Clauze abuzive. Riscul valutar. Riscul valutar este un risc înţeles de orice consumator mediu avizat care contractează un credit în monedă străină, iar imposibilitatea prevederii evoluţiei chf la data contractării şi crearea unui dezechilibru contractua

INSTANŢA,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de xx.xx.2017 sub nr de dosar x/299/2017 reclamanții P.R. și P.I. şi pe pârâta BANCA au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună în sensul constatării caracterului abuziv şi al declarării nulităţii absolute a clauzei 6.3 din contractul de credit nr. A/2007 care reglementează rambursarea împrumutului în moneda care a fost acordat creditul, respectiv CHF, şi ca o consecinţă a constatării abuzive a clauzei 6.3 a solicitat în principal îngheţarea cursului de schimb la cursul din data contractării creditului XX.XX.2007 şi obligarea pârâtei la recalcularea ratelor aferente creditului şi restituirea ratelor achitate în plus, sau în secundar adaptarea contractului prin suportarea riscului valutar de ambele părţi prin achitarea ratelor la un curs calculat ca o diferenţă dintre cursul efectiv de la momentul achitării fiecărei rate şi cel de la data acordării creditului împărţit la 2 şi adăugat la cursul iniţial, recalcularea ratelor în modul arătat şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus. Reclamanţii au solicitat de asemenea şi obligarea pârâtei la plata dobânzii penalizatoare  calculate de la data achitării, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au încheiat cu pârâta BANCA contractul de credit nr. A/2007, având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de 43.000 CHF pentru nevoi personale garantat cu ipotecă, pentru o perioadă de 120 de luni, condiţiile unei dobânzi curente variabile ce putea fi modificată în funcţie de LIBOR la 3 luni şi o marjă variabilă de 4% procente pe an.

Între părţi a mai exista un litigiu (XX/299/2015) cu privire la caracterul abuziv a clauzelor stipulate în acelaşi contract de credit, respectiv art. 1.2,5.1 şi 5.3teza a 2, art. 1.3 lit b şi art.1. lit c, prin sentinţa B/2016 modificată prin decizia civilă nr. C/2016 fiind admisă în parte acţiunea cu privire la majorările unilaterale de dobândă, sens în care în baza art. 431 C. proc. civ invoca puterea de lucru judecat a considerentelor acestei hotărâri cu privire la caracterul nenegociat al acestui contract, aceste chestiuni fiind tranşate definitiv.

În ceea ce priveşte clauza stipulata la art. 6.3 din contract, reclamanţii au susţinut că Banca nu a respectat obligaţia de a nu insera clauze abuzive, obligaţia de informare, consultare si avertizare a consumatorului anterior încheierii contractului de credit, obligaţia de a nu pune în vânzare produse toxice sau defectuoase, obligaţia de a nu utiliza practici abuzive, înşelătoare sau incorecte, obligaţii prevăzute de OG 21/1992.

Reclamanţii au arătat că clauzele care reglementează moneda şi modalitatea de plată nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil pentru consumator, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legea nr. 193/2000, Legea 296/2004, OG 21/1992, OG 21/1992, Directiva CE nr. 93/1993, jurisprudenţa relevantă a CJUE, art. 11 şi art. 148 din Constituţia României, art. 5 din C. civil, art. 992 şi urm C. civ., art. 1092 C. civ.

În dovedirea cererii, reclamanţii au solicitat încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri, şi proba cu interogatoriul pârâtei.

Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform dispoziţiilor Art. 29 lit. f din OG 80/2013.

La data de XX.XX.2017 pârâta a depus întâmpinare f. 69 şi a solicitat instanţei respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată, învederând instanţei că re că toate produsele financiare oferite de bancă au fost supuse avizării Direcţiei de Supraveghere a BNR, în raport de dispoziţiile Regulamentul BNR 3/2007.

În drept, apărările au fost întemeiate pe dispoziţiile Art. 205, 451 şi 453 NCPC; Art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, alin. 1 lit. a/Anexa/Legea 193/2000, Art. 2 pct. 24 din OG 21/1992, Art. 117 alin. 2 din OUG 99/2006, Art. 37 şi Art. 95 din OUG 50/2010, Art. 969 C. civ 1864.

În dovedirea apărărilor, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi interogatoriul pârâtei.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:

Între părţi s-a încheiat contractul de credit nr. A/2007, având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare totală de 43.000 CHF, pe o perioadă de 120 de luni, cu dobândă variabilă, de 6.32 pct. procentuale pe an, dobânda urmând a se calcula in funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja băncii de 4 puncte procentuale pe an (filele 31-36 – VOL. I).

S-a prevăzut totodată că împrumutaţii vor rambursa creditul băncii, în acord cu dispoziţiile 6.3 în valuta prevăzută în graficul de rambursare, respectiv moneda în care a fost acordat creditul, CHF.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă fondului litigiului, faţă de prevederile art. 3 din Legea 71/2011, având în vedere data naşterii raporturilor juridice dintre părţi, respectiv contractul din 27.04.2007, instanţa reţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului Civil din 1864.

De asemenea, în speţă, din perspectiva calităţii părţilor contractante, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000. Astfel, reclamanţii au calitatea de consumatori în înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. 1 Legea nr. 193/2000 , conform cu care:„Prin consumator se înţelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenţa prezentei legi, acţionează in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. ”

De asemenea, parata are calitatea de comerciant, perfectând contractul de credit in cadrul unei activitati comerciale, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din aceeaşi lege: „Prin comerciant se înţelege orice persoana fizica sau juridica autorizata, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenţa prezentei legi, actioneaza in cadrul activitatii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum si orice persoana care actioneaza in acelaşi scop in numele sau pe seama acesteia. ”

În analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale supuse controlului instanţei judecătoreşti de către reclamanţi, instanţa va porni de la caracterul contractului de credit încheiat între părţi, respectiv contract negociat sau contract de adeziune.

Din această perspectivă, instanţa reţine că prezentul contract de împrumut nr. este un contract de adeziune A/2007, fiind redactat în întregime de operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând interveni sau modifica clauzele contractuale ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

Art. 3.2 din Directiva 93/13/CEE prevede că: „Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei”.

Conform art. 4 alin 3 din Legea 193/2000: „Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

Negocierea contractului nu înseamnă posibilitatea pentru consumator de a alege între mai multe oferte şi de a studia oferta în care sunt prestabiliţi de către comerciant termenii contractuali ci de a oferi în mod real consumatorului posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzelor contractuale. Or, apărările pârâtei vizează doar aceste două aspecte, respectiv posibilitatea conferită reclamanţilor de a studia oferta de contractare şi de a alege între mai multe tipuri de credite, ceea ce nu înseamnă negociere ci posibilitatea oferită de a contracta sau nu în condiţiile prestabilite. Motivat de aceste considerente,  instanţa reţine că, contractul de împrumut încheiat între reclamant şi pârâtă este un contract de adeziune, consumatorul având doar posibilitatea să adere sau nu la el. De altfel, astfel cum a învederat instanţei reclamanţii, cu privire la acest aspect a statuat deja definitiv Tribunalul Bucureşti în cauza cu nr. 104804/299/2015.

Astfel, având în vedere caracterul nenegociat al clauzelor contractuale, instanţa va analiza caracterul abuziv al acestora prin prisma dispoziţiilor art. 4 din Lege 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, în conformitate cu care: o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

 Prin urmare, o clauza contractuala este abuziva daca sunt îndeplinite cumulativ urmatoarele condiţii:

1.clauza sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul;

2.clauza sa încalce exigentele bunei-credinte;

3.clauza, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

Analizând din această perspectivă art.6.3 a cărui caracter abuziv se invocă, instanţa va porni de la principiul nominalismului monetar consacrat atât de Codul civil din 1864 la art. 1578, cât şi noul Cod civil la art. 2164, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Prin urmare, în aplicarea acestui principiu, reclamanţii sunt obligaţi să restituie pârâtei suma împrumutată şi dobânda aferentă, în CHF.

În al doilea rând, instanţa reţine că prin Hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reţinut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”

Astfel, principiul nominalismului monetar, fiind reglementat prin lege, nu poate fi înlăturat, ajungându-se astfel la aceeaşi soluţie, că reclamanţii au obligaţia de restituire a sumei împrumutate în aceeaşi monedă în care creditul a fost acordat.

Pe de altă parte, din perspectiva dreptului intern, această clauză este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv, astfel: conform art. 4 alin 6 din Legea 193/2000, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv dacă priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată. Or, această clauză vizează tocmai obiectul principal al contractului respectiv restituirea sumei împrumutate.

De asemenea, riscul valutar este un risc înţeles de orice consumator mediu avizat care contractează un credit în monedă străină(de altfel, la răspunsul la interogatoriu, ambii reclamanţi au recunoscut că la momentul contractării creditului erau conştienţi că vor exista fluctuaţii de curs valutar CHF RON) iar imposibilitatea prevederii evoluţiei CHF la data contractării şi crearea unui dezechilibru contractual ca efect al hipervalorizării CHF nu constituie, în sine, un motiv suficient pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Riscul valutar este definit in art. 3 alin. (1) lit. I) din Norma BNR nr. 17/2003 ca fiind acea componenta a riscului de piaţa, care apare din fluctuaţiile pe piaţa ale cursului valutar, gestionat de BNR pe baza unei politici de curs valutar flotant.

Riscul de piaţa este definit in art. 3 alin. (1) lit. j) din Norma BNR nr. 17/2003 ca „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, care apare din fluctuaţiile pe piaţa ale preturilor, ratei dobânzii si cursului valutar". Factorii care influenteaza acest risc sunt in afara controlului Băncii, care poate doar sa se asigure ca acesta este gestionat prin intermediul contractelor semnate si ca acesta nu este suportat in integralitate de Banca.

Instanţa reţine ca fiind întemeiate susţinerile pârâtei în sensul în care banca nu putea prevedea modificările de curs de schimb care au făcut plata ratelor mai oneroasă pentru împrumutaţi.

Evoluţia cursului de schimb CHF/RON si CHF/EUR anterior acordării creditelor a arătat ca francul elveţian era o moneda stabila, banca neputând prevedea variaţii de curs atât de importante, aprecierea CHF ulterior acordării creditului fiind rezultatul unor factori externi voinţei băncii şi imprevizibili.

Instanţa reţine de asemenea că Decizia pronunţată de CJUE în cauza C-26/13 Kasler şi Kaslerne Rabai, stabileşte trei elemente esenţiale pe care judecătorul naţional trebuie să le verifice pentru a stabili dacă o clauză poate face obiectul analizei caracterului abuziv, respectiv: 1) judecătorul naţional trebuie să califice în ce măsură o clauză intră în sfera de obiect (principal) al contractului; 2) judecătorul naţional trebuie să evalueze dacă o clauză este redactată clar şi inteligibil; 3) în măsura în care o clauză este declarată abuzivă, judecătorul naţional poate să o înlocuiască cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv. Prin această decizie, CJUE a stabilit că o clauză care cuprinde obligaţia pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţele dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o remuneraţie a cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul art. 4 alin 2 din Directiva 93/13.

In concret, in speţa dedusa judecaţii instantei maghiare, banca a acordat consumatorilor un credit in forinti (HUF) pentru o anumita suma stabilita in CHF, a asigurat deblocarea creditului in HUF, moment la care a aplicat cursul de schimb al băncii in cauza la valoarea de cumparare. Potrivit contractului, imprumutatii aveau obligaţia ca ratele lunare sa fie plătite tot in HUF, calculate insa la cursul de schimb la vanzare (curs diferit - mai mare - de cel de cumparare utilizat la momentul deblocării creditului). Practic, banca obţinea la momentul primirii ratei lunare o suma in care era inclusa si diferenţa dintre cele doua valori ale schimbului (cumparare si vanzare de CHF), desi in concret nu avea loc niciodata vreo operaţiune de schimb valutar.

In speţă însă, Piraues Bank Romania a acordat reclamanţilor-împrumutaţi o suma in CHF, transferand suma de CHF in contul deschis pe numele acestora iar contractual s-a stabilit ca restituirea creditului prin plata unor rate lunare sa se faca tot in CHF, potrivit principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 C.Civ 1864.

Prin urmare, nu există identitate în ceea ce priveşte situaţia premisă, iar decizia CJUE nu poate fi aplicată în extenso, neexistând nici identitate de raţiune.

De asemenea în  cauza nu are aplicabilitate nici interpretarea dată de CJUE obligaţiei comerciantului de informare a consumatorului, în cauza C-449 CONSUMER FINANCE C.BONATO întrucât vizează interpretarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European care nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit analizat în cauză prin urmare nu poate fi aplicată acestuia.

Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al firmelor de investiţii, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziţia netă dintre ele să nu depăşească 10% din fondurile proprii. În consecinţă, pârâta, acordând finanţări în CHF, trebuie să deţină sume suficiente în aceeaşi monedă, pe care şi le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.

Aprecierea dezechilibrului contractual trebuie să se facă raportat la drepturile şi obligaţiile părţilor la momentul încheierii contractului  şi nu în funcţie de evoluţia ulterioară a unor factori externi care pot transforma o obligaţie contractuală într-una extrem de oneroasă pentru una din părţi, această din urmă ipoteză fiind specifică teoriei impreviziunii şi neputând fi analizată prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia protecţiei drepturilor consumatorului împotriva clauzelor contractuale abuzive.

Scopul Legii nr.193/2000 şi a celorlalte prevederi în materia protecţiei consumatorului nu este acela de a oferi un suport legal pentru avantajarea economică a consumatorului în raport cu comerciantul, or, prin cererea formulată, reclamanţii urmăresc să obţină în fapt exonerarea (prin intermediul instanţei) de la executarea obligaţiei principale asumată, de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voinţă a părţilor consacrat de art.969 C.civ. şi cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.

Astfel, prin această solicitare, reclamanţii pretind modificarea unei obligaţii esenţiale, solicitând instanţei să intervină în însăşi cauza contractului de credit, aspect ce excede protecţiei oferite de prevederile Legii nr.193/2000.

Instanţa reţine că apariţia unui dezechilibru contractual, pe parcursul derulării contractului, ca urmare a creşterii cursului valutar al monedei în care a fost acordat creditul,  nu poate conduce, în nici un caz la aprecierea caracterului ilicit al acestei clauze şi nici a caracterului imoral al acesteia în condiţiile în care partea cocontractantă nu a avut prefigurarea clară a creşterii cursului valutar, urmărind producerea unui prejudiciu în patrimoniul consumatorului, prin inserarea unei astfel de clauze, încă de la momentul contractării. Or, pentru raţiunile anterior expuse, instanţa apreciază că banca nu a putut prefigura, la data încheierii contractului, variaţii de curs atât de importante, aprecierea CHF ulterior acordării creditului fiind rezultatul unor factori externi voinţei băncii şi imprevizibili.

Motivat de aceste considerente instanţa apreciază că această clauză nu este nulă nici din perspectiva aplicării dispoziţiilor art.966 C.civ de la 1864.

Sub aspectul incidenţei în speţă a considerentelor expuse de CJUE în cauza Andriciuc, instanţa reţine, în primul rând, că şi instanţa europeană a menţionat expres că „o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într un contract de credit încheiat într o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13” - par. 37.

Prin raportare la cauza Kasler, Curtea a reţinut „Cu toate acestea, după cum a amintit de altfel instanța de trimitere, în timp ce, în cauza în care s a pronunțat Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai (C 26/13, EU:C:2014:282), împrumuturile, deși încheiate în monedă străină, trebuiau să fie rambursate în moneda națională în funcție de cursul de schimb la vânzare al monedei străine practicat de instituția bancară, în cauza principală, împrumuturile trebuie rambursate în aceeași monedă străină în care au fost acordate. Or, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 51 din concluzii, contractele de credit indexate în funcție de monede străine nu pot fi asimilate contractelor de credit în monede străine, precum cele în discuție în litigiul principal” - par. 40.

În considerarea obligaţiilor care revin profesionistului, Curtea a statuat următoarele: „articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil presupune că, în cazul contractelor de credit, instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. În această privință, această cerință presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare. Este de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință”.

Concluziile prezentei instanţe au fost prezentate anterior, instanţa reţinând că, sub acest aspect, nu a existat o conduită culpabilă a băncii, din perspectiva unui consumator mediu, normal informat şi suficient de atent, informaţiile puse la dispoziţie de bancă fiind suficiente pentru a permite reclamanţilor pe de o parte, să cunoască posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei străine şi, pe de altă parte, să evalueze consecinţele economice ale unei atare clauze.

În acest sens, instanţa reţine că, deşi au invocat voalat inclusiv teoria impreviziunii, reclamanţii nu au făcut dovada unor modificări substanţiale în situaţia lor financiară, făcând referire exclusiv la variaţia de curs a monedei străine.

În ceea ce priveşte momentul la care se poate aprecia un atare dezechilibru contractual, instanţa europeană a stabilit că „articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv. Revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existența unui eventual dezechilibru, în sensul dispoziției menționate”.

Astfel, chiar dacă instanţa ar analiza caracterul abuziv al clauzei prin raportare la elemente ulterioare datei încheierii contractului (astfel cum au solicitat reclamanţii), concluzia rămâne aceeaşi. Analiza instanţei a relevat că profesionistul nu a avut o situaţie mai favorabilă decât cea a consumatorului sub aspectul evoluţiei pieţei financiare şi al cursului monedei, nici la data încheierii contractului de credit şi nici ulterior, nefiind în discuţie o eventuală nerespectare de către profesionist a cerinţei de bună credinţă - par. 56.

În plus, nu poate fi în discuţie un dezechilibru contractual sub acest aspect, având în vedere că respectiva clauză nu plasează riscul valutar exclusiv în sarcina consumatorului, câtă vreme fluctuaţiile de curs pot opera în ambele sensuri, atât în favoarea, cât şi în defavoarea părţilor, în funcţie de creşterea sau scăderea cursului de schimb.

Clauza menţionată urmează a produce efecte şi în situaţia în care cursul ar suporta variaţii descendente, acestea urmând a profita consumatorilor, banca fiind ţinută să primească plata în moneda străină, indiferent că aceasta ar avea o fluctuaţie în minus faţă de moneda naţională în raportul de cursul valutar valabil la data încheierii contrcatului.

Prin urmare, instanţa constată că această clauză nu are un caracter abuziv.

Pe cale de consecinţă, instanţa reţine ca fiind neîntemeiate şi cererile reclamanţilor de de  înghetare a cursului de schimb CHF-LEU la cursul de la momentul încheierii şi semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului şi de  recalculare a ratelor la cursul CHF-leu de la data contractării şi restituirea sumelor achitate în plus/ adaptarea contractului prin suportarea riscului valutar de ambele părţi.

În temeiul art. 453 C.pr.civ, având în vedere soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată instanţa va admite cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata de cheltuieli de judecată şi va obliga reclamanţii la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat redus achitat de pârâtă conform factura şi extras de cont de la fila 17, 18 vol II dosar. Instanţa apreciază că este onorariu de 3330 lei solicitat de pârâtă este disproporţionat faţă de volumul de muncă şi complexitatea cauzei, motiv pentru care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin 2 C. proc. civ., reducând onorariul la suma de 1000 lei, apreciind suma ca fiind necesară şi proporţională faţă de circumstanţele cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge cererea privind pe reclamanții P.R., cu domiciliul în sector …, și P.I., cu domiciliul în sector ,,, şi pe pârâta BANCA., cu sediul ales în ,,, ca neîntemeiată.

Obligă reclamanţii la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, XX.XX.2017.

PREŞEDINTE,GREFIER,

Domenii speta

Spete similare