măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, obiectul acesteia fiind contestarea deciziei de impunere sub aspectul stabilirii obligaţiei de plată a TVA şi a impozitului pe profit stabilite suplimentar, precum şi a accesoriilor aferente pentru argumentele de fapt şi de drept expuse în contestaţie, pârâta aflându-se în posesia tuturor elementelor pentru a soluţiona contestaţia formulată de reclamantă.

Prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, pot constitui temei al suspendării soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, însă nu este suficient ca organul fiscal să fi sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni ci este necesar ca dezlegarea dată de organele de cercetare penală cu privire la existenţa faptei, identitatea şi vinovăţia autorului să constituie în sine un temei pentru continuarea procedurii administrative, acesta fiind înţelesul noţiunii de înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Altfel spus, nu coexistenţa răspunderii penale cu obligaţia fiscală este premisa dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, ci se justifică suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ fiscale numai atunci când organul fiscal este nevoit să aştepte soluţionarea definitivă a sesizării penale, în sensul constatării existenţei sau după caz, a inexistenţei infracţiunii sesizate (în speţă evaziunea fiscală) pentru a dezlega, la rândul său, raportul juridic de drept fiscal cu care a fost învestit, pornind de la concluziile anchetei penale, condiţie ce nu este îndeplinită în cauză.

Concret, autoritatea fiscală trebuie să verifice legalitatea și temeinicia actelor fiscale contestate, în lumina dispozițiilor legale incidente, de drept material și de drept procesual, din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de partea reclamantă, fără ca acest proces să fie în vreun fel condiționat de întrunirea ori nu a elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Din explicațiile oferite în continuare, în justificarea deciziei adoptate, se constată că unicul considerent pentru care organele fiscale au suspendat soluționarea contestației este reprezentat de faptul că au apreciat că există indicii că prin modalitatea de derulare a operațiunilor economice au fost diminuate obligațiile datorate bugetului de stat.

Or, concluziile cercetării penale, dacă în fapt respectivele operațiuni prin care s-ar fi prejudiciat bugetul de stat constituie sau nu deopotrivă fapta penală incriminată prin dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, cu consecința antrenării răspunderii penale, este lipsită de orice relevanță în prezenta cauză, în care ceea ce prezintă interes este răspunderea fiscală. Altfel spus, răspunderea fiscală poate fi antrenată și dacă fapta nu constituie în același timp infracțiune; împrejurarea neantrenării răspunderii penale nu determină în mod necesar neplata datoriilor către bugetul de stat dacă se dovedește că se impune menținerea concluziilor fiscale inițiale.

Raportat la aceste aspecte concrete, Curtea nu poate primi argumentele întemeiate pe decizii ale Curții Constituționale ori jurisprudența Curții de Justiție, neputând fi vorba din nicio perspectivă de necesitatea stabilirii cu prioritate a situației de fapt de către organele de cercetare penală, respectiv de obligația respectării principiului autorității de lucru judecat a hotărârii definitive a instanței penale.

Tot astfel, este neîntemeiată susținerea în sensul că prin soluționarea contestației fiscale anterior finalizării procesului penal ar însemna a fi ignorate cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză. Art. 108 din OG nr. 92/2003 nu obligă organele fiscale, ca autori ai sesizării cu privire la indiciile existenței unei infracțiuni, să suspende soluționarea contestației cu care au fost învestite și în a căror competență intră; textul legal prevede necesitatea sesizării organelor de cercetare penală din perspectiva principiului oficialității în cadrul procesului penal.

Aşadar, Curtea conchide în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării, putându-se în mod pertinent afirma că, mai exact, soluţia din perspectiva laturii penale depinde de soluţia pronunţată de autorităţile fiscale deoarece numai acestea din urmă au competenţa legală a reîncadra faptele şi a decide asupra legalităţii operaţiunilor întreprinse de autoritatea reclamantă, sub aspectul tratamentului fiscal realizat de aceasta.

De observat, punctual, din faptele constatate de organul fiscal şi respectiv din sesizarea penală concepută, că nu există nicio înrâurire asupra hotărârii din contencios fiscal. De altfel, nici în motivare nu se învederează, de o manieră convingătoare, de ce ar trebui suspendată soluţionarea contestaţiei fiscale. Răspunderea fiscală şi penală pot fi angajate concomitent, condiţiile antrenării acestora mergând în paralel, fără ca una să depindă de cealaltă.

Aşadar, se impune a analiza legalitatea deciziei de impunere, elaborată în baza raportului de inspecţie fiscală, din perspectiva criticilor formulate de reclamantă pe calea contestaţiei administrative, fără ca soluţionarea acesteia să depindă de rezultatul anchetei penale care va statua dacă respectivele fapte îmbracă sau nu conţinutul constitutiv al vreunei infracţiuni.

În sfârşit, suspendarea soluţionării contestaţiei nu este obligatorie, ci este facultativă, iar soluţia se impune inclusiv în ipoteza în care sunt îndeplinite condiţiile textului legal (inclusiv deci referitoare la existenţa unei dependenţe între soluţia din penal şi cea din litigiul fiscal), considerent pentru care ea trebuia riguros motivată, odată adoptată, de vreme ce nu este obligatorie dar, în acelaşi timp, implică încălcarea dreptului reclamantei de acces la instanţă (în soluţionarea demersului promovat împotriva unor acte fiscale vătămătoare pentru aceasta). Or, o astfel de motivare lipseşte, astfel cum s-a reţinut în cele ce preced.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/ 2004 raportat la art. 218 C.pr.fisc., Curtea va admite cererea; va anula în parte decizia nr. 1678/501 din 27.01.2015 emisă de pârâta DGRFP Timişoara, în ceea ce priveşte punctul 1 din dispozitiv şi va obliga pârâta DGRFP Timişoara să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. F-AR 280/ 10.07.2015 şi împotriva Raportului de Inspecţie Fiscală nr. F-AR 246/ 10.07.2015 emise de AJFP Arad, ce privesc obligații fiscale de 1 188 473 lei.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantă prin cererea introductivă de instanţă, Curtea va da prevalenţă concluziilor formulate în şedinţă publică cu ocazia cuvântului acordat în dezbateri, ocazie cu care apărătorul părţii reclamante a solicitat să se ia act de faptul că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Domenii speta

Spete similare