Răspunderea patrimonială a angajatorului. Inadmisibilitate apel incident formulat de apelantul principal. Diurna plătită consilierului juridic solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 19 mai 2017, şi înregistrată sub nr. .../86/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian SA (ROMATSA) şi Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor produse în legătură cu relaţiile de muncă, respectiv a prejudiciilor materiale de 250.000 lei şi morale de 20.000 lei; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 2 iunie 2017, pârâtele au formulat cerere de chemare în garanţie a societăţilor C. Asigurare – Reasigurare şi D., solicitând instanţei ca, în cazul în care cererea de chemare în judecată va fi admisă, iar pârâtele vor fi obligate la plata sumelor solicitate de către reclamanta, chematele în garanţie să fie obligate la plata către pârâte a sumelor pe care instanţa le va obliga pe pârâte să le plătească reclamantului A.

Prin încheierea de şedinţă din data de 9 octombrie 2017, instanţa a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie a societăţilor C. și D.

Împotriva acestei încheieri au formulat apel pârâtele, solicitând modificarea în tot a încheierii atacate, în sensul încuviinţării în principiu a cererii de chemare în garanţie.

Prin Decizia nr. 951 din data de 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de pârâtele ROMATSA şi DSNA B. împotriva încheierii din 9 octombrie 2017, a schimbat în parte încheierea de şedinţă, în sensul admiterii în principiu a cererii de chemare în garanţie a C. Asigurare – Reasigurare SRL şi D.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11 decembrie 2017, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamantului şi a pârâtelor.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29 ianuarie 2018, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor ROMATSA şi DSNA, a respins, ca neîntemeiată, excepţia dreptului material la acţiune, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie şi a respins cererea de chemare în garanţie pentru lipsa calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie C. și D.

Prin sentinţa civilă nr. 386 din 15 martie 2018, Tribunalul Suceava a respins acţiunea având ca obiect „despăgubiri”, privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian SA şi Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană B., ca nefondată.  A obligat reclamantul la plata către pârâta Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian SA a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2277,37 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele :

 Reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian SA şi Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor produse în legătură cu relaţiile de muncă, respectiv a prejudiciilor materiale de 250.000 lei şi morale de 20.000 lei precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a fost angajat al pârâtei ROMATSA - Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană, în perioada 31 iulie 1993 – 22 ianuarie 2013, pe funcţia de şef de tură, tehnician PNA/CNS, specialist II, iar încetarea contractului de muncă a avut loc în urma constatării pierderii în totalitate a capacităţii de muncă atestată prin Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. 164 din 21.01.2013.

 Potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (1) C. muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Pentru a fi în prezenţa unui caz de răspundere civilă contractuală, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa contractului individual de muncă, fapta ilicită a angajatorului constând în nerespectarea unei obligaţii contractuale, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, vinovăţia angajatorului.

În afara de aceste elemente/condiţii, conform art. 253 Codul muncii, trebuie să fie vorba despre un prejudiciu cauzat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

 Cu privire la fapta ilicită, tribunalul a constatat că pârâtelor le este imputabilă fapta de a nu preda documentele solicitate de reclamant cu scopul de a urma procedura pentru încasarea indemnizaţiei de asigurare, astfel cum a reţinut Tribunalul Suceava prin sentinţa nr. 1449 din 29.09.2015: „Refuzul comunicării celor două acte de către angajator echivalează cu încălcarea obligaţiilor asumate de acesta prin chiar contractul individual de muncă”.

Cu privire la prejudiciul material, prin acţiune s-a solicitat acest prejudiciu în valoarea prevăzută de asigurarea profesională obligatorie.

Or, pârâtelor nu le este imputabil faptul că reclamantul nu a continuat procedura prevăzută pentru valorificarea contractului de asigurare, după obţinerea informaţiilor necesare. Reclamantul a justificat neparcurgerea aceste proceduri prin faptul că s-ar fi prescris dreptul său de a solicita acordarea acestei indemnizaţii, fără a face dovada constatării prescripţiei sau a respingerii demersurilor sale pe acest motiv.

Prejudiciul îndeplineşte condiţia de a fi cert în condiţiile în care s-a produs sau este sigur că se va produce. Prejudiciul viitor şi eventual nu este cert, deoarece producerea lui nu este sigură.

Reclamantul a invocat, în realitate, un prejudiciu eventual, care s-ar fi putut produce în condiţiile în care acesta ar fi parcurs în totalitate procedura de declarare a inaptitudinii sale medicale, procedură care ar fi fost finalizată prin obţinerea unor documente specifice obligatorii solicitate de către AACR şi care în final ar fi putut duce la analiza în concret dacă era sau nu îndreptăţit la a încasa îndemnizaţia de asigurare.

Cu privire la îndreptăţirea acestuia la obţinerea indemnizaţiei, pârâtele i-au contestat acest drept, invocând contractul de asigurare - pagina 6 paragraful 4 – fila 66 vol. I, 268 vol. II şi art. 3 alin. 2 lit. a punctul 7 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Autorităţii Aeronautice Civile Române.

Astfel, potrivit contractului de asigurare, Autoritatea Aeronautică Civilă Română este singura care ia decizii privind pierderea definitivă a privilegiilor acordate prin licenţă, ca urmare a faptului că angajatul a fost declarat inapt din punct de vedere medical.

De asemenea, conform art. 3 alin. 2 lit. a punctul 7 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Autorităţii Aeronautice Civile Române, Autoritatea Aeronautică Civilă Romană este autoritatea învestită cu certificarea/licenţierea şi supravegherea continuă a menţinerii condiţiilor asociate certificării/licenţierii personalului aeronautic civil.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 95/2008: „personalul tehnic este asigurat obligatoriu de către angajator pentru risc profesional şi pentru cazurile de producere a unor accidente de muncă urmate de deces, invaliditate permanentă sau temporară, spitalizare, precum şi pentru cazurile de îmbolnăvire cu pierderea capacităţii de muncă necesare desfăşurării activităţii de aviaţie civilă specifică, pentru care deţine documentul de certificare”.

Faţă de aceste prevederi, riscul asigurat reprezentat de pierderea licenţei nu intervine la simpla eliberare a avizului medical, ci la momentul declarării inaptitudinii medicale de către instituţia abilitată, adică de către AACR.

 Declararea inaptitudinii medicale a reclamantului trebuia constatată de către Autoritatea Aeronautică Civilă Romană în baza avizului medical obţinut de reclamant în data de 17.01.2013 şi ulterior constatării acestei inaptitudini se materializa riscul asigurat prin contract şi astfel se năştea dreptul la indemnizaţia de asigurare.

 Astfel, cum procedura nu a fost întocmai urmată de reclamant, instanţa a constatat că nu este îndeplinită condiţia prejudiciului care, în aceste condiţii nu este cert.

O altă condiţie neîndeplinită pentru antrenarea răspunderii materiale a angajatorului este şi faptul că nu există legătură de cauzalitate dintre fapta angajatorului (de a nu comunica documentaţia solicitată de reclamant) şi prejudiciul presupus (neîncasarea primei de asigurare). Aceasta în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada demersurilor efectuate pentru obţinerea indemnizaţiei, susţinând doar că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune.

 În consecinţă, în prezenta cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a cerinţelor impuse de textul de lege invocat pentru antrenarea răspunderii materiale.

Admiterea cererii de acordare a daunelor morale este condiţionată de producerea unui minimum de probe şi de indicii din care să rezulte atât existenţa prejudiciului moral adus reclamantului, cât şi întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existenţa, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial dintr-un comportament al angajatorului, pretins ilicit.

 Eventualul prejudiciu, afirmat generic de partea reclamantă ca fiind un prejudiciu moral, nu a fost probat.

 Tribunalul a apreciat că simpla enunţare a faptei pretins cauzatoare a prejudiciului, respectiv necomunicarea documentaţiei solicitate nu este prin ea însăşi de natură a face dovada producerii unui prejudiciu moral.

 Prin urmare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte atingerea adusă unor valori sau atribute personale, nepatrimoniale, instanţa a respins cererea de acordare a daunelor morale.

 Faţă de cele expuse anterior, tribunalul a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate, instanţa a luat în considerare cheltuielile de transport și pe cele de cazare, ca fiind datorate cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de reprezentarea pârâtei R.A. Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian SA.

 Întrucât nu s-a făcut dovada plăţii biletelor de avion, cu excepţia celui în valoare de 366 lei aferent termenului din 9.10.2017, instanţa nu a luat în considerare valorile de 220 euro,190 euro, 190 euro, 220 euro, 220 euro, 190 euro solicitate cu titlu de cheltuieli transport.

Cu privire la suma de 338,76 lei reprezentând servicii taxi de la Curtea de Apel Suceava – Iaşi de unde consilierul juridic a luat avionul, instanţa a apreciat că nu se impune a fi acordată, faţă de caracterul nerezonabil al acestei cheltuieli.

Cu privire la diurna solicitată, instanţa a reţinut că aceasta reprezintă un drept pe care angajatorul îl achită propriului salariat în exercitarea sarcinilor sale de serviciu, astfel că aceasta excede noţiunii de cheltuieli de judecată.

În acelaşi sens a decis şi Secția I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 46/20.01.2016 pronunțată în recurs, respectiv sumele de bani reprezentând indemnizația de delegare a consilierului juridic și contravaloarea salariului încasat de acesta în zilele în care s-a deplasat la instanță pentru termenele de judecată ale dosarului nu constituie cheltuieli efectuate exclusiv în considerarea procesului judiciar, ci drepturi salariale pe care angajatorul le achită propriului salariat în exercitarea sarcinilor sale de serviciu, astfel că acestea exced noțiunii de cheltuieli de judecată astfel cum aceasta este reglementată de legislația procesual civilă.

Având în vedere soluţia pronunţată şi dispoziţiile art. 453 C.P.Civ, tribunalul a obligat reclamantul la plata către pârâta Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian SA a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2277,37 lei .

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian S.A. – ROMATSA şi reclamantul A.

În motivarea apelului, reclamantul a arătat că sentinţa apelată este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea principiilor răspunderii civile contractuale şi a cerinţelor procesului echitabil.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că în contextul recuperării drepturilor patrimoniale cuvenite la încetarea relaţiilor de muncă, angajatorul apelantului, nerespectând obligaţiile sale legale, a adus atingere drepturilor şi intereselor legitime ale acestuia, fiind îndeplinite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale.

Deşi cu privire la fapta ilicită s-a constatat că "pârâtelor le este imputabilă fapta de a nu preda documentele solicitate de reclamant cu scopul de a urma procedura pentru încasarea indemnizației de asigurare" (pag, 13 alin. 5 din sentinţă), în mod netemeinic a reţinut instanţa de fond cu ocazia analizei condiţiilor prejudiciului şi a raportului de cauzalitate că nu întrunesc cerinţele legale.

Unul dintre aspectele imputate reclamantului este faptul că nu „ar fi parcurs în totalitate procedura de declarare a inaptitudinii sale medicale, procedură care ar fi fost finalizată prin obţinerea unor documente specifice obligatorii solicitate de AACR..." (pag. 13 alin. 9), respectiv „Declararea inaptitudinii medicale a reclamantului trebuia constatată de către Autoritatea Aeronautică Civilă Română în baza avizului medical obţinut de reclamant la data de 17.01.2013..."(pag. 14 alin. 2).

Menţionează că din înscrisurile depuse de părţi pe parcursul soluţionării cauzei reies următoarele demersuri, ce par a fi omise de la analiză de către instanţa de fond faţă de reţinerea de mai sus: intimata - pârâtă ROMATSA - DSNA a emis adresa nr. 59 din 17.01.2013 către Policlinica CFR prin care s-a solicitat efectuarea unei vizite medicale de către reclamant „întrucât acesta efectuează serviciul în siguranţa traficului aerian" şi să se precizeze „dacă este apt/inapt pentru serviciul operaţional în siguranţa traficului aerian".

În urma prezentării reclamantului la controlul medical, Policlinica CFR emite şi îi adresează pârâtei DSNA Avizul medical nr. 12 din 17.01.2013 cu diagnosticul psihosindrom organic cr. cerebral degenerativ, cu atenţionarea că este „inapt pentru serviciul operaţional în siguranța traficului aerian". Acest aviz a fost înregistrat de DSNA sub nr. 60 din 18.01.2013.

Prin Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. 164 din 21.01.2013 emisă de C.N.P.P. - Casa Teritorială de Pensii B. - C.E.M.C.M. s-a constatat pierderea în totalitate a capacităţii de muncă - cod afecţiune 303, menţionată în decizia nr. 8 din 25.01.2013 a Directorului DSNA privind încetarea contractului de muncă.

La data de 28.01.2013, ROMATSA înregistrează sub nr. 1654/28.01.2013 adresa nr. 86/23.01.2013 primită de la DSNA prin care se înaintează documentele „în vederea analizării/declanşării procedurii în caz de pierdere a licenţei pentru domnul A. ".

În plus, din chiar textul de lege la care face trimitere instanţa la pag. 13 penultimul alineat din sentinţa apelată – art. 3 alin. 2 lit. a) pct. 7 din H.G. nr. 405/1993, rezultă că Autoritatea Aeronautică Civilă Română (A.A.C.R.) are atribuţii "în domeniul siguranţei aviaţiei" în sensul că se ocupă de certificarea/licenţierea şi supravegherea continuă a menţinerii condiţiilor asociate certificării/licenţierii personalului aeronautic civil, a personalului care efectuează examinări nedistructive în aviaţia civilă.

Dacă s-ar fi prevăzut în sarcina angajaţilor bolnavi efectuarea procedurilor de pierdere a propriei licenţe siguranţa aviaţiei ar fi în mod cert afectată.

Prin urmare, cădea în sarcina intimatei-pârâte şi a AACR finalizarea demersurilor începute privind pierderea licenţei reclamantului prin emiterea de către cea din urmă instituţie a „adresei/notificării emisă de AACR prin care se suspendă/anulează licenţa/brevetul/ certificatul de funcţionare a salariatului în cauză, din care să reiasă clar motivul suspendării/ anulării" (specificată în Anexa nr. 5 la contractul C073/2012 AC/I/B/PS/-308/10.09.2012, comunicată reclamantului odată cu întâmpinarea ROMATSA depusă în prezenta cauză).

În orice caz, nu i se poate imputa apelantului neparcurgerea unei proceduri despre care nu i s-au furnizat informaţii („potrivit contractului de asigurare, Autoritatea Aeronautică Civilă Română este singura care ia decizii privind pierderea definitivă a privilegiilor acordate prin licenţă, ca urmare a faptului că angajatul a fost declarat inapt din punct de vedere medical" pag. 13 alin. 11 din sentinţă).

Astfel cum a arătat în acţiune, în vederea analizării drepturilor sale şi întocmirii dosarului daune pentru obţinerea despăgubirilor cuvenite, apelantul - reclamant i-a solicitat pârâtei copii ale contractelor colectiv de muncă la nivel de unitate şi de asigurare, precum şi informații privind eventualele demersuri proprii pentru obţinerea asigurării obligatorii.

Intimata – pârâtă nu i-a furnizat nicio informaţie şi a refuzat în mod repetat să îi înmâneze înscrisurile, prin adresa nr. 17527 din 11 august 2014 comunicând refuzul scris şi motivând nu mai are calitatea de angajat, iar documentele au caracter confidenţial.

Pentru obţinerea documentelor a fost necesară apelarea la instanţa de judecată, cererea de chemare în judecată formulată la data de 03.09.2014 fiind admisă prin sentinţa civilă nr. 49 din 29.09.2015 pronunţată în dosarul nr. .../39/2015 al Tribunalului Suceava Secţia I civilă, definitivă prin neapelare.

Faţă de obligaţia angajatorului de informare şi de comunicare a actelor care ţin de calitatea de salariat, Tribunalul Suceava a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la comunicarea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2012 - 2013 şi a contractului de asigurare pentru pierderea licenţei şi deces a salariaţilor ROMATSA încheiat pe aceeaşi perioadă (sentinţa nr. 1449/2015) şi a obligat-o pe pârâtă la predarea lor.

Menţionăm că deşi i s-a solicitat în mod repetat, pârâta nu a executat de bună voie obligaţia prevăzută în sentinţa definitivă şi executorie de mai sus, fiind necesară deschiderea dosarului de executare nr. 1181/2016 al Societăţii civile profesionale de executori Judecătoreşti „E.". Încuviinţarea executării silite în vederea aducerii la îndeplinire a obligaţiei de a comunica reclamantului înscrisurile a fost dispusă de Judecătoria Suceava la data de 31.01.2017, în dosarul nr. .../314/2017.

Abia în urma somării realizate de executor la 15.02.2017, pârâta s-a conformat dispoziţiei instanţei, predând parţial documentele, fără anexele la contractul de asigurare din 2012, enumerate la art. 6.1., ce conţin informaţii esenţiale privind asigurarea.

Referitor la aspectul că nu ar fi continuat reclamantul „procedura prevăzută pentru valorificarea contractului de asigurare, după obţinerea informaţiilor necesare" (pag. 13 alin. 7 din sentinţa apelată), reamintesc că, deşi s-au depus în cursul cercetării judecătoreşti din dosarul de fond anexele ce conţin procedura de obţinere a indemnizaţiei, chematele în garanţie au invocat următoarele:

S.C. C Asigurare - Reasigurare S.R.L. că „nu este societate de asigurare care să fi subscris poliţa de asigurare nr. AF037512”, respectiv: „ROMATSA nu ne-a notificat deloc şi nici în timp util dauna, nici conform clauzei din Caietul de sarcini (care face parte ca anexă din contractul de servicii nr. AC/I/B/PS/-308/10.09.2012 semnat de ROMATSA şi C.) şi nici a condiţiilor aplicabile poliţei de asigurare nr. AF037512....ROMATSA nu a avizat deloc dauna şi deoarece au trecut mai mult de 3 ani şi jumătate de la existenţa evenimentului acoperit de poliţa de asigurare...în conformitate cu alin. 2 de la pagina 3/8 poliţa de asigurare nr. AF037512 (de la Secţiunea Excluderi aplicabile) se prevede faptul că: ....Excluderi aplicabile .. Asiguratul .. ..notifică Asigurătorul în 30 de zile de la producerea evenimentului";

 D.: „nu chemata în garanţie are calitatea de asigurător"... "Conform ştampilei de pe contractul de asigurare depuse de pârâte, asiguratorul este SJC 2003....", respectiv: „în materie de asigurări termenul de prescripţie este de 2 ani"..."Orice pretenţie cauzată de acest eveniment asigurat (adică pentru incapacitatea de muncă instalată (constatată), în mod oficial, la data de 21.01.2013, conform Deciziei medicale asupra capacităţii de muncă) s-a prescris la data de 22.03.2015, adică la 2 ani de la data expirării termenului contractual de plată...de la data de 25.01.2013, pârâta Direcţia B., iar de la data de 28.01.2013, pârâta ROMATSA aveau obligaţia legală de a îl anunţa pe asigurătorul lor despre producerea riscului asigurat".

În conformitate cu prevederile contractului de asigurare, părţile din contractul de asigurare au stabilit şi o obligaţie contractuală de informare, în sensul că pârâta ROMATSA trebuia să fi înştiinţat asigurătorul despre producerea riscului asigurat în termen de 30 de zile de la producere.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 95/2008 „personalul tehnic este asigurat obligatoriu de către angajator pentru risc profesional şi pentru cazurile de producere a unor accidente de muncă urmate de deces, invaliditate permanentă sau temporară, spitalizare, precum şi pentru cazurile de îmbolnăvire cu pierderea capacităţii de muncă necesare desfăşurării activităţii de aviaţie civilă specifică, pentru care deţine documentul de certificare", iar „Condiţiile de asigurare a personalului tehnic din aviaţia civilă sunt cele prevăzute de lege şi/sau prin contractele colective de muncă".

Instanţa ce a judecat dosarul nr. ../39/2015 a reţinut în acest sens: „chiar prin Regulamentul intern al pârâtei, se prevede, aşa cum am arătat anterior, obligaţia de protecţie socială a CTA, PMO, PTO şi PCO în situaţia pierderii certificatului/ brevetului şi/sau a licenţei de funcţionare din motive neimputabile salariatului, în condiţiile prevăzute în contractului colectiv de muncă aplicabil şi în condiţiile în care ROMATSA contribuie, prin efectul legii, la fondurile destinate asigurării salariaţilor săi în cazuri de accidente şi boli profesionale - art. 177 şi 178". (pag. 7 alin. 2 din sentinţa nr. 1449/2015).

Prin comportamentul abuziv, intimatele i-au încălcat un drept existent şi poate fi reţinută în sarcina lor cauzarea prejudiciului material în valoarea prevăzută de asigurarea profesională obligatorie.

Având în vedere limitele minime şi maxime ale sumelor asigurate prevăzute în contractele anexate, apelantul - reclamant este îndreptăţit să solicite suma de 250.000 lei.

În plus, prin comportamentul abuziv constând în nepredarea cu rea - credinţă a documentelor, apelantului - reclamant i-au fost lezate sănătatea, integritatea psihică şi demnitatea, fiind necesare nenumărate deplasări şi cereri, ocazii cu care a fost tratat cu dispreţ, fiindu-i produse sentimente de frustrare şi suferinţe de către angajator, în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului moral provocat, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ.

Consideră că acordarea unor daune morale de 20.000 lei reprezintă o modalitate justă şi echitabilă de reparare pecuniară.

Din dispoziţiile art. 252 şi art. 253 alin. 4 Cod civil, precum şi din practica judecătorească rezultă că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

În acest sens, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2617 din 9 iulie 2009 pronunţată în recurs, referitor la despăgubirile ce reprezintă daune morale, a statuat că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc de instanţa de judecată prin evaluare. Şi în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut o serie de aprecieri în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, reţinând abordarea formalistă a instanţelor naţionale, care atribuie reclamantului obligaţia de a stabili existenţa unui prejudiciu moral, subliniind obligaţia care le revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale în mod proporţional şi rezonabil.

În drept a invocat dispoziţiile art. 451, ari 453, art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă, art. 22 din Legea nr. 95/2008, art. 252, art. 253, art. 1350, art. 1548, art. 2199 şi următoarele Cod civil, art. 253, art. 266 Codul muncii, precum şi toate dispoziţiile menţionate în cuprinsul cererii.

În motivarea apelului, pârâta a arătat că în procesul intentat de către reclamant s-a desfăşurat pe parcursul mai multor termene de judecată : 09.10.2017, 26.10.2017 (apel faţă de respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanţie), 09.11.2017, 11.12.2017, 15.01.2018, 26.02.2018.

RA – ROMATSA şi-a asigurat reprezentarea juridică în faţa instanţei de fond prin consilier juridic, în vederea exercitării dreptului la apărare, suportând din bugetul propriu cheltuielile ocazionate cu acest litigiu.

La ultimul termen de judecată consilierul juridic a depus o notă justificativă a tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de Regie, cu solicitarea de acordare a sumei totale de 3393 lei şi 1230 de euro (sumă aferentă biletelor de avion).

Cu toate acestea, instanţa de fond ca urmare a soluţiei de respingere a cererii e chemare în judecată, potrivit sentinţei civile nr. 386/15.03.2016, a obligat reclamantul, în baza art. 453 C. pr. civ., numai la suma de 2277,37 lei.

Acordarea în parte a cheltuielilor de judecată solicitate s-a realizat de către instanţa de fond cu luarea în considerare doar a cheltuielilor de transport şi cele de cazare.

Faţă de solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente biletelor de avion, instanţa de fond a motivat că nu s-a făcut dovada plăţii acestora, cu excepţia biletului aferent termenului de judecată din data de 09.10.2017.

Apreciază că, instanţa de fond nu a luat în considerare documentele depuse în dovedirea achiziţionării biletelor de avion, respectiv Anexa 2 şi 3 ale abonamentului la Tarom, în baza cărora s-a obţinut Chitanţa biletul electronic depusă la dosarul cauzei pentru fiecare bilet de avion în parte (anexate la nota justificativă depusă la dosar).

Faţă de solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente serviciilor de taxi de la Curtea de Apel Suceava către Iaşi, de unde consilierul juridic a luat avionul, apreciază că instanţa de fond în mod eronat a apreciat a fi o cheltuială cu caracter nerezonabil.

A arătat că, serviciile de taxi de la Curtea de Apel Suceava către Iaşi, de unde consilierul juridic a luat avionul, au fost necesare deoarece nu există zbor de întoarcere Suceava – Bucureşti şi s-a necesitat a se lua avion de la Iaşi către Bucureşti pentru întoarcerea consilierului juridic la domiciliu.

Totodată, arată că, varianta de întoarcere cu trenul a fost luată în calcul, dar pentru ca de fiecare dată când consilierul juridic s-a prezentat la un termen de judecată, în vederea reprezentării, acesta nu putea estima cât durează şedinţa de judecată în acea zi şi nici ora exactă când se face apelul în dosar, pentru a putea prinde trenul, s-a optat în consecinţă pentru achiziţionarea unui bilet de avion la întoarcere din Iaşi către Bucureşti, cu plecare la ora 19.20 (pentru a avea o siguranţă mai mare că până la acea oră se finalizează procesul).

În considerarea faptului că, pentru acest termen de judecată, DSNA B. nu a putut pune la dispoziţie un mijloc de transport care să asigure transport cu taxiul, la tariful stabilit pentru acest mijloc de transport, rezultând un cost de 338,76 lei.

Faţă de solicitarea de acordare a cheltuielilor aferente diurnei, în cuantum de 130 de lei pentru fiecare termen de judecată, acordată consilierului juridic de către Regie, ca urmare a reprezentării juridice în faţa instanţei de fond.

Apreciază că instanţa de fond în mod greşit nu a acordat aceste cheltuieli, întrucât nu a luat în considerare faptul că această diurnă a fost acordată salariatului – consilier juridic tocmai pentru că ROMATSA a fost chemată în judecată şi astfel a fost necesară deplasarea consilierului juridic la Suceava, în vederea reprezentării juridice, ce a condus la obligaţia Regiei de a acorda salariatului – consilier juridic diurna cuvenită, potrivit drepturilor sale.

Astfel, această cheltuială cu diurna a reprezentat o cheltuială efectuată exclusiv în considerarea litigiului dintre părţi, ci nu numai un drept salarial pe care l-a achitat propriului salariat ca urmare a exercitării acestuia a sarcinilor de serviciu.

Faţă de trimiterea instanţei de fond la Decizia ÎCCJ nr. 46/20.01.2016, opinează că, instanţele de judecată sunt libere să judece cu respectarea principiilor fundamentale şi potrivit dispoziţiilor procedurale, iar practica judiciară nu constituie izvor de drept.

Invocă disp. art. 1 alin. 1 şi art. 4 din Codul Civil.

Solicită admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul acordării cheltuielilor de judecată în integralitate, aşa cum a solicitat prin nota justificativă depusă la ultimul termen de judecată, cu luarea în considerare şi a probatoriului suplimentat.

În drept a şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiilor art. 466 şi urm. C. pr. civ.

Reclamantul A. a formulat apel incident, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, în mod greşit fiind acordate cheltuieli cu cazarea la termenele aferente soluţionării apelului formulat împotriva dispoziţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanţie.

Având în vedere că există posibilitatea ca apelul formulat de apelantul – reclamant cu privire la fondul cauzei să fie respins şi, pe cale de consecinţă, menţinută dispoziţia de obligare la plata cheltuielilor de la fond (nedetaliate în considerentele sentinţei apelate), faţă de criticile din apelul privind neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată pentru termenele din 26.10.2017 şi 09.11.2017, reclamantul este îndreptăţit să uzeze de calea de atac prevăzută de art. 472 alin. 1 Cod procedură civilă.

În condiţiile în care instanţa de fond a inclus în suma de 2.277,37 lei şi contravaloarea cazării pentru alte termene decât cele la care s-a prezentat consilierul juridic în prezentul dosar, respectiv 09.10.2017, 11.12.2017, 15.01.2018 şi 28.02.2018, se impune înlăturarea sumelor.

În conformitate cu disp. alin. 1 Cod procedură civilă cheltuielile de judecată constau în cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Prin urmare, nu i se pot imputa apelantului – reclamant sume cheltuite în alt dosar, format din eroarea instanţei şi generat de cererea de chemare în garanţie formulată fără temei legal în prezenta cauză.

Solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

În drept : art. 451, art. 453, art. 472 alin. 1 şi art. 474 Cod procedură civilă.

La data de 5.12.2018 pârâta apelantă a depus la dosar note de ședință prin care a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant în ce privește apelul declarat de reclamant prin apărător, solicitând anularea acestuia, argumentând în esență că mandatul de a semna apelul nu ar fi valid întrucât la data de 5.07.2016 reclamantul apelant a fost încadrat în gradul de handicap accentuat, expertiza medico-legală psihiatrică din 12.04.2018 întărește certificatul de încadrare în grad de handicap, recomandându-se punerea sub interdicție iar prin sentința civilă nr. 2908/5.10.2018 a Judecătoriei Suceava reclamantul apelant a fost pus sub interdicție, invocându-se și prevederile art. 1205 Cod civil.

Conform art. 85 alin. 3 C.proc.civ. împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau juridică dată unui avocat se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei, adică prin împuternicire avocațială (art. 126 din Hotărârea nr. 64/2011 a UNBR privind statutul profesiei de avocat).

Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 19 mai 2017, fiind semnată de avocat. S-a atașat împuternicire avocațială în care se menționează că a fost emisă în temeiul contractului de asistență juridică nr. 174/2016. Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantului invocată de pârâtă a fost respinsă de prima instanță prin încheierea din 11.12.2017, soluție ce nu a fost apelată, intrând în puterea lucrului judecat în temeiul art. 430 alin. 1 C.proc.civ.

Conform art. 87 al. 2 C.proc.civ. avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte. Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri.

Rezultă că avocatul reclamantului putea declara calea de atac fără a avea nevoie de un nou mandat, nefiind niciun temei pentru anularea apelului pentru lipsa dovezii calității de reprezentant al reclamantului. La cererea de apel s-a atașat o nouă împuternicire, în baza aceluiași contract de asistență juridică, pentru reprezentare în fața Curții de Apel Suceava.

Pe de altă parte, conform art. 37, art. 38 și art. 43 din Codul civil capacitatea de exercițiu, adică aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile, începe la împlinirea vârstei de 18 ani, neavând această capacitate interzisul judecătoresc. Însă reclamantul a fost pus sub interdicție prin sentința civilă nr. 2908/5.10.2018 a Judecătoriei Suceava, ulterior formulării cererii de apel, până atunci fiind prezumat că are capacitate de exercițiu chiar dacă s-a emis anterior un certificat de handicap.

În ceea ce privește prevederile art. 1205 Cod civil potrivit cărora contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute, Curtea constată că nu s-a făcut dovada anulării contractului de asistență juridică pentru lipsa discernământului reclamantului, anularea neintervenind automat în momentul punerii sub interdicție, fapt ce rezultă din modul în care este redatat textul citat care prevede că ”poate fi anulat”.

Pentru aceste considerente excepția va fi respinsă ca nefondată.

La termenul de judecată din 11.12.2018 Curtea a pus în discuție din oficiu excepția inadmisibilității apelului incident declarat de reclamant, pe care o va soluționa cu prioritate conform art. 248 alin. 1 C.proc.civ.

Conform art. 472 alin. 1 Cod procedură civilă, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare.

Potrivit art. 460 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.

 Împrejurarea că apelul incident nu este pus la îndemâna apelantului principal drept o cale de atac subsidiară, generată de apărările părţii adverse din apel sau chiar din întâmpinare, o dovedeşte însuşi conţinutul normei sus-citate – care se referă la apelul incident ca fiind mijlocul procedural pus la dispoziţia intimatului (legiuitorul neavând în vedere sintagma ,,oricare dintre părţi’’), la un moment la care acestuia i-a expirat termenul pentru formularea propriei căi de atac (în caz contrar apelul său fiind unul principal), cât şi condiţionalitatea dedusă din art. 472 alin. 2 Cod proc. civilă în privinţa soluţionării celor două căi de atac, una principală şi cealaltă adiţională. Argumentul că fiecare parte din apel este ,,intimat’’ în apelul părţii adverse nu este unul care să permită interpretarea duală a normei sus-citate. O viziune contrară interpretării reţinute în această soluţie atrage posibilitatea contestării pe cale indirectă, a doua oară, a aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, cu completarea motivelor propriului apel principal peste termenul conferit de art. 215 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 468 alin. 1 teza II din Codul de procedură civilă, ceea ce nu putea însă reprezenta voinţa legiuitorului. În realitate, legea a urmărit să pună la dispoziţia intimatului şansa reformării hotărârii atacate doar de partea adversă, pentru care intimatul nu a înţeles să formuleze în termenul legal apel principal; această şansă, cât şi argumentele dezvoltate, pot genera interesul apelantului principal de a-şi susţine în continuare calea de atac sau dimpotrivă, de a se desista de judecata ei – pentru a lăsa fără efecte şi apelul incident. Rezultă, astfel, că apelul incident nu este pus la dispoziţia apelantului principal pentru a-și completa motivele de apel în raport de apărările intimatului.

În concluzie, în temeiul prevederilor art. 457 alin. 1 și art. 460 C.proc.civ., Curtea va respinge apelul incident formulat de reclamant ca inadmisibil.

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 C.pr.civ., stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea reţine următoarele:

1.Apelul principal al reclamantului

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze s-a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorului față de salariat.

În ceea ce priveşte condiţiile atragerii răspunderii patrimoniale a angajatorului pentru prejudiciul material și moral, astfel cum rezultă din interpretarea art. 253 alin. 1 C. muncii, pentru obligarea angajatorului la plata despăgubirilor solicitate de salariat este necesară întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile contractuale respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia angajatorului, cu particularităţile determinate de specificul raporturilor juridice de muncă.

Fapta ilicită a angajatorului constă în executarea necorespunzătoare sau în neexecutarea unei/unor obligaţii concrete pe care acesta şi le-a asumat sau care îi incumbă conform legii. În speță, fapta ilicită imputată fostului angajator al reclamantului este necomunicarea și nepredarea cu rea - credinţă a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2012 - 2013 şi a contractului de asigurare pentru pierderea licenţei şi deces a salariaţilor ROMATSA, încheiat pe aceeaşi perioadă. Faptul că aceste documente nu au fost comunicate de angajator reclamantului, deși acesta avea această obligație legală, s-a stabilit în mod definitiv prin sentinţa civilă nr. 1449 din 29.09.2015 a Tribunalului Suceava, astfel încât fapta ilicită a angajatorului a fost dovedită.

Prejudiciul reprezintă efectul negativ al faptei ilicite asupra persoanei şi trebuie să fie cauzat salariatul în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. El poate fi actual sau viitor, dar cert, adică sigur atât în privinţa existenţei cât şi posibilităţilor de evaluare.

Prejudiciul material invocat ar fi neplata primei de asigurare în sumă de 250.000 Euro, în temeiul contractului de asigurare încheiat de ROMATSA pentru salariații săi, ca urmare a intervenirii riscului asigurat, reclamantul pierzându-şi licenţa în urma îmbolnăvirii cu pierderea capacităţii de muncă potrivit susținerilor sale.

Primă instanță a apreciat că în fapt prejudiciul pretins nu este cert, ci eventual.

Se reține că potrivit art. 181 din Contractul colectiv de muncă al ROMATSA pentru protecția socială a CTA, PMO, PTO, PCO precum și a personalului tehnic din AC care pentru ocuparea postului necesită licență la zi în situația pierderii certificatului/brevetului și/sau autorizației/licenței din motive neimputabile salariatului, PS va colabora în vederea încheierii și/sau reînnoirii de către ATA a unui contrat de asigurare cu o firmă specializată, în vederea compensării drepturilor bănești pe care le-ar fi avut dacă ar fi activat la locul de muncă și pe funcția respectivă pentru o perioadă de 3 ani de la pierderea dreptului de a profesa. Art. 37 din Regulamentul intern al ROMATSA (fila 196 ds. fd. vol. II) prevede că aceasta încheie asigurări pentru risc de accidente și boli profesionale, în condițiile legii, pentru toți salariații.

În temeiul acestor dispoziții pârâta și-a respectat obligația asumată de a încheia contract de asigurare pentru salariații săi (filele 54-80 ds. fd. vol. I, 248-286 ds. fd. vol. II). Potrivit acestuia, riscul asigurat este pierderea licenței/ brevetului/ certificatului de funcționare emis de Autoritatea Aeronautică Civilă Română, iar asiguratul (ROMATSA) trebuie să notifice Asigurătorul în termen de 30 de zile de la producerea evenimentului. Asigurătorul va determina pierderea împreună cu agentul de asigurări al Asiguratului sau împreună cu persoana împuternicită de acesta din urmă iar ulterior asigurătorul va plăti despăgubirea în Euro angajatului asigurat în cel mult 60 de zile de la momentul la care s-a produs riscul.

Reclamantul apelant susține în cererea de chemare în judecată că riscul asigurat s-a produs, reclamantul pierzând licența în urmă îmbolnăvirii cu pierderea capacității de muncă. Curtea reține că în speță nu s-a făcut dovada pierderii licenței de către reclamant (în condițiile în care brevetul de personal de protecția navigației aeriene și telecomunicații emis reclamantului de către Autoritatea Aeronautică Civilă Română, depus la filele12-15 ds. fd. vol. I, poartă mențiunea valabilității până la data de 23.10.2014), însă în prezenta cauză nu trebuie să se stabilească dacă în temeiul contractului de asigurare reclamantul putea sau nu să obțină despăgubirea prevăzută de acesta la intervenirea riscului asigurat pentru că nu plata acesteia face obiectul cauzei, ci trebuie să se stabilească dacă fapta ilicită imputată angajatorului a determinat efectul negativ pretins, neîncasarea sumei de 250.000 de lei.

La data de 17.01.2013 se emite un aviz medical în care se menționează că reclamantul este inapt pentru serviciul operațional în siguranța traficului aerian. La data de 21.01.2013 se emite decizia medicală nr. 164 prin care se stabilește că reclamantul are capacitatea de muncă pierdută în totalitate. Prin decizia nr. 8 din 25.01.2013 a directorului DSNA se dispune încetarea contractului de muncă al reclamantului începând cu 22.01.2013 având în vedere decizia medicală și cererea de pensionare a reclamantului. Nu există dovezi că această decizie a fost contestată. Anterior acesteia, la 23.01.2013, DSNA face o adresă către ROMATSA - Administrația Centrală în care se arată că se transmit documentele în vederea declanșării procedurii în caz de pierdere a licenței pentru reclamant. Nu există dovezi că această procedură a fost continuată, în condițiile în care contractul de muncă al reclamantului a încetat.

În apel se susține că era în sarcina pârâtei să finalizeze demersurile începute privind pierderea licenței reclamantului. Curtea reține că nu asta este fapta ilicită imputată pârâtei prin cererea de chemare în judecată, astfel că nu se impune a se analiza dacă această obligație incumba sau nu pârâtei.

De asemenea, se arată că nu i se poate imputa reclamantului neparcurgerea unei proceduri despre care nu i s-au furnizat informații făcând trimitere la motivarea primei instanțe privind prevederea din contractul de asigurare a autorității competente să retragă licența. Raportat însă la fapta imputată, în contractul de asigurare nu era prevăzută o procedură de retragere a licenței de către AACR. Reclamantul apelant invocă și faptul că pârâta ROMATSA trebuia să notifice asigurătorul despre producerea riscului asigurat în termen de 30 de zile. Astfel cum s-a mai arătat, fapta ilicită imputată este că nu a predat cele două documente, iar nu că angajatorul nu ar fi efectuat procedura prevăzută în contratul de asigurare.

Față de cele reținute, nu este cert că reclamantul ar fi obținut despăgubirea pretinsă în temeiul contratului de asigurare încheiat de ROMATSA pentru pierderea licenței/brevetului atât timp cât nu s-au făcut demersuri pentru încasarea acesteia. Instanța nu poate specula asupra șanselor pe care le-ar fi avut reclamantul să obțină suma pretinsă dacă s-ar fi făcut demersurile necesare, astfel că nu se poate reține că prejudiciul este cert.

Pe de altă parte, nu se poate reține că există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită, nepredarea contractului colectiv de muncă și a contractului de asigurare încheiat de ROMATSA pentru salariații săi, și neobținerea sumei asigurate. Astfel cum s-a reținut, contractul colectiv de muncă prevedea doar obligația de a încheia contractul de asigurare, deci dacă i s-ar fi comunicat la data cererii sale, doar în temeiul acestuia, reclamantul nu ar fi putut obține vreo despăgubire. Referitor la necomunicarea contractului de asigurare, reclamantul nu justifică în fapt ce demersuri concrete ar fi putut întreprinde în temeiul acestui contract pentru a obține suma asigurată.

În concluzie, nu s-a dovedit că, dacă pârâta și-ar fi îndeplinit obligația legală de a comunica reclamantului cele două documente, acesta ar fi obținut suma asigurată pretinsă.

Cum condițiile pentru atragerea răspunderii patrimoniale trebuie îndeplinite cumulativ, Curtea constată că nu se mai impune a se analiza condiția existenței vinovăției.

Față de ce reținute, nu erau utile soluționării cauzei probele solicitate prin cererea de apel respectiv efectuarea unor adrese pentru a se comunica dacă ROMATSA ar fi sesizat AACR pentru declanșarea procedurii de pierdere a licenței (astfel cum s-a arătat, fapta ilicită imputată nu a fost că n-ar fi continuat această procedură) și ca AACR să comunice informații privind data și motivul încetării brevetului acordat reclamantului (întrucât fapta ilicită imputată nu a fost neefectuarea procedurii prevăzută în contractul de asigurare în situația retragerii brevetului pentru a se verifica dacă această situație a intervenit).

În ceea ce privește prejudiciul moral pretins, acesta se defineşte ca fiind orice atingere adusă acelor valori ale individului care îi definesc personalitatea, respectiv existenţa fizică a persoanei, integritatea corporală şi sănătatea, sensibilitatea fizică şi psihică, sentimentele sale, cinstea, onoarea, demnitatea, prestigiul profesional şi alte valori asemănătoare.

Reclamantul a invocat că prin necomunicarea documentelor menționate i-au fost lezate sănătatea, integritatea psihică şi demnitatea, fiind necesare nenumărate deplasări şi cereri, ocazii cu care a fost tratat cu dispreţ, fiindu-i produse sentimente de frustrare şi suferinţe de către angajator. Susținerile reclamantului privind lezarea sănătății și a integrității psihice prin necomunicarea actelor nu sunt dovedite. Contrar aprecierii acestuia, nu este suficient să se facă dovada faptei ilicite, ci și a faptului că din cauza acestei fapte s-a adus atingere drepturilor nepatrimoniale invocate.

În ceea ce privește lezarea demnității, Curtea reține că dreptul la demnitate este reglementat în art. 72 alin. 1 din Codul civil, în timp în alineatul 2 al aceluiaşi articol se indică conţinutul acestui drept, ce cuprinde onoarea şi reputaţia unei persoane şi interdicţia de a produce o atingere fără consimţământul titularului sau fără autorizarea prevăzută de art. 75 din Codul civil.

În doctrină, se apreciază că graniţa dintre onoare şi reputaţie este destul de greu de stabilit, ele putând fi considerate două faţete ale dreptului la demnitate, decât două elemente distincte care compun acest drept.

Onoarea este un sentiment complex, determinat de percepţia pe care fiecare persoană o are despre demnitatea sa (adică despre probitatea sa morală), în timp ce reputaţia înseamnă felul în care o persoană este considerată în societate.

Reputaţia poate să varieze de la o persoană la alta. Reputaţia nu este înnăscută, ci este, de cele mai multe ori, dobândită, prin modul exemplar în care persoana se comportă în viaţa privată sau în cea socială.

Astfel, orice atingere adusă demnităţii omului şi implicit, reputaţiei sale, îl expune pe acesta excluderii într-o măsură mai mare sau mai mică din sfera relaţiilor sociale.

Curtea apreciază că onoarea unei persoane nu este afectată prin comunicarea cu o mare întârziere și în urma unor demersuri în justiție a unor documente care i-ar fi fost necesare potrivit aprecierii sale, neavând legătură cu integritatea sa morală. În ceea ce privește reputația, nu s-a indicat cum ar fi fost afectată prin aceeași faptă a angajatorului.

Curtea mai reține, privitor la sarcina probei, că deși în conformitate cu dispoziţiile art. 272 C. muncii în cazul conflictelor de muncă sarcina probei revine angajatorului, totuşi salariatul care pretinde despăgubiri în temeiul art. 253 C. muncii trebuie să facă dovada întrunirii condiţiilor răspunderii civile contractuale, conform art. 249 din Codul de procedură civilă, or, în speță, astfel cum a reținut corect și prima instanță, reclamantul nu a făcut dovada întrunirii cumulative a condițiilor pentru atragerea răspunderii patrimoniale a fostului angajator, astfel încât în mod corect s-a respins cererea de chemare în judecată.

 Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în baza art. 480 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul ca nefondat.

2. Apelul pârâtei vizează admiterea în parte a cererii de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată de la prima instanță.

Potrivit art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Din aceste dispoziții rezultă că o primă condiție pentru ca partea să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată este ca acesta să piardă procesul.

Or, cu privire la suma de 338,76 lei, reprezentând servicii taxi de la Curtea de Apel Suceava – Iaşi de unde consilierul juridic a luat avionul, Curtea reține că deplasarea s-a efectuat pentru termenul de judecată din data de 9.11.2017, astfel cum se arată chiar în nota justificativă a pârâtei în dosarul nr. 4455/86/2017/a1 al Curții de Apel Suceava având ca obiect apelul declarat de pârâtele Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian R.A. – ROMATSA şi Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA R.A. – Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană B. împotriva încheierii din 9 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Suceava – Secţia I civilă în dosar nr. .../86/2017.

Prin decizia civilă nr. 951/9.11.2017 a Curții de Apel Suceava, s-a schimbat în parte încheierea și s-a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a SC C. Asigurare-Reasigurare S.R.L. şi D.. În motivarea instanței de apel s-a arătat că: ”În ce priveşte solicitarea apelantelor de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere că în etapa apelului s-a stabilit doar admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în garanţie, nu şi caracterul întemeiat al acesteia, Curtea reţine că apelantele nu au “câştigat procesul”, iar intimaţii nu au “pierdut procesul”, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 453 alin. 1 C.pr.civ. nu pot fi acordate în această etapă cheltuieli procesuale.” Rezultă că aceste cheltuieli trebuiau acordate în funcție de soluția finală dată cererii de chemare în garanție.

Or, cererea de chemare în garanție a fost respinsă de prima instanță pentru lipsa calității procesuale pasive a chemaților în garanție, dispoziție neatacată de pârâtă în apel. Prin urmare, nu se poate susține că în ceea ce privește cererea de chemare în garanție pârâta care a formulat cererea a câștigat procesul, astfel că nu există temei legal pentru acordarea acestor cheltuieli. În concluzie, în mod corect prima instanță nu a dispus obligarea reclamantului la plata acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată, pentru considerentele arătate însă de instanța de apel.

Prima instanță a mai reținut că nu s-a făcut dovada plăţii biletelor de avion, cu excepţia celui în valoare de 366 lei aferent termenului din 9.10.2017, considerente criticate de pârâta apelantă. Analizând înscrisurile atașate cererii de acordare a cheltuielilor de judecată Curtea constată, ca și prima instanță, că din acestea nu rezultă care este cuantumul sumei plătite pentru biletele de avion. La dosar s-a depus ”Desfășurător propunere financiară” cu o serie de tarife practicate de TAROM pentru deplasări cu întoarcere în aceeași zi sau cu întoarcere în a 3-a zi sau în următoarele pentru diverse rute, dar acest înscris nu face dovada sumei achitate către TAROM de ROMATSA pentru deplasarea consilierului juridic. De asemenea la dosar s-au depus în copie tichetul de îmbarcare, în care nu se menționează prețul biletului, și chitanța biletului electronic, în care de asemenea nu este menționată suma plătită, la rubrica ”Suma totală” precizându-se ”IT Fare”.

Referitor la înscrisurile depuse o dată cu cererea de apel pentru dovada acestor cheltuieli, Curtea reține că sunt irelevante întrucât potrivit prevederilor art. 452 C.proc.civ. partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Prin acest text legal se stabileşte un termen pentru administrarea probelor referitoare la cheltuielile de judecată, respectiv până la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei

Cu privire la diurna solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, Curtea constată că instanța de fond a pronunţat o soluţie corectă, întrucât categoria de cheltuieli pretinsă de pârâtă a fi recuperată în temeiul art. 453 C.proc.civ. nu poate fi inclusă în sfera celor apreciate ca fiind ocazionate de proces, în sensul legii procesual civile.

Astfel, conform art. 451 alin. 1 C.proc.civ. cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbru judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. 3, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.

Cum diurna consilierului juridic al părții nu este printre cheltuielile enumerate expres de cod, trebuie să se stabilească dacă aceasta cheltuială este necesară pentru buna desfășurare a procesului. Or, în speţă, cheltuielile cu diurna consilierului juridic nu au fost determinate direct de existenţa procesului.

Astfel, potrivit art. 3 alin.(2) și art. 4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat, având, între atribuţii, pe aceea de a asigura reprezentarea juridică persoanei cu care are raporturi de muncă.

Conform art. 13 şi 60 alin.(1) din Statutul profesiei, pentru activitatea depusă, consilierul juridic are dreptul să fie remunerat conform prevederilor formei scrise a raportului juridic care stă la baza exercitării profesiei faţă de beneficiar, în speță contractul de muncă. Potrivit art. 60 alin.(2), deosebit de remuneraţia de bază astfel stabilită, în considerarea specificului muncii şi a importanţei sociale a serviciilor profesionale, în temeiul art. 25 şi 26 din Legea nr. 53/2003, consilierul juridic poate negocia prestaţii suplimentare în bani reprezentând clauza de mobilitate (atunci când executarea obligaţiilor de serviciu de către salariat nu se realizează într-un loc stabil) şi clauza de confidenţialitate.

 Potrivit art. 43 şi 44 din Codul muncii, delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Prin urmare, consilierul juridic este un salariat care îşi desfăşoară activitatea conform contractului de muncă şi fişei postului, fiind ținut de obligaţia asumată de a-şi îndeplini atribuţiile ce îi revin, în aceste atribuţii fiind inclusă şi obligaţia de reprezentare juridică a societăţii în litigiile cu terţii. Îndeplinirea acestei obligaţii în afara locului său de muncă reprezintă un aspect ce ţine de executarea contractului său de muncă, independent de orice împrejurare extrinsecă acestuia, cum este existenţa, la un moment dat, a unui litigiu în care angajatorul este antrenat şi indiferent de modul de soluţionare a acestui litigiu, dat fiind că obligaţia de reprezentare este o obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat.

Astfel, se constată că obligaţia de plată a drepturilor salariale în calitate de angajator nu îşi are izvorul în litigiul pendinte, ci derivă din raportul juridic de muncă. În consecinţă, cheltuielile salariale, care includ şi indemnizația de delegare, nu reprezintă o cheltuială ocazionată de desfășurarea unui anume proces, ci obligația corelativă a angajatorului în orice situaţie în care este vorba de prestarea muncii pentru care a fost angajat salariatul, în cauză activitatea de consilier juridic. Acesta poate beneficia, potrivit specificului activităţii, de o clauză de mobilitate remunerată cu un adaos la salariul de bază sau de un drept salarial suplimentar pentru ziua de deplasare, care acoperă efortul salariatului de a desfăşura aceeaşi activitate într-o altă localitate, indemnizație a cărei acordare este condiționată de depăşirea unei limite temporale în executarea acelei activităţi.

În consecinţă, ceea ce pretinde pârâta apelantă nu sunt cheltuieli efectuate exclusiv în considerarea procesului judiciar, cum ar fi cheltuieli de transport sau cazare, ci drepturi salariale pe care aceasta le achită propriului salariat în exercitarea sarcinilor sale de serviciu, astfel că acestea exced noţiunii de cheltuieli de judecată astfel cum aceasta este reglementată de legislaţia procesual civilă.

În raport de cele reținute, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ. va respinge apelul pârâtei ca nefondat. Faţă de această soluţie, va respinge, ca nefondată, cererea pârâtei apelante de acordare a cheltuielilor de judecată din apel.

Domenii speta

Spete similare