Drept procesual civil. Casare parţială cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului

- art. 180 - 184, art. 295 alin. 2, art. 297 alin. 1, art. 261 alin. 1 pct. 5, art. 312 alin. 1, 2, 3 din Vechiul Cod de procedură civilă

A existat o cerere de probaţiune formulată în sensul de a se constata caracterul fals al contractului de vânzare cumpărare, or, instanţa nu a pus-o în discuţia contradictorie a părţilor, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 180 - 184 Cod de procedură civilă. Înscrisul a fost defăimat din perspectiva acestor dispoziţii legale, cercetarea acestuia, în măsura în care a intervenit prescripţia răspunderii penale, era necesar a fi făcută de instanţa civilă.

Prima instanţă s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere, greşit instanţa de apel reţinând contrariul, singura eroare a instanţei de fond fiind nerezolvarea incidentului procedural în legătură cu înscrisul defăimat, procedură ce poate fi însă suplinită în calea de atac a apelului, raportat la art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr.494/12.03.1998 pronunţată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...)/1998, s-a admis acţiunea civilă înaintată de reclamanta (R), împotriva pârâţilor (P1) şi soţia (P2) şi, prin urmare: s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în CF nr.182 (...), nr.top.139/a/2/b, în natură casă, curte şi teren în suprafaţă de 892,5 m.p. cu titlu de cumpărare; s-a dispus întabularea dreptului de proprietate în acest sens în cartea funciară, pe numele reclamantei cu preluarea şi a ipotecii de către reclamantă; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel apelanţii (P2) şi (P1), solicitând în temeiul dispoziţiilor art.103 alin.(1) şi (2) din Codul de procedură civilă, să fie repuşi în termenul de declarare a căii de atac, în consecinţă, apelanţii au solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanţa de fond, pentru ca şi apelanţii pârâţii în cauză legal citaţi, să poată beneficia de dreptul de apărare şi de a formula propriile sale pretenţii asupra acestui transfer al dreptului de proprietate.

Prin decizia civilă nr. 64/Ap/06.03.2014 pronunţată în dosar nr.(...)/(...)/1998, Tribunalul (...) a respins cererea de repunere în termenul legal de apel, formulată de apelantă, a admis excepţia tardivităţii apelului formulat, invocată din oficiu şi a respins apelul civil declarat de apelanţi-pârâţi (P2), (P1), împotriva Sentinţei civile nr.494/12.03.1998 pronunţată de Judecătoria (...) în dosar nr.(...)/1998, în contradictoriu cu intimata-reclamantă (R), având ca obiect acţiune în constatare, ca tardiv introdus.

Împotriva acestei decizii, reclamanta (P2) a declarat recurs, cale de atac admisă de Curtea de Apel (...) prin decizia civilă nr.913/2014-R din 08.10.2014, dispunându-se casarea cu trimitere pentru o nouă judecare la aceiaşi instanţă.

În urma casării cu trimitere cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului (...) sub dosar nr.(...)/(...)/1998*.

Prin concluziile scrise, apelanta (P2) solicită admiterea căii de atac promovate şi desfiinţarea sentinţei civile nr.494/1998 cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond şi restabilirea situaţiei anterioare datei de 15.04.1998 din CF 182 (...) nr. top 139/a/2/b, pentru următoarele motive:

Prin decizia civilă nr.545/Ap din 22 decembrie 2014, Tribunalul (...) a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi (P2), dom. în (...), (...), jud.(...), (P1), dom. în (...), (...), jud.(...), împotriva Sentinţei civile nr.494/12.03.1998 pronunţată de Judecătoria (...) în dosar nr.(...)/1998, în contradictoriu cu intimata-reclamantă (R), domiciliată în (...), (...), judeţul (...), având ca obiect acţiune în constatare.

A desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond - Judecătoriei (...).

Cheltuielile de judecată urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs (P2), solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul de a se constata că sentinţa instanţei de fond, care a fost desfiinţată de Tribunalul (...) prin decizia recurată, este nelegală şi datorită lipsei motivării sentinţei; a se dispune radierea din cartea funciară nr.182 (...) a înscrierilor de sub B.4 şi B.5 efectuate în baza sentinţei desfiinţate, iar în subsidiar solicită trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru ca aceasta să se pronunţe cu privire la lipsa motivării sentinţei apelante, în rejudecare instanţa de apel să se pronunţe şi cu privire la cererea reclamantei de restabilire a situaţiei anterioare din Cartea Funciară 182 (...).

Prin decizia civilă nr.193/R din 21 mai 2015, Curtea de Apel (...) a respins ca nefondat recursul civil declarat de pârâta (P2), cu domiciliul în (...), (...), judeţul (...), în contradictoriu cu intimata reclamantă (R)- cu domiciliul în (...), (...), judeţul (...) şi cu intimatul pârât (P1) - cu domiciliul în (...), (...), judeţul (...), împotriva deciziei civile nr.545/Ap din 22 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul (...), pe care o menţine în întregime.

Fără cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 482/19.04.2016 pronunţată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...)/(...)/1998*, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de către pârâţii-reclamanţi reconvenţionali (P2), şi soţul (P1). A admis acţiunea civilă formulată de reclamanta-pârâtă reconvenţională (R), în contradictoriu cu pârâţii-reclamanţi reconvenţionali (P2) şi soţul (P1), având ca obiect prestaţie tabulară şi prin urmare: a constatat vânzarea cumpărarea intervenită între reclamanta-pârâtă reconvenţională (R) în calitate de cumpărătoare şi pârâţii-reclamanţi reconvenţionali (P2), şi soţul (P1), în calitate de vânzători cu privire la imobilul înscris în C.F. nr.182 (...),nr.top.139/a/2/b în natură casă, curte şi teren în suprafaţă de 892,5 m.p; a dispus întabularea în cartea funciară a celor de mai sus pe numele reclamantei pârâte reconvenţional (R). A obligat pârâţii-reclamanţi reconvenţionali (P2), şi soţul (P1) să achite în contul reclamantei-pârâte reconvenţional (R) suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond din probele administrate în cauză, respectându-se principiul contradictorialităţii a constatat că, potrivit antecontractului de vânzare cumpărare depus la dosarul iniţial nr. (...)/25.02.1998 la data de 17.11.1993, între părţi a avut loc o tranzacţie prin care vânzătorii, în speţă pârâţii în cauză au vândut cumpărătorului, imobilul reprezentând în natură casa, curtea şi grădina situate în (...), (...), jud. (...), la preţul stabilit de comun acord de 2.600.000 lei vechi preţ care s-a plătit în momentul încheierii contractului, acesta fiind semnat de către cei doi vânzători (P1) şi (P2), precum şi de cumpărătoarea (R).

Conform antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâţii (P1) şi soţia (P2), şi numitele (N1) şi (N2), existent la dosar la fila nr. 51, reiese că la data de 15.02.1996 aceştia au cumpărat şi cota pe care pârâtul (P1), nu o avea în extrasul de cf., acesta cumpărând de la părinţii săi (T) şi (R), cota pe care aceştia iniţial o deţineau în baza extrasului cf., respectiv 16/24 părţi din casă şi 714 mp teren cu titlu de drept de cumpărare potrivit încheierii nr. 23/1992 cf. iar soţia (P2) asupra 8/24 părţi din casă şi 268,5 mp teren cu titlu de drept de cumpărare în părţi egale şi ca bun comun potrivit încheierii nr. 240/1996 cf.

Respectiv la data de 24.02.1998, imobilul înscris în cf. 182 (...), la nr. cad. 139/a/2/b, reprezentând în natură, casă, curte, grădină în intravilan în suprafaţă totală de 1072 mp. figurau ca proprietari (P1) şi soţia (P2), înscriere greşită deoarece în cartea de identitate (depusă în xerocopie) apare ca fiind (P2), precum şi cele două persoane respectiv (N1) asupra 44,75 mp teren şi (N3) asupra 44,75 mp teren cu titlu de drept de moştenire potrivit încheierii nr. 524/1991 cf.

Potrivit ultimei înscrieri din cf. din 15.04.1998, potrivit încheierii nr. 1138 cf. în baza sentinţei civile nr. 494/12.03.1998 emisă de Judecătoria (...) asupra casei, curte şi teren în suprafaţă de 892,5 mp, de sub nr. de ordine A15, s-a dispus intabularea dreptului de proprietate cu titlu juridic de cumpărare în favoarea numitei (R).

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reiese că la data de 23.09.1991, s-a emis autorizaţia nr. 64 privind efectuarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii a clădirilor de locuit pe numele lui (P1), care avea ca obiect executarea lucrărilor de modificare a imobilului situat în (...), (...), prin montarea a două vitrine şi o uşă metalică, imobil cu destinaţie de magazin.

Potrivit adresei emise de Primăria (...), nr. 1709/04.02.2015, fila 16 de la dosar, reiese că în registrul agricol din anii 1992-1996, au figurat pe (...), (T) - cap de gospodărie, (R) - soţie şi (P1) - copil. S-a menţionat potrivit aceleiaşi adrese că numita (P2), nu a figurat în registrul agricol anii 1992-1996 pe (...), (...). Iar potrivit adresei nr. 15.437 emisă de Primăria (...) la data de 09.09.2015, fila 18 de la dosar, reiese că în registrele agricole, anii 1997-2000, 2001, 2005, şi respectiv 2007, 2011 în (...) au figurat cu proprietate (T) şi (R).

Potrivit interogatoriilor luate părţilor prezente, respectiv numitei (R), cât şi pârâtei reconvenţionale (P2), (filele 77-82) reiese că, în anul 1992 soţul lui (P2), în speţă (P1) a avut o înţelegere (o vânzare cumpărare) cu părinţii lui cu privire la imobilul înscris în cf. 182 (...), iar în 1993 (P1) s-a căsătorit cu (P2), iar după 3 ani în 1996 au contactat proprietarele tabulare din cf. şi au încheiat un contract definitiv pentru 16,24 părţi din acelaşi imobil, care era proprietatea tabulară a soţului său (P1). În 1993 când s-a căsătorit cu (P1), imobilul înscris în cf 182 (...) era compus dintr-un magazin pe care îl gestiona întreaga fam. (F) iar în spate era construită în prelungirea acesteia o casă în roşu, fără acoperiş, construită de părinţii lui (P1) împreună cu acesta iar interiorul şi finisajele au fost făcute pe cheltuiala pârâţilor (P1) şi (P2), cu ajutorul părinţilor, respectiv socrilor lor.

În 1995 se arată în cuprinsul interogatoriului de către pârâta (P2), că s-au înţeles să vândă acest imobil situat în (...), (...), cumpărat anterior de la socrii acesteia, de către soţul său, urmând ca pentru acest imobil să convină de comun acord cu un preţ de 35.000.000 milioane lei, fiind un preţ mic, deoarece au recunoscut contribuţia părinţilor pârâtului (P1) în ceea ce priveşte construcţia acestui imobil. În luna august 1995 se arată că s-au înţeles ca preţul să fie achitat în două tranşe, prima în valoare de 17.000.000 milioane lei vechi iar în decembrie se arată că s-au mai achitat 15.000.000 milioane lei vechi.

Pârâta (P2) a declarat că după momentul vânzării casei în 1996, s-a încheiat un contract de mână, cu privire la vânzarea acestei case pe care atât ea personal cât şi soţul (P1) l-au semnat personal, dar deoarece nu a fost pusă în legalitate (fiind construită fără autorizaţie), neexistând extras cf, nu s-a putut transcrie dreptul de proprietate.

În ceea ce priveşte obiectul contractului de vânzare cumpărare, pârâta precizează că s-au înţeles cu privire la casa de locuit, dar fără a cuprinde în cuprinsul antecontractului şi magazia. Pârâta recunoaşte că pe cf. 182 (...), există şi a existat un singur imobil intabulat, precum şi imobilul construit de (P1) cu destinaţie casă de locuit.

Se precizează că în cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare sub semnătură privată depus la fila 6, nu s-a făcut referire la magazie ci doar la casa de locuit, făcând precizarea că în momentul de faţă ar semna contractul de vânzare cumpărare doar pentru casa de locuit şi nu pentru magazie.

În ceea ce priveşte interogatoriul luat reclamantei (R), aceasta a precizat faptul că acea casă construită în spatele imobilului înscris în cf., se află pe o parte din fundaţia vechii case şi o parte pe fundaţie nouă iar potrivit obiectului vânzării cumpărării acelui contract de mână din 1993, reprezintă întregul imobil ce presupune a fi existent de la gardul de la stradă cât şi cât ţine acea casă, care este situată pe (...) nr. (...), înscrisă în cf. 182 (...). Reclamanta arată că suma per total de 38.000.000 lei a fost achitată în două tranşe, una când s-a vândut casa părintească a soţului său (T) iar a doua tranşă când s-au vândut cele două tiruri de porci. Reclamanta a precizat că s-au mutat în acea casă în 1996 în luna august.

Reclamanta arată că în momentul în care au auzit zvonuri cu privire la faptul că această casă urmează să fie vândută de către (P1) aceştia s-au înţeles cu privire la această vânzare, la o dată anterioară, decât cea când au reuşit efectiv să plătească casa, iar după plata integrală a casei, aceştia s-au mutat acolo. În ceea ce priveşte funcţionarea acelui magazin reclamanta arată că din ianuarie 1993, a fost începută activitatea la acel magazin.

În ceea ce privesc cererile în probaţiune, pârâta (P2) a solicitat încuviinţarea probei cu doi martori în şedinţa publică din 19.01.2016, martori pe care s-a obligat să-i prezinte fără citare, urmând a indica numele şi adresa acestora în termen de 5 zile, respectiv (M1) şi (M2), martori la care ulterior pârâta a renunţat respectiv în şedinţa din 09.02.2016, aceasta considerând că a depus toate înscrisurile în dovedirea acţiunii.

 În cauză au fost audiaţi martorii propuşi de reclamantă, respectiv (M3), fila 98, (M4), fila 99, (M5) fila 106 şi (M6), fila 105.

A fost solicitată cercetarea la faţa locului, drept pentru care a fost întocmit procesul verbal de la fila 109, în urma deplasării instanţei la faţa locului iar în ceea ce priveşte solicitarea efectuării unui raport de expertiză în materie construcţii, instanţa a considerat a nu fi utilă în cauză o astfel de probă, ca urmare a faptului că din deplasarea la faţa locului instanţa a analizat situaţia în concret, dându-şi seama că în cf. 182 (...), există modernizat prin extindere un singur imobil, cu două destinaţii, una casă de locuit şi un magazin la front, care împreună formează un întreg.

Din depoziţiile martorilor audiaţi, instanţa a constatat că la momentul în care (P1) a cumpărat de la părinţii săi acest imobil, era deja prelungit imobilul iniţial prin faptul că soţii (T) şi (R), au dărâmat o parte din imobilul iniţial din spate şi peste fundaţia imobilului vechi au ridicat în roşu o locuinţă, cei doi locuind acolo aproximativ 1 an sau 2.

Martorul (M5) relatează faptul că după 1989 (T) împreună cu soţia au cumpărat un imobil pe (...) nr. (...) din care au făcut un magazin şi au construit în prelungirea acestui magazin o locuinţă, unde au locuit o perioadă de timp.

Potrivit depoziţiei acestui martor, construcţia nouă este o prelungire a magazinului în care în prezent locuieşte o familie de oameni tineri iar construcţia şi extinderea din spatele magazinului care formează un tot comun cu magazinul, martorul arată că au fost construite de soţii (T) şi (R).

Potrivit depoziţiei martorei (M3), fila 98, aceasta declară că peste casa veche (înainte de anul 1993) s-a mai ridicat un etaj de către soţii (T) şi (R), iar ulterior după căsătoria lui (P1) aceste investiţii au continuat, aceasta neputând preciza cu exactitate în ce stadiu se aflau acele lucrări la momentul căsătoriei băiatului lor (P1). Martora declară că acolo există un singur imobil sub un singur acoperiş iar în ce priveşte contravaloarea imobilului vândut de către pârâţii (P1) şi (P2), aceasta arată că a fost achitată în întregime acestora, iar după acest lucru soţii (T) şi (R), mutându-se în acest imobil o perioadă de timp.

Raportat la acţiunea reconvenţională formulată de către pârâţii-reclamanţi reconvenţionali (P2), şi soţul (P1), instanţa a reţinut că pârâţii consideră că obiect al antecontractului de vânzare cumpărare, în speţă, ar fi casa nouă dar nu şi casa veche existentă iniţial deoarece nu şi-ar fi dat consimţământul şi pentru vânzarea aşa zisei case vechi, aceştia consideră că ar exista o eroare asupra identităţii obiectului vânzării, obiectul vânzării fiind unul nedeterminat, că nu există cauză licită, aceasta lipsind cu desăvârşire, datorită lipsei plăţii unui preţ pentru casa veche, făcându-se referire şi la procentele cumpărate de (P1), 16/24 părţi în 1992 şi de cele 8/24 părţi cumpărate în 1996.

Aceste apărări ale pârâţilor, au fost înlăturate de instanţă, deoarece din coroborarea probelor administrate în prezenta (declaraţii de martori, cercetare la faţa locului, interogatoriu) reiese că pe terenul înscris în CF 182 (...), a existat şi există un singur imobil, care a fost lărgit şi modernizat de către pârâţi cât şi familia părinţilor (T) şi (R), în sensul că i s-a adăugat un etaj, a fost extins parterul motiv pentru care în momentul întocmirii acelui antecontract sub semnătură privată nu s-a făcut nici o referire la presupusa existenţă a două imobile, vechi sau noi sau cu destinaţie diferită, sau la o eventuală dezmembrare.

Antecontractul de vânzare cumpărare atacat are un obiect perfect determinat, fiind vorba de vânzarea unei singure case, curte şi teren, neexistând nici o eroare asupra identităţii acestui obiect iar împrejurările în care a fost întocmit acest antecontract, în speţă în anul 1993, acest lucru s-a făcut datorită faptului că nu exista la momentul respectiv o intabulare în cf., a întregii suprafeţei de teren, dar din moment ce în cuprinsul antecontractului depusă la dosar în xerocopie la fila nr. 6 (dosar (...)/1998) se specifică ca obiect casă, curte şi grădină situate în (...), (...), este clar că obiectul acelui antecontract a fost imobilul în întregimea sa, altfel se reţinea în cuprinsul antecontractului că este doar o parte din imobilul descris mai sus.

Intenţia şi respectiv înţelegerea făcută între pârâţi şi reclamanţi, inclusiv prin faptul că s-a convenit de comun acord ca imobilul să fie vândut la un preţ mai mic decât valoarea de piaţă la momentul respectiv este de la sine înţeles, că şi reclamanta împreună cu soţul său, au contribuit la construcţia şi respectiv modernizarea imobilului, cum de altfel pârâta recunoaşte în cuprinsul răspunsurilor date la interogatoriu.

În ceea ce privesc semnăturile existente pe antecontractul de vânzare cumpărare descris mai sus nimeni nu contestă că acestea ar fi false sau că cuprinsul actului ar conţine menţiuni potrivnice cu ceea ce părţile s-au înţeles la acea dată.

Din răspunsurile la interogatorii date de către reclamantă reiese că deşi înţelegerea cu privire la vânzare s-a făcut în 1993, dată la care a fost întocmit antecontractul, actele au fost perfectate mult ulterior (1998 – prestaţie tabulară) pe motiv că ulterior achitării preţului fixat au reuşit să facă rost de actele în vederea intabulării.

Potrivit documentelor depuse la dosar reiese că fam. (T) şi (R), au achitat toate taxele fiscale aferente acestui imobil încă din 1993, momentul la care s-a întocmit acel antecontract de vânzare cumpărare, acesta fiind folosit de reclamantă şi soţul său ca adevăraţi proprietari, fapt de notorietate în oraşul (...).

În ceea ce-l priveşte pe pârâtul (P1), instanţa a făcut aplicarea disp. art. 225 Cod de procedură civilă vechi, care prevede că „dacă partea fără motive temeinice refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice”, prin urmare aceasta este o probă câştigată de către reclamantă.

Pentru considerentele arătate mai sus, instanţa de fond în baza art. 1294, 1295, 1073, 1079 Cod civil, a admis acţiunea civilă aşa cum a fost formulată de către reclamantă şi prin urmare a constatat vânzarea cumpărarea intervenită între reclamanta-pârâtă reconvenţională (R) în calitate de cumpărătoare şi pârâţii-reclamanţi reconvenţionali (P2), şi soţul (P1), în calitate de vânzători cu privire la imobilul înscris în C.F. nr.182 (...), nr.top. 139/a/2/b în natură casă, curte şi teren în suprafaţă de 892,5 m.p.

În baza Legii nr. 7/96 a dispus întăbularea în cartea funciară a celor de mai sus pe numele reclamantei pârâte reconvenţional (R).

Pentru considerentele arătate mai sus, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de către pârâţii-reclamanţi reconvenţionali (P2), şi soţul (P1).

 În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă vechi, a obligat pârâţii-reclamanţi reconvenţionali (P2), şi soţul (P1) să achite în contul reclamantei-pârâte reconvenţional (R) suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea achitată de către reclamantă cu titlu de onorariu pentru avocat (A), potrivit chitanţei nr. 976/16.05.2014, depusă la dosar la fila 124.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 ianuarie 2016 şi împotriva sentinţei civile nr. 482/19 aprilie 2016 pronunţată de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/(...)/1998* au declarat apel (filele 2-3) pârâţii-reclamanţi reconvenţionali (P2) şi (P1), solicitând instanţei de control judiciar desfiinţarea acestora şi trimiterea cauzei la rejudecare.

La termenul din data de 23.01.2017 instanţa a stabilit că apelul este calea legală de atac.

Prin decizia civilă nr.649/Ap din 28.11.2017, Tribunalul (...) a admis apelul formulat de apelanţii-pârâţi (P2), domiciliată în (...), (...), judeţul (...) şi (P1), CNP (...), domiciliat în (...), (...), judeţul (...) împotriva Sentinţei civile nr.482/19.04.2016 pronunţate de Judecătoria (...) în dosar nr.(...)/(...)/1998*, în contradictoriu cu intimata-reclamantă (R), CNP (...), domiciliată în (...), strada (...), nr.(...), jud. (...), având ca obiect prestaţie tabulară.

A respins ca neîntemeiat apelul formulat de aceeaşi apelanţi împotriva Încheierii de şedinţă din data de 19.01.2016 pronunţată în acelaşi dosar.

A desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, respectiv judecătoriei (...), cheltuielile de judecată urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

În ceea ce priveşte apelul declarat împotriva Încheierii din data de 19.01.2016 (f. 83), când instanţa a reţinut că va face aplicarea prevederilor art. 225 Cod procedură civilă, având în vederea lipsa pârâtului la dezbateri, instanţa a constatat că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

La termenul de judecată din data de 15.12.2015 instanţa a încuviinţat interogatoriul pârâţilor, dispunând totodată, citarea acestora cu menţiunea „personal la interogatoriu”, sub sancţiunea prevăzută de art. 225 Cod procedură civilă, (citaţii filele 67, 68).

La termenul din data de 19.01.2016 s-a prezentat la luarea interogatoriului doar pârâta (P2), lipsă fiind pârâtul (P1).

În urma unor discuţii purtate cu pârâta (P2) cu privire la lipsa pârâtului (P1), instanţa a arătat că va face aplicarea art. 225 Cod procedură civilă.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a procedat în mod corect, faţă de lipsa pârâtului la acel termen de judecată.

Astfel, potrivit prevederilor art. 225 Vechiul Cod procedură civilă, „Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice”. Aşadar, s-a reţinut că dacă partea, fără motive, temeinice nu se înfăţişează la luarea interogatoriului, instanţa va putea socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.

În cauză, s-a opinat că prima instanţă chiar a manifestat un rol activ, întrebând partea pârâtă prezentă (soţia celuilalt pârât) dacă are cunoştinţă de lipsa acestuia, aceasta arătând că nu ştie de ce nu este, probabil că are motive întemeiate.

Drept urmare, în lipsa prezentării unor motive temeinice, s-a reţinut că în mod corect a arătat prima instanţa că va face aplicarea art. 225 Cod procedură civilă, adică faptul că atitudinea pârâtului va fi apreciată, fie ca o mărturisire, fie ca un început de dovadă.

S-a apreciat că prezumţia de mărturisire putea fi răsturnată de cel chemat la interogatoriu, prin prezentarea sa în instanţă şi justificând atitudinea avută, să răspundă apoi la interogatoriul propus, în cauză însă, instanţa de apel a constatat că apelantul (P1) deşi prin cererea de apel pretinde că la termenul din data de 19.01.2016 a fost bolnav, depunând în acest sens la dosarul instanţei de apel adeverinţa medicală (f. 16), în faţa primei instanţe nu a invocat niciodată aceste aspecte, deşi au urmat mai multe termene de judecată până când instanţa a pronunţat soluţia finală, or, raportat la prevederile art. 108 Vechiul Cod procedură civilă, în condiţiile în care pârâtul nu a invocat aceste aspecte la prima zi de înfăţişare ce a urmat şi înainte de a pune concluzii în fond, s-a reţinut că aceste aspecte nu mai pot fi invocate pentru prima dată în faţa instanţei de apel.

Drept urmare, având în vedere considerentele arătate mai sus, instanţa de apel a respins ca neîntemeiat apelul formulat împotriva Încheierii de şedinţă din data de 19.01.2016 (f. 83).

În ceea ce priveşte apelul declarat împotriva Sentinţei civile cu nr. 482/19.04.2016, Tribunalul a constatat următoarele:

Potrivit prevederilor art. 295 Vechiul Cod procedură civilă, instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, astfel, s-a reţinut că prin cererea de apel, apelanţii au invocat în primul rând faptul că au solicitat în faţa primei instanţe să se constate caracterul fals al înscrisului sub semnătură privată cu denumirea contract de vânzare cumpărare, anexat acţiunii, aspect cu privire la care prima instanţă nu s-a pronunţat.

În acest sens, tribunalul a apreciat că dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanţele concrete ale cauzei "justiţia a fost servită". Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Instanţa de apel a reţinut că printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil, se numără şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a soluţiilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă. Motivarea este de esenţa hotărârilor, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie. Inexistenţa motivării atrage casarea hotărârii, la fel şi o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării.

S-a reţinut că aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, astfel, Curtea a arătat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în acelaşi sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Tribunalul a apreciat că instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părţii de un veritabil acces la justiţie.

Raportându-ne la hotărârea atacată, s-a reţinut că se observă, că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii depuse de apelanta (P2) privind caracterul fals al înscrisului sub semnătură privată cu denumirea contract de vânzare cumpărare, anexat acţiunii, mărginindu-se a arăta în cuprinsul hotărârii că „în ceea ce privesc semnăturile existente pe antecontractul de vânzare cumpărare descris mai sus nimeni nu contestă că acestea ar fi false sau că cuprinsul actului ar conţine menţiuni potrivnice cu ceea ce părţile s-au înţeles la acea dată”.

Or, prin cererea depusă la data de 15.01.2016 (fila 75-76 din dosar) aceasta a arătat că solicită instanţei constatarea caracterului fals al înscrisului sub semnătură privată cu denumirea contract de vânzare cumpărare, arătând în motivarea acesteia faptul că acesta a fost antedatat, este fals datorită menţiunilor din cuprinsul acestuia, cu privire la suma la care s-au înţeles părţile, dar şi cu privire la momentul plăţii şi modalitatea de plată, menţiuni care nu corespund adevărului.

S-a mai reţinut că, prima instanţă nu a efectuat însă o analiză a acestor aspecte, motiv pentru care în raport de circumstanţele concrete ale cauzei şi faţă de conţinutul înscrisurilor depuse în probaţiune, hotărârea primei instanţe a apărut ca nemotivată.

Instanţa de apel a respins în acest sens, apărările intimatei cuprinse în întâmpinarea depusă, în sensul că instanţa nu numai că nu trebuia dar nici nu putea să se pronunţe asupra unei astfel de solicitări, din moment ce o cerere de constatare a falsului nu a fost formulată prin întâmpinare şi acţiunea reconvenţională, ci numai cu prilejul concluziilor scrise depuse la serviciul de registratură după închiderea dezbaterilor.

În primul rând, s-a constatat că această cerere, a fost depusă cu mult înainte de ultimul termen de judecată şi a depunerii concluziilor pe fondul cauzei, mai exact la data de 15.01.2016 (fila 75-76), aspectul depunerii acestei cereri fiind menţionat şi în Încheierea de şedinţă din data 19.01.2016 (f. 83) ce a urmat depunerii lor.

În al doilea rând, instanţa a constatat că art. 180-184 Vechiul Cod de procedură civilă, care reglementează procedura falsului, nu instituie obligativitatea formulării unei astfel de cererii doar prin întâmpinare, cerere de chemare în judecată ori cerere reconvenţională.

Mai mult decât atât, spre deosebire de noul Cod de procedură civilă care prevede la art. 304 că denunţarea înscrisului ca fals se poate face cel mai târziu la primul termen de judecată după prezentarea înscrisului folosit în proces, sub sancţiunea decăderii, s-a reţinut că în vechiul Cod de procedură civilă nu exista o astfel de reglementare, astfel că în faţa primei instanţe falsul putea fi invocat cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor.

Raportat la toate aceste considerente, reţinând că sunt numeroase problemele a căror dezlegare este necesară, tribunalul, în temeiul art. 297 Cod procedură civilă coroborate cu art.6 parag.1 din Convenţie, a admis apelul declarat, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, constatând că raportat la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 18.02.2013 publicată în M. Of. al României partea I, nr. 313 din 30 mai 2013, nu este ţinută de o singură retrimitere spre rejudecare, având în vedere faptul că „Dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, nu se aplică proceselor în care prima instanţă a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor” iar prima instanţă a fost învestită la data de 25.02.1998.

În rejudecare, instanţa de fond va proceda la soluţionarea cauzei respectând regulile în materia motivării hotărârilor judecătoreşti, în raport de specificul şi complexitatea litigiului şi va analiza şi celelalte critici şi motive invocate în vederea pronunţării unei soluţii temeinice şi legale.

Totodată, s-a mai apreciat de instanţa de apel că în rejudecare prima instanţa urmează a stabili raportat la motivele invocate în susţinerea falsului şi raportat la faptul că apelanţii nu contestă semnătura de pe înscris, dacă în cauză este vorba despre o veritabilă cerere de constatare a falsului ori în cauză se urmăreşte să se facă dovada contrară cuprinsului înscrisului, căci o astfel de dovadă se poate face doar potrivit dispoziţiilor legale care guvernează dovada actelor juridice în procesul civil.

Totodată, referitor la cheltuielile de judecată efectuate de către părţi, instanţa de apel a apreciat că acestea urmează a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs toate părţile, reclamanta (R) solicitând în baza art.496 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă casarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de apelanţii pârâţi împotriva sentinţei civile nr.482/2016 având ca obiect prestaţie tabulară, cu păstrarea respingerii ca neîntemeiat a apelului formulat de apelanţi împotriva încheierii de şedinţa din 19.01.2016, din acelaşi dosar, cu păstrarea ca corectă şi legală a sentinţei apelate nr.482/19.04.2016, cu cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale, iar pârâţii (P1) şi (P2) solicitând admiterea recursului şi trimiterea cauzei în rejudecare instanţei de apel.

Prin motivele de recurs, recurenta reclamantă (R) a formulat următoarele critici:

- deşi ordonanţa de clasare a fost depusă în timpul procesului la dosar, concret această cerere apare de abia prin concluziile scrise depuse la registratură după închiderea dezbaterilor fără a se cere explicit acest lucru, ca atare, instanţa nu trebuia să se pronunţa asupra unei astfel de solicitări;

- motivarea instanţei de fond este succintă şi suficientă cu privire la cererile apelanţilor;

- pe de altă parte, prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria (...) s-a dispus clasarea pentru intervenirea prescripţiei răspunderii penale pentru fapta de fals în înscrisuri sub semnătură private, astfel că legal era să se fi dispus sesizarea judecătorului de camera preliminară în vederea desfiinţării înscrisului, aşa cum prevăd deciziile Curţii Constituţionale nr.166/2015 şi 742/2016, cererea de desfiinţare a unui înscris prin cercetarea vreunui presupus fals fiind de competenţa exclusivă a judecătorului de camera preliminară conform art.5491 Cod procedură penală şi a deciziilor Curţii Constituţionale a României indicate.

Recurenţii pârâţi (P1) şi (P2), prin motivele de recurs, au formulat următoarele critici:

- instanţa de apel a considerat că, în lipsa prezentării unor motive temeinice, în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea art.225 Cod procedură civilă, însă (P1) nu a avut posibilitatea prezentării motivelor lipsei de la termenul de judecată din prezenta cauză, chiar datorită neacordării termenului de 15 zile prevăzut de art.103 Cod procedură civilă, articol care a fost instituit de legiuitor pentru situaţie de urgenţă, aşa cum este motivul de boală din prezenta cauză, situaţie în care motivele temeinice nu pot fi depuse la termenul stabilit;

- conform jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să examineze în mod real toate motivele ce i-au fost supuse, or în cauza de faţă instanţa de apel nu a dezbătut în niciun mod motivele invocate de apelanţi cu referire la încălcarea de către instanţa de fond a art.103 Cod procedură civilă şi la înlăturarea fără motivare a cererii apelantei (P2) de acordare a unui nou termen de judecată pentru interogarea lui (P1), ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În drept, s-au invocat prevederile art.301 şi art.312 alin.5 din Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinare, (P1) şi (P2) au solicitat respingerea căii de atac formulată de partea adversă, cu motivarea că, în mod corect, în decizia atacată s-a reţinut că (P2) a depus la data de 15.01.2016 cererea prin care solicita constatarea caracterului fals al contractului sub semnătură privată depus la dosarul cauzei. În mod corect a reţinut instanţa de apel că, în raport de art.180-184 Cod procedură civilă, falsul putea fi invocat până la închiderea dezbaterilor la instanţa de fond. În subsidiar, în cazul în care va fi admis recursul, solicită trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru analizarea tuturor motivelor invocate prin cererea de apel care au rămas neanalizate datorită admiterii excepţiei de nepronunţare asupra unui capăt de cerere.

Tot prin întâmpinare, (R) a solicitat respingerea recursului declarat de (P2) şi (P1) ca nefondat, cu motivarea că, potrivit înregistrărilor audio anexate chiar de recurenţi, întrebată fiind recurenta despre lipsa de la interogatoriu a soţului său (P1), a răspuns că nu ştie de ce nu e prezent, că nu ştie dacă are motive întemeiate şi că o să vorbească cu el, în eventualitatea acordării unui nou termen. Referitor la adeverinţa medicală invocată acum, conform căreia (P1) ar fi suferit în 19.01.2016 de colică biliară, arată că este greu de crezut că soţia la acea dată, respectiv 19.01.2016, nu ştia despre colica biliară de care suferea soţul său, în condiţiile în care sunt soţi şi locuiesc împreună. Faptul că recurentul ar fi fost bolnav în 19.01.2016 ar fi trebuit dovedit la acea dată, intimata considerând că instanţa de apel a analizat în mod corect legalitatea încheierii de şedinţa din 19.01.2016 din punctul de vedere al rolului activ al instanţei de fond.

Examinând decizia atacată prin prisma ambelor recursuri, instanţa a constatat următoarele:

Sub aspectul normelor de procedură aplicabile, trebuie a se reţine că prezentul proces a fost pornit în anul 1998, fiind guvernat aşadar de dispoziţiile Vechiului Cod de procedură civilă, având în vedere prevederile art.25 alin.1 din actualul Cod de procedură civilă, criticile aduse hotărârii atacate urmând a fi analizate din perspectiva motivelor prevăzute de art.304 din Vechiul Cod de procedură civilă şi nu a celor invocate în recursul reclamantei (art.496 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă).

Procedându-se la analizarea criticilor formulate de recurenta reclamantă, acestea au fost găsite de instanţa de recurs ca fiind întemeiate, în considerarea argumentelor ce succed.

Astfel, este de reţinut că cererea privind constatarea caracterului fals al înscrisului sub semnătură privată reprezentând contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17.11.1993 a fost înregistrată la Judecătoria (...) de către (P2), pârâtă în cauză, la data de 15 ianuarie 2016, pentru termenul de judecată din 19 ianuarie 2016 (fila 75 din dosarul judecătoriei). Sub acest aspect, nu poate fi acceptată susţinerea părţii recurente în sensul că această cerere ar fi fost formulată pentru întâia data abia prin concluziile scrise depusă după închiderea dezbaterilor, pentru că în speţă închiderea dezbaterilor a survenit în şedinţa publică din 12 aprilie 2016 când s-a amânat pronunţarea pentru data de 19.04.2016. Într-adevăr, înăuntrul termenului de pronunţare, (P1) şi (P2), ambii în calitate de pârâţi în cauză, au solicitat prin concluziile scrise înregistrate la instanţă în ziua de 14.04.2016 (fila 114) constatarea caracterului fals al contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17.11.1993, însă astfel cum s-a relevat mai sus o atare cerere fusese formulată pentru unul dintre termenele anterioare de judecată, ce-a premers momentului închiderii dezbaterilor. Or, într-o astfel de situaţie este evident că instanţa era datoare a lua în discuţia contradictorie a părţilor respectiva cerere, şi mai apoi a se pronunţa asupra ei.

Însă, în primul rând, se impunea a se da calificarea juridică corectă cererii respective, fiind de observat că în discuţie nu se află nepronunţarea instanţei de fond asupra unui capăt de cerere distinct cu judecarea căruia să fi fost investită, ci este vorba despre o cerere în probaţiune întemeiată pe procedura reglementată de articolul 180-184 din Codul de procedură civilă, nefiind nicidecum în discuţie neanalizarea vreunei cereri, în sensul omisiunii instanţei de fond de a se pronunţa asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită.

Prin înscrisul aflat în discuţie, pârâta a denunţat ca fals înscrisul pe motivul antedatării contractului, în sensul că s-a inserat data de 17 noiembrie 1993, în loc de toamna anului 1995, prin urmare, faţă de cererea de defăimare a înscrisului aflat în discuţie prin actul depus la prima instanţă pentru termenul de judecată din 19 ianuarie 2016, aceasta era datoare a verifica falsul, mai ales că era incidentă ipoteza reglementată de art.184 din Codul de procedură civilă, odată cu sesizarea instanţei civile fiind depusă ordonanţa din 23.09.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria (...) prin care se dispusese cu privire la înscrisul despre care se pretinde că a fost falsificat clasarea cauzei ce avusese ca obiect infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, pe motiv că a intervenit prescripţia răspunderii penale. În atare situaţie, în care acţiunea publică este prescrisă, iar instanţa penală nu poate judeca falsul, cercetarea acestuia se face de instanţa civilă pe cale incidentală, putând recurge la toate mijloacele de probă care pot fi folosite şi de instanţa penală pentru a stabili dacă un înscris este fals.

Eroarea primei instanţe consistă aşadar în aceea că nu a rezolvat incidentul procedural în legătură cu înscrisul defăimat din perspectiva procedurii reglementate de prevederile art.180-184 din Codul de procedură civilă, procedură ce putea fi însă suplinită în etapa apelului, în aplicarea dispoziţiilor art.295 alin.2 din Codul de procedură civilă.

Apoi, nu suntem în prezenţa unei hotărâri incomplete, necorespunzătoare, pronunţată cu încălcarea prevederilor art.261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă, întrucât în considerentele sentinţei, instanţa de fond a făcut aprecieri cu privire la momentul întocmirii antecontractului de vânzare-cumpărare, reţinând că înţelegerea cu privire la vânzare a intervenit în 1993, când a fost întocmit antecontractul, dar că actele au fost perfectate ulterior pe motiv că atunci s-a reuşit a se face rost de actele în vederea întabulării, sens în care s-a făcut trimitere la răspunsurile la interogatorii date de către reclamantă şi totodată la documentele depuse la dosar din care reiese că familia (T) şi (R) a achitat toate taxele fiscale aferente imobilului încă din anul 1993, moment indicat ca fiind cel în care s-a întocmit acel antecontract de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, nu se poate reţine nicidecum că instanţa nu ar fi cercetat chestiunile aduse în discuţie de către pârâtă în cadrul apărărilor formulate, în sensul că actul aflat în discuţie ar fi fost antedatat, în considerentele hotărârii pronunţate făcându-se arătarea motivelor pentru care instanţa de fond a apreciat că momentul încheierii înţelegerii coincide cu cel consemnat în actul sub semnătură privată încheiat între părţi.

Se poate conchide că, în speţă, nu-şi găsea incidenţa motivul reglementat de art.297 alin.1 din Codul de procedură civilă, conform cu care instanţa poate să desfiinţeze sentinţa dacă prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, o necercetare a fondului existând şi atunci când omite să se pronunţe asupra unei cereri, însă nu reprezintă minus petita situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unei probe solicitate de parte, aceasta constituindu-se într-o greşeală de judecată care poate fi îndreptată în calea de atac a apelului.

Potrivit art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii, iar în speţă instanţa de fond s-a pronunţat asupra tuturor cererilor care au fixat cadrul procesului, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul pricinii supuse judecăţii.

Omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii de înscriere în fals aflată în discuţie nu echivalează cu nepronunţarea instanţei asupra unei cereri în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă, întrucât obiectul pricinii asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe este stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin probele solicitate în cauză.

Prima instanţă s-a pronunţat asupra tuturor cererilor care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, iar de vreme ce toate capetele de cereri formulate au primit o dezlegare din partea judecătoriei, soluţia instanţei de apel apare ca fiind eronată. Din perspectiva prevederilor art.295 din Codul de procedură civilă, efectul devolutiv al apelului, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului are consecinţe şi asupra probelor care pot fi administrate în apel, instanţa de apel putând încuviinţa completarea probelor administrate la prima instanţă, pe cale de consecinţă, apare ca fiind lipsită de temei legal soluţia instanţei de apel de a anula hotărârea primei instanţe şi a trimite cauza spre rejudecare pe motiv că sunt numeroase problemele a căror dezlegare este necesară, când în realitate era vorba despre discutarea unei proceduri probatorii, nicidecum despre necercetarea vreunui capăt de cerere cu care instanţa de fond să fi fost investită.

Ipoteza avută în vedere de legiuitor prin textul art.297 alin.1 din Codul de procedură civilă vizează două situaţii stricte şi prevăzute limitativ, care însă nu se regăsesc în speţă, tribunalul ca instanţă de apel având obligaţia legală de a verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi totodată facultatea de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi, potrivit dispoziţiilor art.295 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, lacuna survenită la fond pe plan probatoriu se impunea şi putea fi suplinită, respectiv remediată în etapa apelului, aşa încât cauza nu trebuia trimisă spre rejudecare la judecătorie, aşa cum a procedat tribunalul, atâta timp cât nu au fost îndeplinite condiţiile art.297 din Codul de procedură civilă.

Se poate conchide aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de apel că, în speţă, prima instanţă a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunţându-se asupra tuturor capetelor de cerere, pe care le-a admis sau respins motivat, instanţa de apel făcând o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor mai sus evocate, soluţie ce impune remedierea în actualul stadiu al procesului în sensul casării deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal, procesul fiind început anterior intrării în vigoare a Legii nr.202/2010. În acelaşi context se mai impune precizarea că solicitarea recurentei reclamante de casare în parte a deciziei în sensul respingerii apelului, cu consecinţa păstrării sentinţei civile nr.482/2016, nu poate primi o soluţie favorabilă în acest stadiu al procesului, întrucât instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În considerarea argumentelor expuse, prin aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art.297 din Codul de procedură civilă este configurat motivul de casare prevăzut de art.304 punctul 5 din Cod, ceea ce reclamă casarea hotărârii şi rejudecarea în fond a apelului de către instanţa de trimitere, ceea ce implică a se da rezolvare inclusiv incidentului procedural în legătură cu înscrisul defăimat ca fals.

În schimb, criticile pârâţilor privitoare la soluţia adusă de tribunal asupra apelului formulat de ei împotriva încheierii de şedinţă din data de 19.01.2016, nu pot fi acceptate, fiind de observat că motivarea soluţiei de respingere a apelului este completă, argumentată în fapt şi în drept, nesubzistând niciun motiv pentru casarea parţială a deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare a apelului exercitat împotriva încheierii.

Înlăturând criticile apelanţilor pârâţi, tribunalul a pronunţat o decizie legală, deoarece nulitatea, fiind relativă, putea fi invocată de partea ce s-ar fi pretins vătămată, la prima zi de înfăţişare ce a urmat după neregularitate şi înainte de a pune concluzii de fond. În speţă, pârâtul (P1), nu a invocat neregularitatea actului de procedură în condiţiile art.108 alin.3 din Codul de procedură civilă, rezultând aşadar că nulitatea s-a acoperit dacă nu a fost invocată la termenul prevăzut de lege, ceea ce înseamnă că ea nu putea fi invocată direct în apel.

Pârâtul a fost citat cu menţiunea „personal la interogatoriu”, sub sancţiunea aplicării prevederilor art.225 din Codul de procedură civilă, în baza încheierii din 15 decembrie 2015, iar la termenul de judecată stabilit în acest sens pe data de 19 ianuarie 2016, nu s-a prezentat, astfel că, faţă de lipsa pârâtului de la dezbateri, instanţa a făcut aplicarea prevederilor art.225 din Cod. Ulterior, au urmat încă trei termene de judecată, pe 9 februarie 2016, pe 15 martie 2016, respectiv pe 12 aprilie 2016, fără însă ca pârâtul să fi invocat vreo neregularitate legată de citarea sa la interogatoriu, abia prin cererea de apel învederând că nu s-a prezentat la interogatoriu pe motive de boală şi că nu a avut posibilitatea să depună motivele şi actele doveditoare datorită neacordării termenului de 15 zile. Chiar dacă acest termen nu a fost acordat de prima instanţă, astfel cum s-a reliefat mai sus, ele nu au fost învederate pe parcursul termenelor de judecată ce-au urmat şedinţei din 19 ianuarie 2016, intervenind astfel acoperirea neregularităţii invocate.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1, 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul pârâţilor, a admis recursul reclamantei, a casat decizia parţial cu trimitere pentru rejudecarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr.482 din 19.04.2016, urmând a fi menţinută dispoziţia din decizie privind respingerea apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 19.01.2016, cheltuielile de judecată urmând a fi avute în vedere la rejudecarea apelului.

Domenii speta

Spete similare