Pretenţii - factura reprezintă un înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei operaţiuni comerciale, ceea ce înseamnă că face dovadă împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului. În situaţia în care factura este acceptată de

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 09.08.2017, sub nr. 26209/299/2017, reclamanta K S.R.L.  a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A S.R.L.  , ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.313,01 lei reprezentând contravaloare parţială marfă conform facturilor fiscale nr. XXX, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între părţi există o relaţie comercială, în cadrul căreia societatea sa a livrat pârâtei diverse cantităţi şi sortimente de îngheţată, sens în care au fost emise facturile fiscale anterior menţionate, în valoare totală de 2.461,59 lei. Aceasta a menţionat că pârâta a procedat la efectuarea unei plăţi parţiale în cuantum de 1.148,58 lei, rămânând un rest de plată în sumă de 1.313,01 lei, conform fişei client şi documentelor contabile.

Astfel, încălcarea de către pârâtă a prevederilor contractuale se impune a fi sancţionată prin atragerea răspunderii contractuale şi obligarea acesteia la plata integrală a daunelor.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1350, art. 1516 şi următoarele C.civ.

În susţinerea cererii, reclamanta a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: închzeierea nr. 546/F/2016 dată de Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. X/103/2016 (filele 2-3), fişă client (fila 4), factura fiscală nr. XXX

Cererea a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform prevederilor art. 115 din Legea nr. 85/2014.

La data de 06.09.2017, prin serviciul registratură, pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei la plata unei amenzi judiciare în cuantum de 1.000 lei conform art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. a C.pr.civ., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, pârâta a precizat că facturile invocate de reclamantă ca fiind restante au fost achitate de societatea sa la termen, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, nefiind înregistrată nicio datorie faţă de aceasta. Astfel, omisiunea înregistrărilor în contabilitatea reclamantei este dovedită de chitanţele anexate, care evidențiază încasările reale ale acesteia. Or, în măsura în care debitul solicitat a fost deja achitat, reclamanta a apreciat că acţiunea a fost formulată cu rea-credinţă, reclamanta urmărind să obţină un titlu executoriu pentru un debit inexistent.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 C.pr.civ.

În susţinerea întâmpinării, pârâta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: chitanţa nr. XXXXX

Instanţa a încuviinţat, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Între părţi, s-au desfăşurat relaţii comerciale în formă simplificată, având ca obiect vânzarea-cumpărare de produse. În derularea raporturilor dintre acestea, reclamanta a emis facturile fiscale nr. XXXX

În conformitate cu prevederile art. 1270 C.civ., convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante, acestea dobândind drepturi şi obligaţii pe care trebuie să le aducă la îndeplinire cu bună credinţă, conform art. 1170 C.civ., în caz contrar fiind angajată răspunderea contractuală a acestora.

Astfel, situaţia premisă pentru angajarea răspunderii contractuale constă în încheierea unui contract prin care să fie stabilite drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi contractuale, în funcţie de care se analizează şi răspunderea contractuală, respectiv neîndeplinirea obligaţiilor contractuale în condiţiile şi la termenul prevăzute în convenţia părţilor.

Instanţa reţine că factura reprezintă un înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei operaţiuni comerciale, ceea ce înseamnă că face dovadă împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului. În situaţia în care factura este acceptată de către destinatar, atunci aceasta face dovada şi în favoarea emitentului. Prin urmare, în cazul în care factura fiscală a fost acceptată la plată, se poate aprecia că părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare.

Cu titlu prealabil, instanţa reţine că reclamanta nu a înţeles să depună la dosarul cauzei facturile fiscale nr. XX, deşi aceasta s-a referit la respectivele înscrisuri în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Or, în aceste condiţii, instanţa vă înlătura debitul în cuantum de 37,98 lei (care rezultă din situaţia clienţi de la fila 4), aferent facturilor anterior menţionate, raporturile juridice existente între părţi neputând fi analizate în lipsa facturilor fiscale emise pentru suma solicitată cu titlu de contravaloare parţială livrare marfă.

Pe de altă parte, constatând că facturile fiscale depuse la dosarul cauzei au fost recunoscute de către pârâtă în cuprinsul întâmpinării, instanţa apreciază că părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare produse.

Conform art. 1350 C.civ., în materia răspunderii civile contractuale, atunci când, fără justificare, o parte nu îşi îndeplineşte obligaţiile pe care le-a contractat, aceasta este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Instanţa reţine că, în materia obligaţiilor de rezultat, sarcina probei se împarte între creditor şi debitor, în sensul că, după ce primul probează existenţa obligaţiei, debitorului îi incumbă sarcina dovedirii executării acesteia. Cu toate acestea, din probele administrate în cauză, rezultă că pârâta a procedat la achitarea facturilor fiscale depuse la dosar, astfel cum rezultă din chitanţele nr. XXX şi cu situaţia furnizor (fila 27).

Or, în condiţiile în care plăţile invocate şi dovedite de către pârâtă nu au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei (situaţie clienţi – fila 4), iar reclamanta nu a indicat o altă modalitate de efectuare a imputaţiei plăţii decât cea care rezultă din situaţia furnizorilor depusă de către pârâtă, instanţa apreciază că debitorul a făcut dovada executării obligaţiei existente în sarcina sa.

Conform art. 249 C.pr.civ. sarcina probei revine reclamantei, iar, în speţă, deşi reclamanta a invocat existenţa unui debit în cuantum de 1.313,01 lei, din probele administrate în cauză nu rezultă îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, aceasta din urmă făcând dovada achitării sumelor pretinse de către reclamantă anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Pentru toate aceste considerente, instanţa urmează să respingă cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cererea de amendare a reclamantei, instanţa reţine că, în conformitate cu prevederile art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. a C.pr.civ., introducerea, cu rea-credinţă, a unei cereri vădit netemeinice poate atrage sancţionarea cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei.

Prin urmare, una dintre condiţiile cerute pentru aplicarea sancţiunii amenzii este reprezentată de introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de chemare în judecată vădit netemeinice. Cu toate acestea, reaua-credinţă nu se poate prezuma, iar în cauză nu au fost administrate probe din care ar rezultă că reclamanta este de rea-credinţă. Astfel, prin raportare la starea de insolvenţă a societăţii reclamante, care este posibil să fi determinat omisiunea înregistrării plăţilor anterior menţionate, instanţa apreciază că reclamanta nu a dat dovadă de rea-credinţă în introducerea prezentei acţiuni.

Pentru aceste motive, instanţa va respinge cererea pârâtei de amendare a reclamantei, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, instanţa reţine că, potrivit art. 453 C.pr.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Aşa cum rezultă din art. 451 C.pr.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorarii avocaţi sau experţi, sume cuvenite martorilor pentru deplasare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Astfel, fiind în culpă procesuală, reclamanta urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 350 lei, reprezentând onorariu avocat (factura nr. X şi extrasul de cont aferent – filele 43-44).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge cererea formulată de reclamanta K S.R.L. în contradictoriu cu pârâta A S.R.L. , ca neîntemeiată.

Respinge cererea pârâtei de amendare a reclamantei, ca neîntemeiată.

Obligă reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la data comunicării, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13.11.2017.

Domenii speta

Spete similare