Obligaţie de a face daune morale

Cod ECLI ECLI:RO:TBARG:2016:013.001908

Dosar nr. 1054/205/2015

R O M Â N I A

TRIBUNALUL ARGEŞ*

SECŢIA CIVILĂ

DECIZIE Nr. 1908/2016

Obiectul cauzei:obligaţie de a face daune morale

TRIBUNALUL

Asupra apelurilor civile de faţă, deliberând:

Constată că, prin cererea înregistrată sub numărul 1054/205/2015 din 16 martie 2015 reclamantul (...) a  chemat în judecată pe pârâţii (...) ediţie on-line, (...) şi (...) în calitate de ziarişti redactori şi administratori ai publicaţiei menţionate solicitând ca prin sentinţa ce  se va pronunţa să se dispună ştergerea  definitivă a  articolului „(...) ” şi a fotografiei ce îl însoţeşte publicat în ediţia on-line a „(...) ” din data  de 14.03.2015, ora 18:37, publicarea unui drept la replică în acest ziar,  obligarea pârâtelor (...) şi (...) să ceară scuze în mod public atât  reclamantului  cât şi familiei sale, în „(...) ” şi în mass-media locală din Câmpulung pentru  publicarea  acestui  articol defăimător şi  să publice pe cheltuiala lor hotărârea  ce se va pronunţa în cauză,  să fie obligaţi pârâţii la plata către reclamant a sumei de 15000 lei cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului personal  şi profesional  reclamantului prin publicarea articolului menţionat.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că la  data  de 14.03.2015, ora 18:37, în ediţia „(...) ” a  fost publicat un articol cu titlu „(...) ”, însoţit de fotografie în care  reclamantul  apare alături de o femeie, iar în conţinutul articolului, cele două autoare îi denigrează  imaginea, demnitatea, şi dreptul la o viaţă privată, făcând afirmaţii  în sensul că „(...) ”  afirmaţii care i-au adus şi îi aduc prejudicii mari de imagine,  aduc atingere  drepturilor reclamantului şi familiei sale şi prejudiciază imaginea instituţiei al cărei angajat este reclamantul.Conform menţiunilor autoarelor, fotografia  care însoţeşte articolul, ar fi fost preluată de pe pagina de facebook  a soţiei  reclamantului şi ulterior publicată în ediţia on line a „(...) ”.După preluarea fotografiei, pârâtele  (...) şi (...) , au inserat alături un articol  defăimător la adresa reclamantului,  în sensul celor mai sus arătate. Precizează reclamantul că  la momentul la care fotografia  a fost publicată în spaţiul virtual, nu era însoţită de nici un comentariu, însă cele două pârâte, cu de la sine putere, şi cu încălcarea  gravă a  art. 71, 74 cod civil, au  adăugat comentariul în cauză, fără  a respecta minima decenţă şi probitate morală pe care trebuie să o manifeste în activitatea publicistică, comentariul  fiind total neadevărat.

Totodată, prin articolul sus-menţionat, reclamantul susţine  că i-a  fost adusă atingere  vieţii sale  private, fiind încălcate prevederile  art. 74 lit. f) din codul civil în care legiuitorul  a  interzis „difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză”.

Reclamantul a susţinut că ulterior publicării articolului a avut o convorbire  telefonică cu pârâta  (...) , în care aceasta şi-a asumat responsabilitatea  conţinutului articolului şi a refuzat să procedeze la ştergerea lui de pe site-ul publicaţiei, deşi reclamantul i-a solicitat acest lucru.

Precizează reclamantul că, ulterior, articolul a fost postat de către pârâte pe conturile lor de pe reţeaua de socializare „Facebook”, iar comentariile favorabile reclamantului, postate de către  persoane  care  îl cunosc,  au  fost şterse  de către pârâte, fapt ce  demonstrează reaua-credinţă  a acestora.

De asemenea, că datorită  acestui articol defăimător, relaţiile în familia sa au suferit atingeri grave,  soţia  sa intenţionând să introducă acţiune de divorţ,  fiind pusă în pericol creşterea şi educarea minorului rezultat din căsătorie.

În continuare, reclamantul a arătat că din punctul său de vedere, au fost încălcate dispoziţiile  art. 75 Cod civil, art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană şi i-a  fost adusă atingere gravă onoarei reputaţiei şi imaginii publice fiindu-i cauzat un prejudiciu moral greu  de cuantificat  şi mai ales,  de înlăturat.

În susţinerea  cererii sale reclamantul  a  depus la dosar în copie, articolul publicat în  ediţia din 14.03.2015  a „(...) ”  şi fotografia ce îl însoţea  şi un comentariu la articolul  în discuţie.

La solicitarea instanţei, pârâtele  au depus  la dosar  actele  aflate la fila 48-54 dosar privind înregistrarea fiscală, contractul de asociere,  certificatul de  înregistrare  a mărcii şi  certificatul OSIM  emis în acest sens, acte din care rezultă că pârâtele (...) şi (...) sunt înregistrate fiscal ca persoane fizice şi desfăşoară în comun activitatea  de editare presă scrisă  şi on line în baza  contractului  de asociere în participaţie nr. (...) (fila … dosar), iar publicaţia  „(...) ”  a  fost înregistrată  ca marcă la OSIM sub nr. (...)  (fila … dosar).

La  data de 22 iunie 2015, pârâtul „(...) ” ediţie on line,  a  precizat  prin adresa  depusă în acest sens  la dosar (fila …dosar) că sediul publicaţiei este situat în  (...) , forma de organizare juridică a publicaţiei este Asociere de PF (persoane fizice) iar calitatea  pe care pârâtele (...) şi (...) o au este aceea de persoane  care asigură organizarea  şi conducerea publicaţiei.

Pârâtele nu au contestat faptul că poartă responsabilitatea publicării articolului în discuţie, şi-au asumat  integral conţinutul acestui articol şi  au susţinut că  fotografia  ce a  însoţit acest articol  a  fost preluată  de pe  pagina de facebook a reclamantului  şi respectiv  a soţiei  acestuia. 

Reclamantului i-a  fost încuviinţată,  în dovedirea  acţiunii proba  cu acte  şi  martori  iar pârâtelor,  în apărare,  proba  cu acte.

  La 7 septembrie 2015 reclamantul a depus la dosar o precizare  a cererii introductive  arătând referitor la cuantumul despăgubirilor privind daunele morale ce i-au fost produse  acestuia prin publicarea articolului în „(...) ” ediţie on-line, sub titlul „(...) ” că este în valoare de 15.000 lei.

Reclamantul a susţinut că  afirmaţiile pârâtelor  privind preluarea fotografiei care însoţeşte articolul sus-menţionat, de pe contul său  din reţeaua  de socializare „Facebook”, sunt neadevărate, că în cauză discuţia se poartă în legătură cu  un articol de presă, denigrator şi defăimător la adresa sa, articol scris de  (...) şi (...) , care în şedinţa de judecată din data de 29.05.2015 au recunoscut  acest lucru şi că fotografia menţionată nu a  fost  postată  de către  reclamant pe contul  său de socializare, ci pârâtele, fără consimţământul său,  au preluat-o  de la o altă persoană şi au publicat acea fotografie inserând  alături un articol  absolut  defăimător. 

Totodată, reclamantul  învederează faptul că, în calitatea  sa de  poliţist, în decursul  anilor prin prisma rezultatelor obţinute, a  câştigat încrederea oamenilor din Câmpulung, în instituţia pe care o reprezintă, numele  său  fiind asociat Poliţiei Municipiului Câmpulung. Chiar pârâtele,  în calitatea lor de reprezentate ale mass-media locală,  au  fost prezente la evenimente  la care  reclamantul  a luat parte ca poliţist, astfel  că imaginea  sa în ochii opiniei publice era aceea a unui om care lucrează pentru siguranţa cetăţenilor şi a  comunităţii, imagine grav afectată ulterior publicării articolului.

De  asemenea,  după  apariţia acestui  articol, soţia sa a părăsit  domiciliul împreună cu fiul lor în vârstă de şapte ani,  între  soţi existând şi în acest moment  o relaţie tensionată care poate duce la divorţ.

În zilele care au urmat datei de 16.03.2015, a  avut mai multe probleme şi la serviciu, în sensul că puterea de concentrare i-a scăzut, nu a mai putut fi  atent la respectarea termenelor primite  în anumite lucrări, colegii l-au izolat,  iar percepţia publică a fost aceea a unui individ lipsit de onestitate, fără moralitate,  fapt care poate fi confirmat de martorul (...) .

Reclamantul  a solicitat ca instanţa să reţină reaua credinţă a pârâtelor care nu au şters atât fotografia cât şi  articolul de pe site-ul ziarului, articol ce a fost accesat de peste 4000 de persoane, în condiţiile în care fusese pronunţată o hotărâre judecătorească prin care au fost obligate să facă acest lucru. Mai mult, reaua credinţă se poate observa şi din formularea  apelului împotriva hotărârii pronunţate în dosarul civil  nr. 1053/205/2015, al Judecătoriei Câmpulung,  a cărui  soluţionare este tergiversată de către pârâte prin formularea unor cereri care  nu au nici o legătură  cu cauza.

Din partea pârâtului „(...) ”, ediţie online, s-a depus la dosar un răspuns  cu caracter de întâmpinare, la 30 sept. 2015 faţă de precizarea cererii introductive făcută  de reclamant, subliniindu-se  faptul că în dosarul 1053/205/2015,  având ca obiect ordonanţa preşedinţială, pârâtele au depus în apărare printscreen-ul realizat pe pagina personală a reclamantului, dovada depusă şi în prezentul litigiu. Reclamantul a obţinut o sentinţă favorabilă în primă instanţă  întrucât  s-a apreciat fără temei, că fotografia a  fost postată fără acordul său şi ca atare ar fi irelevant faptul că facebook este spaţiul public.  Soluţia  a  fost  atacată  de către pârâte cu apel, întrucât  faţă de regulile de utilizare a reţelei menţionate se prezuma existenţa acordului tacit al reclamantului iar utilizatorul trebuia să îşi activeze setările în vederea protejării contului său. Instanţa  de control judiciar a admis apelul  şi a  schimbat în tot soluţia respingându-i  reclamantului cererea de ordonanţă preşedinţială.

Pârâtele  (...) şi (...) au susţinut  că fotografia a fost postată de o terţă persoană cu care  pârâtele nu se află în niciun tip de raport juridic şi care persoană, în opinia lor,  trebuia  să fie chemată în garanţie chiar de către reclamant.  Pârâtele au solicitat de asemenea să se aibă în vedere că  fotografia  era postată  cu acordul tacit al reclamantului, pe pagina  sa  de  socializare, acesta  neactivându-şi opţiunea de securizare a postărilor, aşa încât se prezumă că a mandatat tacit orice persoană străină ori din lista sa  de prieteni  să posteze imagini în numele său, fotografia a apărut  atât pe contul său cât şi al soţiei şi  de acolo a fost salvată fotografia  prin procedeul print screen-copy-paste în aplicaţia paint.Pârâtele susţin că  fotografia a fost luată aşadar dintr-un spaţiu public, nu  a fost realizată de pârâte, iar conţinutul articolului a fost determinat de ipostaza în care se află reclamantul şi femeia care îl însoţeşte şi care  sugerează  mai mult decât o simplă amiciţie.  Informaţia din articol a fost verificată anterior publicării, articolul  fiind aşadar redactat având la bază surse  jurnalistice iar pentru  preluarea fotografiei nu era necesar acordul reclamantului, întrucât se prezumă  că a existat tacit prin neactivarea  aplicaţiei  de securizare a postărilor  de către terţi.

Nu a  fost cerut oficial niciun drept la replică de către reclamant  pe care pârâtele să i-l fi refuzat, s-au purtat conversaţii  doar  telefonic, înainte de  înregistrarea acţiunii pe rolul instanţei,  le-a fost solicitat să şteargă articolul, nu un drept  la replică. Susţin pârâtele  că reclamantul este funcţionar public, iar potrivit  legii 7/2004, privind codul de conduită profesională a  funcţionarilor publici, acesta trebuie  să aibă un comportament  profesionist pentru  a menţine  autoritatea  şi prestigiul instituţiei la care lucrează şi să se abţină de la orice fapte care îi pot afecta prestigiul.

Totodată, pârâtele  solicită a se avea în vedere că  în prezent  articolul nu  mai exista, întrucât  el a fost blocat în servere  de mai bine  de  două luni  şi este inaccesibil publicului,  măsură luată în considerarea soluţiei  dispuse în cadrul ordonanţei preşedinţiale  de către prima instanţă.

Aceste susţineri  au fost reluate, în mare măsură, de pârâte în răspunsurile  la interogatoriile  ce le-a  fost  luate din oficiu de instanţă, (fila …, … dosar) în care au susţinut  că  fotografia  a  fost preluată de pe pagina de facebook a reclamantului şi a  fost distribuită  în spaţiul public prin postare pe pagina de facebook a ziarului şi a pârâtei (...) . Pârâtele au susţinut că  au verificat informaţiile publicate şi  că reclamantul nu le-a solicitat nici un drept la replică.

La termenul  de astăzi,  a  fost  audiat la propunerea  reclamantului, martorul (...)  şi  s-a depus  la dosar  în copie,  decizia  2648/22 sept. 2015 a Tribunalului Argeş prin care  a  fost admis apelul  declarat  de pârâtul  din cauza  de faţă „(...) ” şi  a  fost schimbată  sentinţa civilă nr. 644/2015 a Judecătoriei Câmpulung în sensul respingerii  cererii (vizând ştergerea articolului de pe ediţia online a publicaţiei  măsură ce fusese dispusă pe cale de ordonanţă preşedinţială  de instanţa de fond).

Prin sentinţa civilă nr. 1922/19.10.2015 pronunţată de Judecătoria Câmpulung  a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul (...) , în contradictoriu cu pârâţii (...) Ediţie On-line,  (...) şi (...) ,  astfel cum a fost precizată.

Au fost obligate pârâtele (...)  şi (...) , în solidar, la plata către reclamant a sumei de 5000 lei cu titlu de daune morale.

Au  fost obligate pârâtele să redea dispozitivul prezentei sentinţe, după rămânerea definitivă,  în prima ediţie a publicaţiei (...) .

A fost respinsă cererea privind ştergerea articolului publicat  în ediţia on-line din 14 martie 2015, ora 18,37 ca rămasă fără obiect.

A fost respinsă cererea privind publicarea unui drept la replică şi celelalte solicitări ale reclamantului.

Au fost obligate pârâtele în solidar la 20 lei cheltuieli de judecată către reclamant. În considerentele sentinţei se reţin următoarele:

Reclamantul  a solicitat  obligarea  pârâţilor  să şteargă din ziar articolul intitulat „sunt celebru în hainele statului  şterge-mă de aici” publicat la data de 14.03.2015, obligarea  acestora  să-i publice un drept  la replică, obligarea pârâţilor să-i ceară scuze reclamantului în mod public şi să publice hotărârea ce  va fi pronunţată, de asemenea  să fie obligaţi pârâţii  la plata  către reclamant  a sumei  la 15000 lei  cu titlu de daune morale.

Pârâtele nu au contestat faptul  că sunt autoarele articolului în discuţie  şi l-au publicat pe site-ul ziarului, că desfăşoară în comun activitatea de editare presă on line, forma de organizare juridică a publicaţiei  fiind cea de asociere, iar pârâtele persoane fizice, persoane ce asigură organizarea  şi conducerea publicaţiei.

În raport de conţinutul actelor aflate la fila …, … şi … dosar instanţa a reţinut calitatea procesual pasivă a pârâţilor chemaţi în judecată şi raportul de solidaritate  existent  între pârâte în ce priveşte responsabilitatea privind conţinutul articolelor publicate.  De altfel, pârâtele nu au contestat faptul că  au  avut  calitatea  de  „coautoare”  ale articolului  în discuţie, contribuind împreună la realizarea conţinutului articolului  şi publicarea sa în spaţiul on line.

În al doilea rând, în ce priveşte fotografia care a însoţit articolul, şi care în opinia instanţei, a avut ca efect un impact egal cu cel al conţinutului articolului, instanţa  a reţinut  că susţinerea pârâtelor, împotriva  căreia nu a fost făcută nici o dovadă contrară, a fost că fotografia era postată (chiar dacă de o terţă persoană datorită culpei reclamantului care nu şi-a activat setările şi opţiunile corespunzătoare pentru protejarea contului său) pe pagina de facebook  a reclamantului,  de unde a fost preluată.

În acest sens, instanţa  a reţinut  că pârâtele au depus la dosar print sceen-ul  realizat pe pagina  personală a reclamantului (fila … - …  dosar), cât  şi considerentele  deciziei  de casare, 2648/2015 a Tribunalului Argeş  în care s-a  reţinut  că  Reţeaua de socializare facebook, chiar, teoretic, accesibilă doar unui grup restrâns de persoane, permite cu uşurinţă vizualizarea de către oricine a profilului, în momentul în care deţinătorul acestuia o acceptă. Acest aspect este de notorietate făcând din această reţea un spaţiu public, fiind cert că, în prezenta cauză, persoana care a postat fotografia a permis ca aceasta să fie destinată văzului public cu toate consecinţele ce decurg de aici. Pe de altă parte, faptul că facebook – ul este public rezultă chiar din politica de aplicare a acestui site de unde reiese că utilizatorii trebuie să acceseze o anumită aplicaţie din reţea care să nu permită vizualizarea fotografiilor de către alte persoane nedorite („Statement of Rights and Responsibilities – Privacy - Sharing Your Content and Information - You own all of the content and information you post on Facebook, and you can control how it is shared through your privacy and application settings, In addition: For content that is covered by intellectual property rights, like photos and videos (IP content), you specifically give us the following permission, subject to your privacy and application settings: you grant us a non-exclusive, transferable, sub-licensable, royalty-free, worldwide license to use any IP content that you post on or in connection with Facebook (IP License). This IP License ends when you delete your IP content or your account unless your content has been shared with others, and they have not deleted it……When you use an application, the application may ask for your permission to access your content and information as well as content and information that others have shared with you.  We require applications to respect your privacy, and your agreement with that application will control how the application can use, store, and transfer that content and information.  (When you publish content or information using the Public setting, it means that you are allowing everyone, including people off of Facebook, to access and use that information, and to associate it with you (i.e., your name and profile picture).

Instanţa a reţinut  de asemenea,  faţă de data publicării articolului  şi care reprezintă  data săvârşirii faptelor ilicite invocate de reclamant, că în speţă sunt incidente prevederile Noului Cod Civil, intrat în vigoare la data de 01.10.2011

De asemenea, faţă de situaţia de fapt amintită mai sus, se reţine că sunt

aplicabile în speţă atât dispoziţiile art. 30 din Constituţia României, cât şi articolul

10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

precum si jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Art. 30 alin. 1 din Constituţia României stipulează că libertatea de exprimarea a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. La alin. 6 al art. 30 din Constituţie se menţionează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulară a persoanei si nici dreptul la propria imagine. Potrivit art. 30 alin. 8 din Constituţie, răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii.

Libertatea de exprimare, astfel cum este văzută şi de  jurisprudenţa CEDO in cauza Lingens c. Austriei, este una dintre valorile esenţiale într-o societate democratică, impusă de pluralismul politic, iar pe lângă informaţiile neutre, inofensive, trebuie acceptate si cele ce acuză, şochează sau neliniştesc. Este, însă, dificil de găsit echilibrul ce trebuie să existe între exerciţiul dreptului la liberă exprimare şi protecţia drepturilor individuale, precum dreptul la demnitate sau la viaţă privată.

Instanţa a  retinut că dreptul la liberă exprimare nu este absolut, exerciţiul său putând fi restrâns în măsura în care limitarea este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică (acestea fiind criteriile impuse de CEDO, în cauza Lingens c. Austriei). Libertatea de exprimare nu poate leza valori ocrotite de lege, cum ar fi demnitatea, onorarea, dreptul la propria imagine.

Pe plan intern, sunt incidente dispoziţiile art. 1349 cod civ., potrivit cărora"orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cei care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului".

Instanţa a avut în vedere şi obligaţiile pe care le au ziariştii, obligaţii statornicite atât în Codul deontologic al ziaristului cât şi în jurisprudenţa CEDO. Astfel, potrivit Codului deontologic al ziaristului aceştia sunt datori să relateze adevărul în informaţiile pe care le prezintă cititorilor (art.1 din Codul deontologic al ziaristului), , să nu prezinte opiniile personale drept fapte (art.3), să respecte viaţa privată a cetăţenilor, să evite detalierea unor vicii (art.4), să nu distorsioneze informaţia, să nu facă acuzaţii nefondate, să nu folosească neautorizat fotografii, să nu calomnieze (art.9 din Codul deontologic al ziaristului).

De asemenea, sunt aplicabile cauzei prevederile art. 1357 Cod civil, care prevăd că "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Din acest text legal se desprind condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie  respectiv existenţa faptei ilicite, cauzarea unui prejudiciu chiar şi nepatrimonial, legătura de cauzalitate dintre acestea, precum şi existenţa vinovăţiei autorului faptului ilicit.Cu referite la conţinutul articolului  publicat  de pârâte instanţa a reţinut că în cuprinsul  articolului s-au făcut  la adresa  reclamantului  afirmaţii în sensul  că „(…)”.

Articolul face  referire explicită  la numele, ocupaţia  şi funcţia deţinută  de reclamant,  soţia acestuia şi femeia cu care se  afirmă  că reclamantul  ar avea o relaţie  extraconjugală.

Pârâtele n-au făcut nici o dovadă  în sensul  că  anterior publicării articolului  ar fi  verificat  autenticitatea  informaţiilor, iar instanţa  va  reţine din considerentele următoare, că articolul în integralitatea sa nu poate  fi apreciat ca un  simplu comentariu  la o fotografie  extrasă  din  spaţiul  public.

Instanţa a avut în vedere chiar  susţinerea pârâtelor (rămasă nedovedită) inserată şi în  cuprinsul  articolului în sensul că „am aflat rapid  că  tânăra care apare în fotografie  cu (...)  lucrează la (...) ”  - afirmaţie care  a  fost  făcută pentru a întări convingerea cititorilor despre  realitatea prezentată  şi a da credibilitate informaţiei.

Afirmaţiile  din cuprinsul  articolului  „(…)” şi modalitatea de exprimare vor  fi considerate  de instanţă insultătoare  nejustificate  de dezbaterea unui subiect  de interes public şi care nu se încadrează  în limitele dozei de  exagerare şi provocare permise  de art. 10 CEDO  şi jurisprudenţa  CEDO.

Articolul nu numai  că sugerează ci şi  insistă asupra  faptului  că reclamantul  ar avea o relaţie  extraconjugală  iar afirmaţiile  sus arătate  cu trimiteri fără  echivoc la situaţia personală a reclamantului, soţiei acestuia şi unei terţe persoane, nu pot fi  plasate în contextul  dezbaterii unui subiect de interes public .

În  ceea  ce priveşte conţinutul articolului, s-a observat  că datele  din  cuprinsul  său  referitore la nume, loc de muncă, durata presupusei relaţii, locul  desfăşurării ei nu au fost preluate din spaţiul public având în vedere  că fotografia nu conţine  astfel de date.  Aceste  date  reprezintă rezultatul demersurilor jurnalistice efectuate  în vederea culegerii  informaţiilor, iar pe de altă parte, supoziţii  ale redactorului articolului în cauză.

Atât articolul incriminat, cât  şi  fotografia care îl însoţeşte  se situează  în sfera  ce ţine  de intimitatea persoanei, sferă ce  trebuie protejată  de orice intruziune  dacă  nu are  o latură publică. 

CEDO  a  afirmat  în repetate  rânduri  (ex.  cauza Nilsen şi Johnsen c Norvegiei) că afirmaţiile  referitoare la fapte determinate, care sunt  deci susceptibile  de a  fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care  să le susţină,  nu se  bucură  de protecţia art. 10. 

În  cauza Lingens c Austria, Curtea  a stabilit faptul că atunci  când  afirmaţiile unui jurnalist au caracterul unor judecăţi de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinia  sau aprecieri personale ale indivizilor,  acestea  sunt protejate  de art. 10 numai cu  condiţia  ca ele  să se  bazeze  pe nişte  fapte  adevărate  sau să fie  susţinute de o  argumentare logică a autorului lor,  chiar  şi o judecată de valoare  se poate  dovedi excesiv dacă este totalmente lipsită de o bază factuală (cauza Cumpana şi Mazăre c. Romaniei, Pedersen  şi Baadsgard c Danemarcei).

Pentru  a se bucura de protecţia art. 10 din CEDO trebuie  să existe o verificare corespunzătoare  realizată  de către  ziarist înaintea redactării  materialului, să existe fapte reale pe care  s-au bazat  acuzaţiile  aduse  de acesta, să  existe buna credinţă  a ziaristului  şi acesta  să respecte  regulile  de etică jurnalistică.

În nenumărate  cauze  Curtea  a  pus  accentul pe necesitatea ca publicarea de informaţii, de documente ori fotografii în presă să servească interesului public şi să contribuie la dezbaterea unor probleme  de ordin  general.

Într-o altă cauză (decizia  din 12.12.2000, Campamany y Diez  de Revenga et Lopez -Galiacho Perona c/Espagne, Recueil 2000 - XII, p 519), Curtea a  arătat că, întrucât  anumite reportaje s-au focalizat  asupra  unor  aspecte pur private ale vieţii personale nu puteau fi considerate  a fi  contribuit  la vreo dezbatere  de interes  general pentru  societate şi prin urmare  condamnarea reclamanţilor a urmărit un scop legitim, respectiv  protecţia  drepturilor  altei persoane.

Din aceste considerente instanţa a reţinut că în cauză  nu sunt incidente  dispoziţiile  art.  10 din CEDO pentru că din analiza  articolului în discuţie rezultă că prin conţinutul său  el nu emite judecăţi de valoare, nu vizează protejarea unui interes public şi  nu poate  fi  calificat  ca un pamflet.

Aşadar, instanţa  a  apreciat că afirmaţiile  conţinând referinţe  jignitoare la adresa reclamantului au fost făcute de pârâte  în condiţiile în care  nu s-a dovedit veridicitatea  lor, deşi acestea au susţinut  că  au verificat  realitatea  faptelor prezentate,  astfel cum procedează  în toate  cazurile.

Nu s-au făcut nici un fel  de dovezi în sensul  că aceste informaţii  ar fi fost verificate  de pârâte şi s-ar fi constatat veridicitatea lor, caz în care, prezentul demers judiciar ar fi rămas fără fundament. 

Existenţa faptei ilicite  poate fi reţinută în cazul în care încălcându-se  normele  dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului  subiectiv aparţinând  unei persoane.

Fapta  ilicită a pârâtelor  a  constat în afirmaţiile  făcute în cuprinsul  articolului în care  reclamantul  era  acuzat  de o relaţie extraconjugală. Chiar dacă  fotografia menţionată exista în spaţiul public,  situaţia în sine nu poate înlătura caracterul delictual al faptei pârâtelor care potrivit regulilor deontologice sus amintite,  aveau obligaţia de a verifica veridicitatea informaţiei şi  autenticitatea fotografiei.

Instanţa a avut în vedere că reclamantul are calitate de comisar şef în cadrul Biroului de Ordine Publică Poliţia Câmpulung şi că în funcţia deţinută este perceput în comunitate  ca un reprezentant  al Poliţiei - instituţie  care  trebuie să se bucure  de  autoritate  şi prestigiu.

Instanţa a apreciat că prin publicarea articolului menţionat, nefiind făcută nici o dovadă  în sensul că faptele relatate sunt reale şi că o astfel  de verificare a informaţiei ar fi fost făcută anterior publicării articolului, pârâtele  au prejudiciat atât reclamantul şi  au afectat şi imaginea instituţiei al cărei angajat este, în contextul în care,  după cum  au susţinut  chiar pârâtele în întâmpinarea depusă la dosar, reclamantul  face  declaraţii de presă  în numele BOP Câmpulung, fiind perceput ca reprezentant al acestei instituţii şi  imagine a autorităţii biroului  ce îl conduce.

Instanţa a reţinut de asemenea că titlul articolului, expresiile folosite  de pârâte  în conţinutul articolului şi afirmaţiile  făcute, astfel  cum  au fost redate, „(…)” respectiv „(...) ” afirmaţii nesusţinute de nici o probă  şi a căror  lipsă de veridicitate  a  fost  dovedită  de reclamant  cu probele administrate în cauză (martorul audiat) în contextul în care  reclamantul  este o persoană care conduce un birou dintr-o instituţie publică, nu pot  fi considerate  judecăţi de valoare de natura celor protejate  de art. 10 din CEDO.

Deşi jurisprudenţa CEDO  a reţinut  că libertatea jurnalistică cuprinde şi recurgerea la o  anumită doză  de  exagerare, chiar de provocare, instanţa va reţine  că  afirmaţiile pârâtelor din cuprinsul articolului nu se încadrează în această  doză de exagerare  şi provocare şi nu  poate  fi justificată de un interes public existent pentru subiectul dezbătut.

Prin urmare, instanţa a reţinut că articolul în  integralitatea  sa şi în special prin trimiterile explicite la persoanele vizate şi relaţia lor de familie respectiv presupusa relaţie extraconjugală, reprezintă o insultă  la adresa reclamantului şi constituie o încălcare a dreptului  la demnitate şi viaţă privată.

În legătură cu fotografia care  a însoţit articolul în discuţie, preluată din spaţiul public, instanţa a reţinut că, nu a  fost  făcută dovada  că reprezintă o imagine trucată  şi de  asemenea  va aprecia că a  avut o contribuţie  cel  puţin egală cu conţinutul articolului la realizarea rezultatului final în ce priveşte impresia  ce  a produs-o  asupra oricărui cititor.

Prin urmare, în ce priveşte fotografia alăturată articolului, nefiind făcută  dovada  că a  fost  preluată de pârâte  fără  drept  din spaţiul  public şi de asemenea  că reprezintă  o imagine  nereală  prin intervenţia acestora, instanţa  a constatat că nu  poate fi reţinută încălcarea  dreptului  reclamantului la imagine.

În acest sens au fost avute în vedere dispoziţiile  art.74 cod civil în sensul că  Orice persoană are dreptul la propria imagine. În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri(…)

Când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării publicului, consimţământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.

Pe de altă parte,  instanţa a reţinut că jurisprudenţa CEDO permite sancţionarea  judecăţilor  de  valoare când ele  sunt pur injurioase  şi nu  au o bază  factuală suficientă, că  termenii utilizaţi de pârâte, expresiile  folosite  şi titlul articolului reprezintă  acuzaţii  nefondate publicate cu lipsă de echidistanţă  jurnalistică nefiind făcută  nici o  dovadă  în sensul verificării informaţiilor prezentate  şi au  fost îndreptate exclusiv  către lezarea inutilă a reputaţiei persoanei  reclamantului.

Aşadar expresiile folosite în titlul articolului nu au contribuit la dezbaterea unui subiect  de interes public  ci au  avut  numai  scopul  de a-l jigni pe reclamant.

Chiar  dacă potrivit  jurisprudenţei CEDO,  în cazul  persoanelor publice  acestea  se expun  în mod  inevitabil şi conştient unui control strict  al faptelor  lor din partea  cetăţenilor  şi ziariştilor şi prin urmare  trebuie  să dea dovadă  de mai multă toleranţă, o atitudine pur insultătoare  care  nu contribuie  în nici un fel la dezbaterea  generală  a unui  subiect  de interes public  a  fost  calificată  ca reprezentând  un atac la persoană  şi o încălcare  a  art.  10 din CEDO.

Instanţa a reţinut prin urmare  că  prin publicarea  articolului  sus menţionat pârâtele  au depăşit sfera  caracterului informatic  care  ar fi  prezentat interes  pentru opinia publică şi au adus grave  atingeri  demnităţii reclamantului ştirbind drepturile constituţionale ale  acestuia  astfel cum sunt prevăzute  şi garantate  de art. 30 al. 6 din Constituţia României şi de  art. 1 din Carta Drepturilor  Fundamentale  a Uniunii Europene

Instanţa  a reţinut  că fapta ilicită  a pârâtelor  a existat, că ea a constat în expresiile folosite în titlul atribuit articolului,  respectiv în afirmaţiile  făcute în cuprinsul  acestui articol  şi că  aceste fapte  au adus  atingere  demnităţii persoanei reclamantului.

Potrivit  dispoziţiilor  art. 30 al. 6  din Constituţie, art. 1 din  Carta  Drepturilor Fundamentale,  art. 70,  71, 72, 74 lit.f şi 253 alin. 4 Cod civil,  Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulară a persoanei si nici dreptul la propria imagine.(…) Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată(…) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.(…) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.(…) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:(…) f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză; (…)  persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

Instanţa a avut în vedere  jurisprudenţa CEDO care a statuat că deşi dreptul la reputaţie şi onoare nu este consacrat în mod expres de către art. 8, publicarea unor aspecte ale vieţii private trebuie analizată prin prisma conflictului creat între drepturile persoanei  vizate şi  libertatea de expresie a jurnalistului, posibilitatea dovedirii celor afirmate  şi incidenţa  negativă  a acestor afirmaţii asupra situaţiei şi reputaţiei  profesionale a unei  persoane.  (cauza Gunnarson c. Islandei, 20 oct. 2005). Presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică  dar nu trebuie să depăşească anumite limite  şi  fiind vorba în special de apărarea reputaţiei şi drepturilor altuia,  îi revine totuşi sarcina de a comunica  respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile  informaţiile şi ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general.  Întotdeauna astfel de afirmaţii nu trebuie să depăşească  limitele criticilor acceptabile  în temeiul art. 10 din Convenţie(cauza Petrina c. României.)Viata privata aparţine patrimoniului moral al oricărei persoane fizice, iar protecţia vieţii private face parte din ocrotirea drepturilor personalităţii. Astfel, atingerile aduse respectului datorat vieţii private prin imixtiuni ilegale, pot cauza persoanei prejudicii morale grave, iar titularul dreptului încălcat este îndreptăţit sa pretindă daune morale.

În ce priveşte aria persoanelor care sunt titulare ale dreptului la viata privata în art. 8 al Convenţiei se prevede ca „orice persoana’’ are dreptul la viata personala , iar sub aspectul ocrotirii exercitării acestui drept, art. 14 al aceleiaşi Convenţii prevede Exercitarea drepturilor si libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie sa fie asigurata fără nici o deosebire bazata în special pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţionala sau sociala, apartenenţă la o minoritate naţionala, avere, naştere sau orice alta situaţie

Asupra conţinutului conceptului de ,,viaţa privata’’ s-a pronunţat si Adunarea consultativa a Consiliului Europei care la 23 ianuarie 1970, a adoptat Rezoluţia 428 ce prevede: ‘’În limitele sale esenţiale, dreptul la respectarea vieţii private consta în posibilitatea persoanei de a-si duce viata aşa cum doreşte, cu un minim de ingerine. Acest drept se refera la viaţa privata, la viata familiala si la aceea a căminului, la integritatea fizica si morala, la onoare si reputaţie, la faptul de a nu fi prezentat într-o lumina falsa, la nedivulgarea unor fapte inutile si jenante, la publicarea fără autorizare a unor fotografii private, la protecţia împotriva spionajului si a indiscreţiilor nejustificate sau inadmisibile, la protecţie împotriva utilizării abuzive a comunicaţiilor private, la protecţia împotriva informaţiilor confidenţiale comunicate sau primite de către un particular. ’’

În aceeaşi problema a conţinutului dreptului la ,,viaţa privata’’ Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Raportul asupra cauzei Van Oostervijk Versus Belgia s-a pronunţat astfel: dreptul la respectarea vieţii private este dreptul de a trai atât cât vrei la adăpost de privirile celor străini. Aceasta cuprinde, într-o anumita măsura, dreptul de a stabili si de a întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, cu deosebire în domeniul afectiv, pentru dezvoltarea si realizarea propriei personalităţi. Având în vedere toate aceste elemente, cu menţiunea ca acestora li s-ar putea adăuga si altele, se poate concluziona ca noţiunea de ,,viaţa privata’’ este un concept sintetic care înglobează în conţinutul sau tot ce tine de viata privata a persoanei, de individualitatea sa, de ceea ce exprima individualitatea si libertatea cuiva.În considerarea conţinutului noţiunii de viata privata nu trebuie omise si elemente subiective. În cazul anumitor categorii de indivizi, dreptul la protecţia vieţii private tinde sa se atenueze, iar în cazul altora situaţia este contrara. De exemplu, viata privata a unui actor sau a unui politician este prin natura profesiei si prin propria voinţa mai limitata decât viata privata a unui individ oarecare, în cazul de faţă nefiind vorba de o asemenea persoană, care îşi asumă anumite riscuri în legătură cu divulgarea unor aspecte intime ale vieţii de familie. Pe de altă parte, cum s-a arătat mai sus, în  cauza Lingens c. Austriei, Curtea a subliniat faptul ca atunci cand afirmaţiile unui jurnalist au caracterul unor judecaţi de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de art. 10 numai cu condiţia ca ele sa se bazeze pe nişte fapte adevărate sau sa fie susţinute de o argumentare logica a autorului lor, chiar si o judecata de valoare se poate dovedi excesiva daca este totalmente lipsita de o baza factuala (cauza Cumpăna si Mazăre c. României, Pedersen si Baadsgard c. Danemarcei).

Pentru a se bucura de protecţia art. 10 din CEDO trebuie sa existe o verificare corespunzătoare realizata de către ziarist inaintea redactării materialului, sa existe fapte reale pe care s-au bazat acuzaţiile aduse de acesta, sa existe buna credinţa a ziaristului si acesta sa respecte regulile de etica jurnalistica (cauza Gaudio c. Italiei).

În nenumărate cauze Curtea (vz. Leempoel şi S.A. ED. Cine Revue c/Belgique, parag.68,Tamer c/ Estonie,Recueil 2009-I,paragrf.64) a pus accentul pe necesitatea ca publicarea de informaţii, de documente ori fotografii în presă să servească interesul public şi să contribuie la dezbaterea unor probleme de ordin general.

Intr-o altă cauză (decizia din 12.12.2QQQ,Campamany y Diez de Revenga et Lopez-Galiacho Perona c/Espagne,Recueil 2000-XII,p.519), Curtea a arătat că, întrucât anumite reportaje s-au focalizat asupra unor aspecte pur private ale vieţii persoanelor nu puteau fi considerate a fi contribuit la vreo dezbatere de interes general pentru societate şi prin urmare condamnarea reclamanţilor a urmărit un scop legitim, respectiv protecţia drepturilor altei persoane.

În cauza de faţă , analizând prejudiciul suferit de către reclamant ca urmare a faptei ilicite a pârâtelor, efectul negativ suferit de aceasta ca urmare a expresiilor folosite de acesta, instanţa a apreciat că acesta există, fiind legat de lezarea dreptului la demnitate şi viaţă privată în sensul prevederilor legale sus menţionate.

În acest sens, instanţa a avut în vedere şi faptul că însăşi constatarea, prin hotărâre judecătorească, a atingerii dreptului reclamantului la demnitate, reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului moral suferit.

Totuşi, în prezenta cauză, această modalitate de reparare a prejudiciului nu este şi suficientă. Ca atare, se vor analiza pretenţiile materiale ale reclamantului prin raportare la poziţia sa socială şi profesională, văditul prejudiciu ce i-a fost produs în mediul social dar şi profesional.

Dreptul fiecărei persoane la demnitate, drept garantat de Constituţie, se reflectă atât în ocrotirea valorii sociale a demnităţii sub aspectul ei subiectiv, adică sub aspectul sentimentului de onoare pe care fiecare om îl are faţă de el însuşi cât şi sub aspect obiectiv, respectiv sub aspectul preţuirii morale de care se bucură un om în cadrul societăţii din care face parte şi care se manifestă prin reputaţia, stima, consideraţia şi respectul semenilor săi, acest drept fiind atins prin expresiile folosite depâ-fâl la adresa reclamantului.

Prejudiciul invocat de reclamant este unul de natură nepatrimonială, cauzat de sentimentul de umilinţă pe care i le-au produs expresiile şi comentariile făcute de pârâte la adresa sa, astfel cauzându-i-se o daună morală. Deşi existenţa acestei daune este evidentă, dificultatea priveşte modalitatea de evaluare a întinderii acesteia din cauza lipsei unui criteriu matematic pentru socotirea în valori pecuniare a acestui prejudiciu moral. Instanţa va fixa o sumă de bani cu titlu de daune morale astfel încât aceasta să aibă efect compensatoriu şi să nu constituie o amendă excesivă pentru autorul faptei ilicite sau un venit nejustificat pentru victimă.

Criteriul general reţinut de Curţii CEDO este cel al gradului de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora, despăgubirile trebuind să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei (cauza Tolstoy Miloslavsky).

Curtea a mai reţinut că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral  din simpla existenţă a faptei ilicite  de natură să determine un asemenea prejudiciu. Acordarea de compensaţii materiale pentru daune morale  este justificată de criterii obiective rezultând  din gradul de lezare suferit de reclamant  raportat la afectarea dreptului la demnitate al acestuia.

În  stabilirea cuantumului acestor  despăgubiri  instanţa a  avut în vedere  pe de o parte că apariţia articolului a  fost determinată  de existenţa  în spaţiul public  a  fotografiei ce însoţeşte  articolul  şi a cărei postare ilicită  sau falsificare  nu a  fost  dovedită,  după cum  nu s-au  dovedit  fapte ilicite  ale pârâtelor  în legătură  cu această fotografie.

Instanţa a avut  de asemenea în vedere  că această fotografie  a  avut  în concret  un impact major  în impresia produsă cititorului,  iar  articolul  ce a însoţit-o a complinit efectul  său, ambele (adică fotografia şi conţinutul articolului) contribuind la producerea prejudiciului  reclamantului  prin afectarea  dreptului  său la  demnitate şi viaţă privată.

Cum a  fost  reţinut  mai sus, instanţa a  avut în vedere  că responsabilitatea postării fotografiei  respective  în spaţiul  public nu poate  fi pusă  în  sarcina pârâtelor.

Pe  de altă parte, instanţa a reţinut  susţinerile reclamantului, dovedite  prin  depoziţia martorului audiat  în cauză în  sensul  că ulterior publicării  articolului  reclamantul a suferit prejudicii legate  atât  de viaţa personală  cât  şi  de  activitatea profesională.

Instanţa  a avut în vedere, astfel cum a declarat  martorul  audiat în cauză,  după  apariţia  articolului  reclamantul era supărat  şi agitat chiar „deznădăjduit”, că urmare a  acestui articol reclamantul şi soţia sa s-au despărţit în fapt o perioadă şi  a  fost nevoie, pe fondul  deteriorării relaţiilor dintre soţi, de consilierea psihologică a  minorului  rezultat  din relaţia  lor.

Prin declaraţia sa, martorul  a confirmat susţinerile  reclamantului în  legătură  cu timpul  relativ  scurt  între momentul  apariţiei  fotografiei în spaţiul public şi al  apariţiei articolului  (de  câteva ore,  timp insuficient  în mod obiectiv, pentru verificarea informaţiei).

De  asemenea,  că anterior publicării  acestui  articol reclamantul era privit  ca fiind un om integru, onest, familist şi bun profesionist că ulterior  apariţiei  articolului această imagine a  fost  afectată, argument  în acest  sens  fiind  comentariile  de pe  facebook care s-au făcut  pe marginea  acestui  articol, aspect necontestat  de pârâte. 

Instanţa  a reţinut totodată  susţinerea  martorului  că fotografia este nereală,  că a  fost postată iniţial pe o pagină falsă  de facebook şi ulterior distribuită pe paginile  altor persoane  această  mutare  fiind  făcută  de persoana  care  a  creat  respectiva pagină falsă  de facebook  cât şi  presupunerea martorului  că toată această  acţiune  ar putea  avea legătură  cu persoana implicată  într-un  dosar instrumentat  de  reclamant.

Au fost reţinute  ca relevante  aspectele  redate  de martor  în depoziţia  sa  din activitatea profesională a reclamantului  în sensul că la serviciu,  din partea colegilor,  s-au  făcut  comentarii  răutăcioase  la  adresa reclamantului, a  fost izolat  de colegi, nu s-a mai putut ocupa corespunzător  de sarcinile ce  i-au fost încredinţate şi nici încadra în termene, era  dezorientat şi i-a mărturisit  martorului  că  are impresia  că este ţinta unor atacuri  din partea  persoanelor  implicate în dosarele  ce le avea  în lucru.

Martorul audiat  a  declarat  că  personal,  a asistat la discuţii între colegii reclamantului atât  la serviciu, cât  şi  la o petrecere,  în care  se  făceau comentarii  în legătură cu articolul  în discuţie, în sensul că ar avea o relaţie extraconjugală şi nu îşi  ocroteşte soţia, că  astfel  de discuţii  s-au purtat şi între persoane  din afara  serviciului şi  toate erau defavorabile reclamantului.

Aşadar, instanţa va  reţine  că articolul publicat  de pârâte a  avut  ca efect  atât diminuarea încrederii în reclamant  din partea  familiei  cât şi  a  colegilor  de serviciu, persoanelor  angajate  în cadrul instituţiei  în care lucrează  cât  şi din partea  persoanelor  cu care intră  în contact  în îndeplinirea  activităţii  şi  sarcinilor  specifice.

Concluzionând,  martorul a susţinut că prin apariţia articolului, imaginea reclamantului - astfel cum şi-o construise  anterior,  de bun profesionist,  de persoană onestă  şi morală a  fost  afectată  şi prin urmare, acesta  a suferit  un prejudiciu moral  greu de  cuantificat, în opinia  martorului.

În  stabilirea  cuantumului prejudiciului  suferit  de reclamant instanţa  a avut  în vedere existenţa  fotografiei  în discuţie al cărui impact pentru cititor  nu poate  fi  disociat  de  conţinutul  articolului  şi în  legătură  cu  care  nu a  fost  reţinută  o faptă ilicită a pârâtelor,  şi pe de altă parte,  că în prezent, articolul  în  discuţie  a  fost  şters  din  ediţia on line  a ziarului  după  cum  a confirmat  reclamantul.Au fost reţinute  ca nedovedite susţinerile  reclamantului în sensul  că ulterior publicării articolului  a  solicitat  un drept  la replică  şi i-a  fost refuzat  de către pârâte.

Pe  de altă parte, instanţa  a reţinut calitatea pârâtelor de jurnaliste  şi prin  urmare,  de formatori de opinie care presupune respectarea  riguroasă  a principiilor  de etică  şi deontologie  profesională şi faptul  că  articolul publicat  s-a bucurat de un larg  ecou în rândul  publicului  dovadă  fiind numărul mare  de accesări on line înregistrat (fila 66 dosar).

 Instanţa a avut în vedere că textul articolului conţine  afirmaţii nereale la adresa reclamantului şi a fost publicat exclusiv în scopul de a-l înjosi şi  denigra într-un mod incompatibil cu dispoziţiile art. 3 din CEDO.

Percepţia publică a fost că articolul l-a vizat în mod evident, iar  reclamantul a suferit un prejudiciu de imagine prin referirile textului la presupusa relaţie extraconjugală fiind de asemenea afectat atât în ceea ce priveşte viaţa personală, de familie, cât şi în ceea ce priveşte viaţa profesională.

(…)

 Sub aspectul consecinţelor articolului,  instanţa a reţinut  că prejudiciul moral suferit  de reclamant a fost dovedit în cauză  martorul audiat  făcând referiri la  faptul că ulterior publicării articolului  reclamantul a fost perceput ca o persoana imorala, incompatibilă cu profesia de poliţist, domeniu în care are tangenţă cu persoane din toate categoriile sociale. Prejudiciului moral suferit  de reclamant raportat si la faptul ca  fotografia  si articolul incriminat au fost încadrate la secţiunea „Cele mai populare articole" având 3332 de vizualizări si foarte multe comentarii negative numai pana la data de 09.04.2015, că fotografia  si articolul i-au cauzat  reclamantului un prejudiciu moral prin afectarea imaginii sale atât în raport cu familia, cu societatea civila, cat şi în raport cu statutul său de funcţionar public.

Caracterul ilicit rezulta din faptul ca paratele nu erau îndreptăţite să acţioneze

în modalitatea în care a făcut-o, nu exista un interes public ce ar fi permis publicarea fotografiei si a articolului denigrator şi  nu s-a pus în discuţie un anumit aspect care ar fi interesat comunitatea.

Potrivit dispoziţiilor art. 253 cod civil, Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c). Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

Instanţa a  stabilit pentru toate  considerentele  sus arătate, suma  de 5000 lei  cu titlu de daune  morale pentru încălcarea dreptului la demnitate şi viaţă privată al reclamantului considerând  că această sumă  este adecvată înlăturării  consecinţelor negative  pe care le-au produs faptele ilicite  ale  pârâtelor şi că însăşi acordarea  de despăgubiri  este mai semnificativă decât  cuantumul efectiv  al despăgubirii.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral suferit de reclamant rezultă  din însăşi fapta ilicită, urmare acestui fapt reclamantului fiindu-i  cauzat  prejudiciul moral constând în lezarea  drepturilor sale.

Cu privire la caracterul răspunderii pârâtelor, instanţa a reţinut că pârâtele sunt înregistrate fiscal ca persoane fizice  ce exercită profesii libere şi desfăşoară  în comun  activitate  de  editare presă scrisă şi on line  potrivit  contractului  de asociere în participaţie nr. (...)  art. 3  din acest contract prevăzând în mod explicit  că asocierea intervenită  nu dă naştere unei persoane juridice noi (fila … dosar).

Forma  de organizare a publicaţiei  este  de asociere persoane fizice.

În raport de  disp. art. 1349 şi 1373 cod civil precum şi  faţă de  prevederile  contractului  de asociere  sus menţionat, instanţa a  constatat că  nu poate  fi reţinut un raport de prepuşenie  între  publicaţia sus menţionată în  calitate de  comitent  şi pârâte în calitate  de prepuşi  ai  acestei publicaţii.

Prin urmare, instanţa a reţinut că  potrivit  contractului  de asociere  în participaţiune încheiat, pârâtele persoane fizice  răspund solidar în relaţiile cu terţii (chestiune necontestată  de pârâte) şi de  asemenea,  pe cale  de  consecinţă, pentru faptele săvârşite în calitatea lor de coautoare a  articolului solidaritate dată de modalitatea în care  au optat  să se asocieze.

Faţă de dispoziţiile  art. 1949-1954 cod civil, 1357, 1381şi 1382 cod civil,  instanţa a  reţinut  caracterul  solidar al răspunderii pârâtelor  persoane fizice  şi prin urmare, a  obligat pârâtele  la plata  sumei  de 5000 lei  cu titlu  de daune  morale  către reclamant, pentru  încălcarea  dreptului său la demnitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 253 Cod civil sus menţionate, legea consacră  un caz particular  de reparare a prejudiciului  nepatrimonial  respectiv posibilitatea persoanei vătămate de a cere  publicarea hotărârii  de condamnarea aceasta fiind  în  cauza de faţă  şi opţiunea  reclamantului pentru repararea prejudiciului suferit.

Instanţa a apreciat, pentru considerentele sus expuse, că reclamantul  are posibilitatea  de a cere repararea prejudiciului  moral  în modalitatea  reglementată  de dispoziţiile  art. 253 Cod civil şi a  admis în parte  cererea urmând  a obliga  pârâtele  să redea dispozitivul prezentei hotărâri, după rămânerea definitivă, în prima ediţie a publicaţiei (...) .

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul (...) , prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâtelor la plata sumei de 15000 lei, cu titlu de daune morale, iar împotriva încheierii de şedinţă din data de 12.10.2015 pronunţată de Judecătoria Câmpulung şi sentinţei mai sus menţionate au declarat apel  pârâţii (...) Ediţie On-line, (...) şi (...) , prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului declarat, reclamantul a criticat cuantumul sumei acordate de prima instanţă cu titlu de daune morale, solicitând majorarea acestora la sume de 15.000 lei, întrucât pârâtelor le revine responsabilitatea postării fotografiei în spaţiul public, în mod ilicit.

Precizează că martorul audiat în faţa primei instanţe a declarat că între momentul apariţiei fotografiei în spaţiul public şi apariţia articolului de presă s-a scurt un timp foarte scurt, una dintre pârâte recunoscând că a preluat-o de la o terţă persoană, postând-o ulterior pe pagina sa de facebook, înainte de publicarea articolului pe pagina de internet a ziarului.

Menţionează că unele comentarii efectuate de cititori cu intenţia de a-l sprijini pe apelant din punct de vedere moral au fost şterse, iar raportat la poziţia sa socială şi profesională deosebit de respectabilă în cadrul comunităţii locale, şi faţă de gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei şi demnităţii sale, se impune admiterea în tot a acestui capăt de cerere al acţiunii introductive.

În motivarea  apelului declarat, pârâţii (...) Ediţie On-line, (...) şi (...)  au arătat că prin decizia nr. 2648/22.09.2015 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost admisă calea de atac declarată de aceştia, cu consecinţa respingerii cererii de emitere a ordonanţei preşedinţiale formulate de reclamant, având ca obiect ştergerea temporară a articolului publicat pe pagina de internet a ziarului, împrejurare faţă de care nu se poate reţine caracterul vătămător al acestuia.

Susţin că instanţa  de fond a apreciat în mod greşit probele administrate în cauză, în condiţiile în care martorul audiat în cauză, (...) , lucrează în aceeaşi clădire cu reclamantul, depoziţia sa având un caracter subiectiv, iar modul de administrare a acestei probe are un caracter nelegal, întrucât s-a încălcat dreptul de apărare al pârâtelor.

Menţionează că, deşi apărătorul acestora a solicitat amânarea cauzei, pentru considerentul că, din cauza morţii titularului cabinetului de avocatură, av. (...) , se impunea reorganizarea formei de exercitare a profesiei, le-a fost respinsă această solicitare, cu toate că este de notorietate decesul avocatului titular, iar  pârâţii nu au mai solicitat anterior amânarea cauzei pentru aceste motiv.

Arată că martorul nu a relatat cele percepute în mod personal, că aceasta a confirmat doar existenţa unei stări de tristeţe a reclamantului, a unui sentiment de izolare, a unei dificultăţi de concentrare a acestuia la activităţile specifice profesiei şi a unei situaţii conflictuale cu soţia, acestea putând fi determinate şi de existenţa dosarelor penale în care acesta este parte.

Precizează că soluţia primei instanţe nu se putea dispune doar în baza declaraţiei acestui martor, în condiţiile în care în nu s-a procedat la audierea soţiei reclamantului sau a persoanei ce apare în fotografia publicată şi nici nu s-a realizat expertizarea minorului, copilul reclamantului, instanţa de fond neavând rol activ în administrarea probatoriului.

 Apreciază că motivarea hotărârii date de instanţa de fond este contradictorie, în ceea ce priveşte încălcarea dreptului reclamantului la imagine şi viaţa privată, iar datele referitoare la numita (...) au fost preluate din spaţiul public.

Menţionează că reclamantul este funcţionar public, care trebuie să dea dovadă de un comportament şi o conduită profesională ireproşabilă, astfel încât subiectul ce a format obiectul articolului este de interes public.

Mai mult, deşi s-a reţinut că intimatului i-au fost lezate drepturile, s-a constatat, în mod contradictoriu, de către prima instanţă, că nu a dorit un drept la replică.

Susţin că intimatul a dat dovadă de rea-credinţă, în condiţiile în care a contestat existenţa fotografiei pe pagina de facebook şi posibilitatea pârâţilor de a exercita calea de atac a apelului în litigiul având ca obiect cererea de emiterea  a ordonanţei preşedinţiale, şi a negat executarea de către pârâte, în mod benevol, a obligaţiei de a proceda la ştergerea fotografiei postate.

Precizează că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, apelantele nu pot fi obligate să-şi divulge sursele jurnalistice.

Analizând sentinţa civilă şi încheierea de şedinţă din data de 12.10.2015 pronunţate de Judecătoria Câmpulung, ce au fost apelate, în raport de criticile formulate, având în vedere efectul devolutiv al apelului statuat prin art.476 Cod pr.civilă,. tribunalul, raportat la probele administrate în prezenta cauză, apreciază că apelul formulat de pârâţi este nefondat, iar cel declarat de reclamant este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte cererea de repunere pe rol formulată de către apelanţii pârâţi la data de 08.06.2016, tribunalul constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art.400 C.pr.civ., această măsură poate fi dispusă de către instanţa de judecată în ipoteza în care, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi.

Ori, în mod evident nu sunt necesare lămuriri în ceea ce priveşte cererea de recuzare formulată de apelanţi împotriva domnului judecător (...) , aceasta fiind soluţionată prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la data de 01.06.2016, cu respectarea dispoziţiilor art.49 alin.2, teza finală C.pr.civ., considerentele fiind expuse pe larg în cuprinsul acesteia.

 Totodată, în cuprinsul acestei hotărâri se menţionează în mod expres împrejurarea că, deşi grefierul de şedinţă a efectuat verificări în sistemul informatizat Ecris, potrivit procesului-verbal din data de 01.06.2016 (fila … din dosar) şi a referatului încheiat în aceeaşi dată (fila … din dosar), până în momentul soluţionării cererii de recuzare, din evidenţele informatizate a rezultat că petenţii nu au depus cererea de recuzare în scris şi nu au făcut dovada achitării taxei de timbru, ulterior, după reţinerea cauzei spre soluţionarea apelului fiind remise tribunalului cererea de ajutor public judiciar şi de acordare a unui nou termen, aspect ce rezultă şi din menţiunile de primire efectuate în mod olograf de preşedintele completului de judecată.

Această modalitate de desfăşurare a lucrărilor în ceea ce priveşte incidentul procedural al recuzării a fost determinată şi de culpa apelanţilor pârâţi, care aveau obligaţia de a întreprinde toate demersurile necesare în vederea aducerii la cunoştinţa instanţei în termen util a cererilor formulate de către aceştia, întrucât potrivit art.10 alin.1 C.pr.civ., părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia, drepturile procesuale trebuind exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi, conform art.12 alin.1 C.pr.civ.

Nici solicitarea de încuviinţare a unor probe suplimentare nu poate fi primită, raportat la momentul procesual ales de apelanţii pârâţi, raportat la dispoziţiile art.394 alin.3 C,pr.civ.,  în condiţiile în care potrivit art.478 alin.2 C.pr.civ. părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Ori, din analiza cererii de apel formulate de către pârâţi, tribunalul constată că aceştia au solicitat doar încuviinţarea probei cu înscrisuri, ce a fost încuviinţată, în cazul concret, în şedinţa publică din data de 01.06.2016, iar nu şi a probei testimoniale.

Sancţiunea nerespectării acestui moment de propunere a probelor constă în decăderea părţii din dreptul de a le mai solicita, în conformitate cu dispoziţiile art.470 alin.1 lit.d C.pr.civ. şi art.470 alin.3 C.pr.civ.

Este real că prin prevederile art.478 alin.2 teza finală C.pr.civ. se instituie posibilitatea instanţei de apel de a administra probe noi, a căror necesitate ar rezulta din dezbateri, însă aceasta, pe de o parte, reprezintă o simplă facultate, iar, pe de altă parte, dezbaterile în prezenta cauză, în faţa instanţei de control judiciar, nu au fost de natură a aduce elemente de noutate faţă de cele ce au format obiectul analizei primei instanţe, împrejurare faţă de care, în mod evident nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale mai sus menţionate.

În ceea ce priveşte excepţia puterii de lucru judecat, calificată, prin încheierea de şedinţă din data de 01.06.2016 pronunţată de Tribunalul Argeş, în conformitate cu dispoziţiile art.22 alin.4 C.pr.civ., ca fiind o apărare de fond, tribunalul apreciază că nu poate fi reţinută.

Astfel, potrivit art. 1001 alin.1 C.pr.civ. ordonanţa preşedinţială are autoritate de lucru judecat faţă de o altă cerere de ordonanţă preşedinţială, numai dacă nu s-au modificat împrejurările de fapt care au justificat-o, iar în conformitate cu alin.2 al aceluiaşi articol ordonanţa preşedinţială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului.

Prin aceste dispoziţii legale s-a consacrat în mod expres împrejurarea că ordonanţa preşedinţială nu se bucură de autoritate de lucru judecat faţă  de procesul de fond în curs de judecată, soluţie justificată de caracterul provizoriu al măsurii luate prin această procedură specială şi de aptitudinea acesteia de a nu prejudeca fondul.

Relativitatea autorităţii de lucru judecat a ordonanţei preşedinţiale permite ca în litigiul pe fondul dreptului să fie rediscutate inclusiv aspectele stabilite prin ordonanţă, în condiţiile în care pe această cale se verifică doar aparenţa dreptului reclamantului, urmând ca, urmare a probatoriului administrat, instanţa să se pronunţe asupra cererilor părţilor, articolul 1001  C.pr.civ. reprezentând în fapt, o modalitate de aplicare a art. 430 alin.3 C.pr.civ., potrivit căruia hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

Mai mult, tribunalul observă caracterul contradictoriu al susţinerilor apelanţilor pârâţi sub acest aspect, în condiţiile în care în cuprinsul cererii de apel formulate de aceştia recunosc împrejurarea că instanţa de fond nu este ţinută de soluţia pronunţată pe calea ordonanţei, invocând Decizia civilă nr.2648/22.09.2015 pronunţată de Tribunalul Argeş drept argument în reţinerea aspectului că reclamantul nu a suferit vreo vătămare prin publicarea articolului incriminat.

Critica apelanţilor pârâţi privind măsura respingerii cererii de amânare formulată de apărătorul acestora, av. (...) , dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 12.10.2015 este nefondată, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art.222 alin.1 C.pr.civ., prevederi legale care sunt aplicabile prin analogie şi în cazul imposibilităţii de prezentare, reclamată de avocatul pârâţilor, amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

Ori, instanţa de fond a motivat respingerea cererii de amânare formulată de avocatul pârâţilor pe considerentul că aceasta nu a fost însoţită de acte doveditoare, respectiv nu au fost depuse la dosarul cauzei înscrisuri în susţinerea aspectelor invocate.

Dincolo de caracterul notoriu al decesului avocatului (...) , titular al cabinetului de avocatură ce reprezintă pârâţii, tribunalul constată că apărătorul pârâţilor, deşi a invocat necesitatea modificării formei de organizare a acestuia, nu a depus, nici în faţa primei instanţe, nici în faţa instanţei de control judiciar, vreun înscris din care să reiasă demersurile întreprinse în acest sens şi stadiul acestora, nefăcând dovada motivelor temeinice pentru a se dispune această măsură.

Potrivit art.249 C.pr.civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, împrejurare faţă de care, în condiţiile în care pârâţii nu au înţeles să administreze probe sub acest aspect, nu  pot invoca încălcarea dreptului lor la apărare de către prima instanţă, întrucât nu şi-au respectat propriile obligaţii procesuale, astfel cum impun dispoziţiile art.10 alin.1 C.pr.civ. .

Mai mult, contrar celor afirmate de apelanţi pârâţi, din verificarea lucrărilor dosarului, tribunalul constată că prima instanţă, la data de 08.06.2015, a mai acordat acestora un termen pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului acestora (fila … din dosarul de fond), nefiind prima solicitare cu acest obiect.

Totodată, tribunalul apreciază că decesul avocatului titular nu este de natură a conduce la imposibilitatea reprezentării clienţilor de către avocatul colaborator, pentru considerentul că este necesară reorganizarea formei de exercitare a profesiei, în condiţiile în care acesta a încheiat un contract de asistenţă juridică cu părţile din prezenta cauză, care îşi produce efectele juridice specifice, în măsura în care nu a fost desfiinţat, şi nu este incident niciunul din cazurile prevăzute de art.27 şi art.28 din Legea nr.51/1995 a profesiei de avocat de încetare sau suspendare a calităţii de avocat, reglementate în mod limitativ.

Având în vedere că potrivit art.60 din Hotărârea nr. 64/3.12.2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, în caz de deces al avocatului, cauzele acestuia vor fi preluate de către colaboratorii ori asociaţii defunctului, iar în lipsa lor, de către avocaţii desemnaţi de consiliul baroului, cu atât mai mult propriile cauze, angajate de avocatul colaborator, trebuie continuate de acesta, neputând invoca decesul avocatului titular, întrucât este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale, cât şi cele legale specifice, inclusiv cele statuate prin art.40 alin.1 din Legea nr.51/1995 a profesiei de avocat, care impun, printre altele, îndatorirea de a se prezenta la fiecare termen în faţa instanţelor de judecată, conform mandatului încredinţat.

Aceasta întrucât potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.51/1995 a profesiei de avocat avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, singura cerinţă prevăzută de lege pentru a reprezenta pe pârâţii din prezenta cauză fiind cea constând în înscrierea apărătorului lor în tabloul baroului din care face parte, condiţie care nu încetează în momentul decesului avocatului titular.

Formele de exercitare a profesiei de avocat sunt enumerate în cuprinsul art.5 alin.1 din Legea nr.51/1995 a profesiei de avocat, existând posibilitatea oricând ca acesta să îşi schimbe forma de exercitare a profesiei, cu înştiinţarea baroului din care face parte (alin.7), aceasta putând fi înstrăinată prin acte vii sau putând fi lichidată la încetarea calităţii (alin.9).

Totodată, art.8 alin.2 din Legea nr.51/1995 a profesiei de avocat şi  art.191 alin.3 din Hotărârea nr. 64/3.12.2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat instituie posibilitatea păstrării denumirii cabinetului individual de avocatură şi după decesul titularului, cu acordul tuturor moştenitorilor celui decedat, exprimat în formă autentică, dobânditorul denumirii având doar obligaţia de a proceda la înştiinţarea baroului şi la  informarea publicului referitor la schimbarea intervenită cu privire la titularul cabinetului, astfel încât, raportat la dispoziţiile legale mai sus enunţate, motivele de amânare invocate de apărătorul pârâţilor nu aveau un caracter temeinic.

Pe cale de consecinţă, raportat la dispoziţiile art.6 alin.1 C.pr.civ., care impun necesitatea soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil, în mod corect prima instanţă a procedat la administrarea probelor propuse de părţi, pârâtele fiind prezente personal la acest termen de judecată.

Simpla împrejurare că martorul (...)  este colegul de muncă al reclamantului nu este de natură a conduce la înlăturarea depoziţiei acestuia, pentru considerentul că ar avea caracter subiectiv, în condiţiile în care aceasta se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, iar apelantele pârâte nu au indicat în mod concret care sunt elementele apte să nască dubii referitor la caracterul obiectiv al declaraţiei sale.

În conformitate cu dispoziţiile art.264 C.pr.civ., instanţa este obligată să examineze probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, judecătorul urmând ale aprecia în mod liber, potrivit convingerii sale, astfel încât în mod evident instanţa de fond trebuia să se raporteze la depoziţia martorului audiat în cauză, de altfel singurul propus de părţi.

Din economia prevederilor art.254 alin.6 C.pr.civ., rezultă că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, astfel încât nu poate fi primită susţinerea apelanţilor pârâţi potrivit cărora instanţa din oficiu trebuia să procedeze la audierea soţiei reclamantului sau a persoanei ce apare în fotografia publicată, în condiţiile în care pârâţii, deşi aveau posibilitatea legală, instituită prin art.205 alin.2 lit d şi art.254 C.pr.civ., de a propune aceste probe, nu au înţeles să uzeze de aceasta.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mod repetat că articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează nu doar substanţa şi conţinutul informaţiilor şi ideilor, dar şi mijloacele prin care acestea sunt transmise, jurisprudenţa sa acordând protecţie extrem de extinsă, în special în ceea ce priveşte confidenţialitatea surselor jurnalistice.

Astfel, în cauza Goodwin împotriva Marii Britanii s-a statuat că „protecţia surselor jurnalistice este una din pietrele de temelie ale libertăţii presei (...). Absenţa unei astfel de protecţii ar putea descuraja sursele jurnalistice să ajute presa în informarea publicului pe teme de interes general. Ca urmare, presa ar putea fi incapabilă să joace rolul său esenţial de « câine de pază », iar capacitatea sa de a furniza informaţii precise şi de încredere s-ar diminua (...) Un ordin de divulgare nu ar putea fi în conformitate cu articolul 10 din Convenţie decât dacă este justificat de un interes public superior.”

Ori, contrar susţinerilor apelanţilor pârâţi, prima instanţă nu a solicitat niciodată să îşi divulge sursele jurnalistice pentru a proba justeţea celor afirmate în cuprinsul articolului contestat, în condiţiile în care, în mod evident, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de apel şi a cererii de repunere pe rol formulată în data de 08.06.2016, aceasta aveau posibilitatea de a propune alte categorii de probe, fără ca aceasta să implice divulgarea identităţii surselor lor.

Nici critica referitoare la faptul că nu ar fi întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtelor impuse de art.1357 C.civ nu are caracter întemeiat, întrucât, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenției Europeane a Drepturilor Omului, are un rol esenţial în orice societate democratică, fiind apreciată drept o condiție primordială a progresului și a fericirii fiecăruia, (cauza Handyside c. Regatului Unit), cuprinzând  libertatea de opinie și libertatea de a primi și comunica informații ori idei, fără a exista limite frontaliere ori impuse de autoritățile publice.

Această distincţie este esenţială, în special sub aspect probator, întrucât existenţa faptelor poate fi demonstrată în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit (cauza Lingens împotriva Austriei), apreciindu-se că a pretinde o asemenea probă ar duce inevitabil la o îngrădire nepermisă a libertăţii de opinie.

Rezultă că analiza cazurilor privind libertatea presei va fi puternic marcată de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau la judecăţi de valoare, precum şi, de atitudinea subiectivă a autorului, în momentul comiterii faptei.

Curtea a afirmat în repetate rânduri că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt deci, susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia articolului 10 din Convenţie şi că ziariştilor le revine obligaţia obişnuită de a verifica o declaraţie factuală, această obligaţie semnificând că trebuiau să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă şi fiabilă, care să poată fi considerată ca proporţională cu natura şi forţa afirmaţiei lor, având în vedere că, cu cât afirmaţia este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă ( cauza Pedersen şi Baadsgard împotriva. Danemarcei, cererea nr.49017/99), Curtea arătând în acelaşi timp că se impune a se verifica dacă reclamanţii ziarişti au luat măsurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de a verifica adevărul declaraţiilor factuale, afirmaţiile respective fiind serioase pentru persoana vizată şi impunând o diligenţă specială din partea editorului.

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare este real că jurnaliştilor le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (cauza Mamère împotriva Franţei), însă această doză trebuie circumscrisă unor limite cât mai exacte pentru a se realiza şi protecţia părţii prejudiciate. În acest sens, s-a statuat în cauza Andreescu împotriva României că “este necesar […] să se amintească jurisprudenţa bine stabilită în acest moment a Curţii, conform căreia, pentru a aprecia asupra existenţei unei «nevoi sociale imperioase» de natură să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se distingă cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi se poate dovedi, cele din urmă nu pot face obiectul unei demonstraţii a exactităţii lor ( cauzele De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei şi Harlanova împotriva Letoniei). Desigur, atunci când este vorba despre afirmaţii referitoare la comportamentul unui terţ, uneori poate fi dificil să se distingă între afirmaţii factuale şi judecăţi de valoare. Aceasta nu exclude ideea ca şi o judecată de valoare să apară ca fiind excesivă dacă este lipsită total de orice bază factuală (Jerusalem împotriva Austriei, cererea nr. 26.958/95, § 43, CEDO 2001-II)”.

Ori, din analiza articolului intitulat „(...) ” publicat pe pagina de internet la data de 14.03.2015, ora 18:37, în ediţia „(...) ”, tribunalul remarcă împrejurarea că pârâtele (...) şi (...) , care nu au contestat calitatea lor de semnatare a acestuia, nu au emis o judecată de valoare (în sensul că reclamantul ar fi infidel), ci au formulat afirmaţii referitoare la fapte determinate ale acestuia, respectiv că acesta are o relaţie extraconjugală cu numita (...) , consilier la (...) , de peste 2 ani de zile, care se consumă în Bucureşti, pentru a nu afla soţia reclamantului.

Astfel, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi acestea sunt chemate să facă dovada că au întreprins demersuri pentru a verifica realitatea celor afirmate în cuprinsul articolului publicat, în condiţiile în care susţinerile lor sunt serioase pentru persoana vizată şi impun o diligenţă specială din partea pârâtelor, în calitate de formatori de opinie, pârâtele nu au înţeles să administreze nicio probă în acest sens.

Singura dovadă a fost realizată în ceea ce priveşte aspectul că numita (...) deţine calitatea de consilier la (...) , împrejurare ce rezultă din cuprinsul declaraţiilor aflate la filele …-… din dosarul de apel.

Mai mult, tribunalul remarcă şi caracterul contradictoriu al afirmaţiilor lor în ceea ce priveşte modalitatea în care acestea au obţinut fotografia ce a fost ataşată articolului publicat, în condiţiile în care în cuprinsul articolului publicat menţionează că a fost preluată de pe pagina de facebook a soţiei reclamantului (fotografia postată pe pagina de facebook, a soţiei sale …, cel care a postat fotografia pe peretele de facebook-ului a soţiei … este probabil vreun bărbat….), pe când în răspunsul la prima întrebare din interogatoriul administrat pârâtelor  (...) şi (...)  acestea au arătat că fotografia a fost preluată de pe pagina de facebook a reclamantului,  ceea ce denotă dezinteresul acestora în a prezenta explicaţii pertinente cu privire la articolul publicat şi modul de realizare a acestuia, astfel încât, în mod evident fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, există în cazul concret.

Nu poate fi acreditată ideea potrivit căreia sentimentele încercate de reclamant şi constatate personal de către martor sunt rezultatul proceselor penale în care acesta este cercetat, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din înscrisurile 42-49 şi 11-12 din dosarul de apel cu privire la acesta s-au dispus soluţii de neîncepere a urmăririi penale sau de clasare, doar dosarul nr.809/P/2014 mai aflându-se în faza urmăririi penale, împrejurare faţă de care, cum în niciunul din aceste cauze nu a fost declarat vinovat de săvârşirea vreunei infracţiuni, nu s-ar justifica neliniştea reclamată de pârâte sub acest aspect.

Totodată, martorul (...)  a menţionat în mod expres că reclamantul a fost supărat din cauza articolului publicat de pârâţi, exprimându-şi nemulţumirea în cursul discuţiei telefonice purtate cu acesta ((…)), aspecte percepute cu propriile sale simţuri, făcându-se astfel dovada legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtelor şi prejudiciul cauzat reclamantului .

În sensul art.10 din Convenţie şi art. 30 din Constituţia României libertatea de exprimare nu trebuie să afecteze reputaţia şi drepturile altei persoane, excepţie făcând cazurile în care ziaristul acţionează cu bună-credinţă în scopul informării corecte şi judicioase, cu privire la subiecte de interes general.

În ce priveşte condiţia existenţei unei vinovăţii din partea pârâtelor, pe care tribunalul o reţine ca fiind îndeplinită în cazul concret, este de subliniat că instanța europeană a stabilit, raportat la obligațiile ce revin jurnaliștilor, că aceștia trebuie să își exercite profesia cu bună credință, să  ofere informații exacte și demne de a fi considerate credibile, respectând întru totul deontologia profesională. Ea a stabilit că jurnaliștii nu pot fi scutiți, în numele rolului esențial ce le revine pentru funcționarea unei societăți cu adevărat democratice, de respectarea legilor de drept comun, inclusiv a celor din materie penală (cauza Ivanciuc c. României).

Uneori, existența unor îndatoriri și responsabilități poate duce la expansiunea limitelor ce încadrează dreptul la liberă exprimare, așa cum este cazul presei, al cărei rol central într-o societate democratică este tocmai acela de a transmite informații.Luând în considerare impactul pe care massmedia, în special cea audiovizuală, îl are asupra formării opiniei publice, a rolului esențial pe care media îl joacă pentru funcționarea democrației, prin supravegherea atentă și semnalarea oricărei abateri de la normele legale și de la interesul public săvârșită de factorii decidenți din cadrul puterii legislative, executive ori chiar a celei judecătorești, Curtea a concluzionat afirmând că presa își poate îndeplini eficient funcția socială doar prin respectarea anumitor limite, ce țin mai ales de reputația altei persoane, drepturilor terților ori protejarea informațiilor confidențiale, misiunea jurnalistului fiind aceea de a comunica publicului doar probleme de interes general.

Deşi este de necontestat calitatea de funcţionar public a reclamantului, care, în această calitate, trebuie să suporte limite ale drepturilor ataşate persoanei lor mult mai ridicate decât în cazul unui simplu particular, tribunalul reţine că, articolul publicat vizează viaţa personală a acestuia, fără vreo legătură cu activitatea profesională desfăşurată de acesta, astfel încât informaţiile furnizate nu constituie un subiect de interes public.

În ce priveşte dreptul la viaţa intimă şi privată al reclamantului, instanţa apreciază că prin publicarea fotografiei s-a adus atingere acestui drept, pentru că orice presupusă relaţie a acestuia, nedezvăluită în mod voluntar, şi care nu are incidenţă asupra afirmaţiilor şi atitudinilor publice, definitorii pentru statutul ei, în ochii opiniei publice, ţine de viaţa privată şi nu constituie o chestiune de interes public.

În consecinţă, instanţa apreciază că publicarea unor fotografii, înfăţişând, în mod neacceptat de către subiectul lor, ipostaze ale vieţii sale intime, fără relevanţă publică, încalcă art.30 alin.(6) din Constituţia României, potrivit cărora: ,,Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”, constituind o imixtiune şi o depăşire a limitelor dreptului lor la liberă exprimare şi nu poate beneficia de protecţia art.10 din Convenţie.

Astfel, condamnarea unor jurnaliști pentru afirmații cu caracter defăimător făcute la adresa unor oameni politici, funcționari ori magistrați a generat un « conflict » între două dintre drepturile protejate de articolul 8, respectiv articolul 10 din Convenție, și anume dreptul la respectarea vieții private, respectiv a reputației și demnității persoanei, pe de o parte, iar pe de altă parte, libertatea de exprimare.Pentru a determina justul echilibru între asigurarea dreptului  garantat de articolul 10 din Convenție, menținând  în același timp garanțiile oferite de articolul 8 respectului datorat reputației și drepturilor altora, Curtea a dezvoltat, în jurisprudența sa, unele principii.  Astfel, obligația statelor de a lua măsuri pentru respectarea reputației indivizilor poate apărea și  în cadrul raporturilor între particulari. Al doilea element deosebit de important este necesitatea ca publicarea în mass media a oricărui fel de informații să servească interesului general, să intereseze marele public. Prezentarea unor detalii din viața privată a unor persoane (fie ele chiar persoane publice) pe diverse canale media ce au ca unic scop furnizarea către public a acestui tip de « informație » nu e de natură a servi unui interes public.

Hotărârea primei instanţe nu cuprinde motive contradictorii, prima instanţă apreciind că nu i-a fost încălcat reclamantului dreptul la propria imagine, raportat la dispoziţiile art.74 C.civil, dar că i-a fost afectată viaţa privată.

Dreptul la replică reprezintă doar una din modalităţile legale de remediere a încălcărilor dreptului reclamantului, rămânând la latitudinea acestuia dacă înţelege să o utilizeze, neputându-se deduce lipsa vreunui prejudiciu în ipoteza în care acesta nu formulează o solicitare cu acest obiect sau i s-a respins cererea de ordonanţă preşedinţială vizând ştergerea temporară a articolului publicat pe pagina de internet a ziarului.

În ceea ce priveşte atitudinea reclamantului referitoare la posibilitatea pârâţilor de a exercita calea de atac a apelului şi executarea de către pârâte, în mod benevol, a obligaţiei de a proceda la ştergerea fotografiei postate, aceasta vizează litigiul având ca obiect cererea de emiterea  a ordonanţei preşedinţiale, iar din verificarea lucrărilor prezentului dosar tribunalul constată că nu s-a făcut dovada că acesta ar fi acţionat cu rea-credinţă, criticile formulate de pârâţi prin calea de atac declarată fiind nefondate.

În ceea ce priveşte existenţa unui prejudiciu, Tribunalul reţine că, în legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităţilor materiale şi întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar şi nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale. În ceea ce priveşte despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, acestea sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă. Tot sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, decizia din 13 iulie 1995 , că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale pentru angajarea răspunderii pârâtelor pentru fapta proprie, însă tribunalul apreciază că apelul formulat de către reclamant sub aspectul întinderii prejudiciului cauzat acestuia are un caracter fondat.

Având în vedere că susţinerea acestuia potrivit căruia fotografia ce însoţeşte articolul publicat a fost postată în spaţiul public de către o terţă persoană este confirmată chiar de conţinutul acestuia, editat de către pârâte (cel care a postat fotografia pe peretele de facebook-ului a soţiei … este probabil vreun bărbat….), faţă de împrejurarea că potrivit depoziţiei martorului (...)  rezultă că reclamantul a fost profund afectat de cele relatate de pârâte, acesta percepându-l ca fiind agitat, supărat, deznăjduit, fiindu-i afectată atât viaţa de familie (…), cât şi cea socială şi profesională (…), consecinţele negative ale articolului producându-se şi în prezent (reclamantul este afectat şi în prezent de cele întâmplate, imaginea sa fiind  iremediabil pătată), tribunalul apreciază că suma de 7000 lei, cu titlu de daune morale, reprezintă o despăgubire aptă să constituie o satisfacţie echitabilă.

Aspectul că între momentul apariţiei fotografiei în spaţiul public şi apariţia articolului de presă s-a scurt un timp foarte scurt nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care s-a reţinut că pârâtele nu au făcut dovada că au efectuat verificări pentru a confirma realitatea celor menţionate în cuprinsul articolului, iar ştergerea anumitor comentarii a fost justificată de acestea pe considerentul că aveau caracter injurios.

Pentru aceste considerente, tribunalul, având în vedere dispoziţiile art. 480 alin.1 C.pr.civ., va respinge apelul declarat de pârâţii (...) - EDIŢIE ON – LINE, (...) şi  (...) împotriva  încheierii de şedinţă din data de 12.10.2015 şi sentinţei civile nr. 1922/19.10.2015 pronunţate de Judecătoria Câmpulung  ca nefondat, iar, în conformitate  cu dispoziţiile art.480 alin.2 C.pr..civ. şi art. 476 C.civ, va admite apelul declarat de reclamantul (...)  şi va schimba în parte sentinţa civilă apelată în sensul că va obliga pârâtele (...)  şi (...) , în solidar, la plata sumei de 7000 lei cu titlu de daune morale către reclamant, urmând a menţine în rest hotărârea criticată.

Potrivit art.453 alin.1 C.pr.civ., va dispune obligarea apelanţilor-pârâţi la plata către apelantul-reclamant a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge cererea de repunere pe rol ca nefondată.

Respinge apelul declarat de  apelanţii –pârâţi (...) Ediţie On-line, cu sediul în  (...) , (...) , .şi (...) ,  împotriva  încheierii de şedinţă din data de 12.10.2015 şi sentinţei civile nr. 1922/19.10.2015 pronunţate de Judecătoria Câmpulung în dosarul nr. 1054/205/2015, ca nefondat. 

Admite apelul formulat de reclamantul (...) , împotriva  sentinţei civile nr. 1922/19.10.2015 pronunţată de Judecătoria Câmpulung  în dosarul nr. 1054/205/2015.

Schimbă în parte sentinţa civilă apelată în sensul că obligă pârâtele (...)  şi (...) în solidar la plata sumei de 7000 lei cu titlu de daune morale către reclamant .

Menţine în rest sentinţa .

Obligă apelanţii-pârâţi la plata către apelantul-reclamant a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Definitivă .

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 08.06.2016.

Domenii speta

Spete similare