Desfiintare constructie (put)

Asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele :

Prin sentinţa  nr. nr. X/05.02.2018 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/311/2013 s-a respins cererea formulată de reclamanta T A I în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI S, UAT S şi COMPANIA DE APĂ O, ca neîntemeiată.

 S-a admis în parte cererea pârâtei COMPANIA DE APĂ O şi a fost obligată reclamanta către pârâtă la cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 lei.

 S-a luat act că pârâtele CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI S şi UAT S nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Potrivit art. 44 alin. 7 din Constitutia Romaniei, dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Acest principiu se regaseste si in noul Cod civil, care in art. 556 alin. 1 prevede ca dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege.

Totodata, art. 621 alin. 1 Cod civil prevede ca proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.

Asadar, se vorbeşte despre limitari legale ale dreptului de proprietate ce decurg din lege.

O companie de utilitatea publica, este o companie sau întreprindere care  furnizeaza un bun sau serviciu esenţial, fiind, în consecinţă, supusă unei forme de control guvernamental. Printre exemplele de utilităţi publice se numără distribuirea apei, electricităţii şi gazului, precum şi serviciile telefonice. Controlul poate fi exercitat fie direct, dacă utilităţile se află în proprietatea guvernului, fie prin reglementări legale si instituitii ale statului care le aplica, aşa cum sunt Agentia Nationala pentru Reglementare in Energie (ANRE), Agentia Nationala pentru Comunicatii (ANCOM) etc . De asemenea trebuie remarcat ca o societate de utilitate publica are in proprietate infrastructura pe care se asigura furnizarea de servicii publice.

Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, domeniul public este alcătuit din bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz au de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

 Iar art. III pct. 4 al anexei la Legea nr. 213/1998, actualizată se precizează că domeniul public local al comunelor, oraşelor si municipiilor este alcătuit din reţelele de alimentare cu apa, canalizare, termoficare, staţiile de tratare si epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile si terenurile aferente.

Instanţa a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pe terenul proprietatea reclamantei este amplasat un puţ de apă – puţul nr. 11- care face parte din frontul de captare S ce alimentează cu apă potabilă municipiul S şi comuna S, suprafaţa de teren de 100 m2 cu destinaţia ”teren protecţie puţ 11” fiind înscrisă în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al MUNICIPIULUI S conform HCL nr. X/1999 aprobată prin HG nr. 1335/2001 (filele 190 -192 la vol. I din dosar).

Conform dispoziţiilor legale mai sus menţionate, aceste instalaţii fac parte din domeniul public al MUNICIPIULUI S si se afla in administrarea pârâtei COMPANIA DE APĂ O în baza Contractului de concesiune din 03.12.2007.

 Cu privire la solicitarea de desfiinţare a puţului de apă şi lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului, în prezent terenul este în proprietatea publică a municipiului, iar puţul de apă face parte din frontul de captare S ce alimentează cu apă potabilă municipiul S, astfel că nu este posibilă desfiinţarea acestora, cu atât mai mult cu cât din înscrisuri reiese clar că se aflau în proprietatea publică la momentul la care reclamanta a devenit proprietară.

Expertizele topo realizate în cauză au reţinut că terenul efectiv ocupat de puţul nr. 11 cu tot cu zona adiacentă îngrădită este de 100 m2, suprafaţa menţionată şi în HG nr. 1335/2001, astfel că terenul aflat în proprietatea reclamantei nu este afectat.

 Este adevărat că pentru perioada 1990 – 1999, UAT S nu a reuşit să facă dovada regimului juridic al terenului de protecţie puţ pentru puţul nr. 11, însă la data dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă (17.06.2008 conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. X) acest teren se afla deja în proprietatea publică a MUNICIPIULUI S încă din 2001, astfel că apare ca inadmisibilă solicitarea reclamantei de a obliga pârâtele la reglementarea situaţiei juridice a puţului de apă prin acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 255/2010.

Cu privire la despăgubirile pentru lipsa de folosinţă şi pentru faptul că pârâta COMPANIA DE APĂ O deversează reziduuri pe terenul reclamantei de fiecare dată când curăţă puţul, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 241/2006 (legea specială; legea generală fiind Legea nr. 51/2006), titularul dreptului de administrare, în speţă pârâta COMPANIA DE APĂ O poate să posede, să folosească şi să dispună de bun, în condiţiile actului prin care i-a fost dat drept de administrare, respectiv Contractul de concesiune din 03.12.2007.

 Pârâta COMPANIA DE APĂ O, în calitate de operator al serviciului de alimentare cu apă şi canalizare, are în administrare sistemul public de alimentare cu apă al MUNICIPIULUI S, iar potrivit Legii nr. 241/2006 dispune de un drept de servitute asupra terenului cu titlu gratuit, care se exercită pe toată durata existenţei sistemului de alimentare cu apă, în baza contractului. Astfel, pârâtei Compania de Apă i se conferă dreptul exclusiv de a exploata, întreţine şi administra sistemul de alimentare cu apă şi de canalizare şi orice răspundere care ar putea rezulta din furnizarea serviciilor sau care ar putea interveni în urma exploatării sau deţinerii bunurilor aferente serviciilor este transferă operatorului.

Potrivit dispoz. art. 26 alin 9 din Legea nr. 241/2006, dreptul de servitute se exercită pe toată durata existenţei sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare, pentru executarea lucrărilor necesare întreţinerii şi exploatării sistemelor respective. Exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăţilor afectate de sistemul de alimentare cu apă şi de canalizare se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestuia. Dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare, operatorii au obligaţia să le plătească acestora despăgubiri, în condiţiile legii. Proprietarul terenului afectat de exercitarea dreptului de servitute va fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate. Cuantumul despăgubirii se stabileşte prin acordul părţilor sau, în cazul în care părţile nu se înţeleg, cuantumul se stabileşte prin hotărâre judecătorească.

 Prin urmare, dreptul de servitute cu titlu gratuit instituit asupra proprietăţilor afectate de sistemele de alimentare cu apa si canalizare reprezintă o limitare rezonabila a dreptului de proprietate reglementată de legiuitor pentru satisfacerea interesului general al comunităţii.

În acest context, referitor la posibilitatea restrângerii exerciţiului unui drept fundamental, cum ar fi dreptul de proprietate, în temeiul art. 53 din Constituţie, pot fi stabilite prin lege anumite limite/îngrădiri fie in privinţa obiectului dreptului, fie in privinţa unor atribute ale dreptului, pentru apărarea intereselor sociale si economice generale sau pentru apărarea drepturilor unor persoane. Esenţial este ca, prin aceste restricţii stabilite de lege să nu se atingă fondul acestui drept, să nu se anihileze complet dreptul de proprietate, ceea ce nu este cazul în speţă. Astfel spus, aceste limite aduse dreptului de proprietate sunt supuse principiului proporţionalităţii înscris în art. 53 alin. 2 din Constituţie.

Mai mult, prin Decizia nr. 419/15.04.2010 a Curţii Constituţionale, privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin.2 din Legea nr. 241/2006, se constată ca aceste prevederi sunt constituţionale cu motivarea că vizează satisfacerea unui interes general al societăţii, in deplină concordanţă cu art. 44 din Constituţie.

 În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, care a precizat că drepturile fundamentale (în special dreptul de proprietate) nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportare la funcţia lor în societate. Aceasta înseamnă că restricţiile ce răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenţie nemăsurată şi intolerabilă care ar aduce atingere însăşi substanţei dreptului garantat.

În speţă, instanţa a menţionat deja că, la data dobândirii terenului de către reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X din 17.06.2008, pe acesta era amplasat puţul nr. 11 (a cărui construcţie a început în anul 1986 conform Decretului Consiliului de Stat al RSR de la fila 193 şi următ.), fapt general cunoscut şi de părţile contractante, având în vedere că puţul este vizibil.

În ceea ce priveşte despăgubirile ce se acordă pentru intervenţiile pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, dacă se produc pagube proprietarilor din vecinătatea sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare, art. 36 alin. 1 lit. d din Legea nr. 51/2006 prevede că operatorii serviciilor de utilităţi publice au obligaţia să plătească despăgubiri persoanelor fizice sau juridice pentru prejudiciile provocate din culpă, inclusiv pentru restricţiile impuse deţinătorilor de terenuri în perimetrul zonelor de protecţie instituite, conform prevederilor legale, zonă de protecţie care este definită în art. 4 alin. 3 din aceeaşi lege, ca reprezentând zona necesară pentru asigurarea protecţiei şi funcţionării normale a sistemelor de utilităţi publice, precum şi pentru evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor şi mediului, se instituie zone de protecţie şi de siguranţă a acestora, în conformitate cu normele tehnice elaborate de autorităţile competente.

În acelaşi timp, art. 36 alin. 1 lit. f din aceeaşi lege prevede că operatorii serviciilor de utilităţi publice au obligaţia să plătească chirii pentru folosirea temporară a terenurilor şi să aducă terenurile şi obiectivele afectate de lucrările de intervenţie sau de investiţii în starea anterioară începerii acestor lucrări.

Analiza coroborată a acestor dispoziţii legale, confirmă concluzia potrivit căreia astfel de despăgubiri sunt datorate exclusiv pentru prejudiciile cauzate, în aceste din culpa operatorului serviciului de utilitate publică.

Ori, în speţă, pe de o parte, nu s-a putut reţine existenţa vreunei culpe a pârâtei Compania de Apă, având în vedere că, la data la care reclamanta a cumpărat acest teren, puţul de apă exista deja, iar reclamanta, aşa cum a menţionat prin contractul autentic de vânzare-cumpărare, a cumpărat pe riscul său; în contract s-a stipulat clauza conform, căruia cumpărătorul (reclamanta) cunoaşte situaţia de drept şi de fapt a terenului pe care îl cumpără, ştie că acesta a fost dobândit de vânzător în modul arătat mai sus, că nu este grevat de sarcini, nu a ieşit din circuitul civil şi nu e trecut în proprietatea statului în baza vreunui act normativ.

In acest sens, este si jurisprudenţa CEDO, care in cauza Cernea si alţii contra României, a amintit că, atunci când este vorba de o măsură de reglementare a folosirii bunurilor, după cum este cazul în speţă, lipsa despăgubirii este unul dintre factorii care trebuie luaţi în considerare pentru a stabili dacă a fost respectat un just echilibru.

Aşadar, exercitarea dreptului de uz si servitute al paratelor asupra terenului in suprafaţa de 100 m2, anterior intrării acestuia în domeniul public al MUNICIPIULUI S,  nu reprezenta o privare de proprietate, ci o limitare a folosinţei bunurilor, in sensul tezei a treia alin. 2 al art. 1 Protocolul 1 din CEDO. In cauza limitarea corespunde exigentelor cerute de textul Convenţiei, respectiv legalitatea si finalitatea este prevăzută de lege si corespunde unui scop de interes general. Atingerea adusa in cauza dreptului reclamantei respecta si exigenta de proporţionalitate in materie de limitare a dreptului de proprietate respectiv un just echilibru ce trebuie sa fie menţinut intre exigentele interesului general al comunităţii si imperativele de protejare a individului. Astfel reglementarea legiuitorului naţional nu este lipsita de o baza rezonabila deoarece chiar daca instituie un drept de uz si servitute cu titlu gratuit, acorda posibilitatea proprietarilor de a fi despăgubiţi pentru orice prejudiciu ce le-ar fi produs in exercitarea acestor drepturi si de a obţine contravaloarea folosinţei pentru orice amenajare viitoare. In cauza, însă aşa cum s-a reţinut mai sus la data obţinerii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului, aceasta avea posibilitatea să cunoască dispoziţiile legale in vigoare care reglementau folosinţa acestor terenuri, faptul ca terenul atribuit este afectat de lucrări de utilitate publica – puţul de apă fiind realizat in anul 1986 - precum si faptul că această suprafaţă (de 100 m2 ieşise din circuitul civil).

Pentru aceste considerente, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată. 

În baza art. 453 alin. 1 Cod proc. civ., a admis în parte cererea pârâtei COMPANIA DE APĂ O şi a obligat reclamanta către pârâtă la cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 lei, reprezentând onorariu de avocat.

În ceea ce priveşte onorariul de avocat, instanta l-a redus la suma de 1.500 lei retinand ca, nu există nici o dovadă a cheltuielilor efectuate pentru prezenţa la termenele de judecată (aproximativ 500 lei pentru fiecare termen), iar, fata de actele si lucrarile intocmite de avocat, aceasta suma este direct proportionala cu munca depusa. 

Astfel, în hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpănă si Mazăre împotriva României, CEDO reaminteşte că, în aplicarea art. 41 din Convenţie, aceasta acorda doar cheltuieli de judecata cu privire la care se stabileşte ca au fost cu adevărat suportate, ca acestea au fost necesare si ca au o valoare rezonabila.

Potrivit dispoziţiilor art. 132 din Statutul profesiei de avocat, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.

Aşadar, pornind de la caracterul rezonabil pe care Curtea Europeana îl invoca drept temei al acordării cheltuielilor de judecata şi, având în vedere şi prev. art. 451 alin. 2 din noul Cod de proc. civ., instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite între avocat si client, orice imixtiune din partea vreunui organ al statului este inadmisibila, însă, prin neobligarea partii care a cazut in pretentii la plata integrală a unui onorariu nejustificat de mare faţă de obiectul cauzei şi de lucrările efectuate, nu se încalcă de către instanţă prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995 si nici cele ale Statutului profesiei de avocat, contractul de asistenta juridica producându-si efectele pe deplin intre părţile contractante (pârâta Compania de Apă şi apărătorul său), însă efectele acestui contract nu trebuie sa se repercuteze fata de reclamantă (terţă persoană fata de convenţie) in totalitate, ci creditorul va obţine rambursarea sumei reprezentând onorariu apărător ales în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului acestuia.

Împotriva sentinţei  a declarat apel reclamanta T A-I considerând-o netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:

S-a arătat că este greşită reţinerea instanţei referitoare la existenţa unor „limitări legale ale dreptului de proprietate ce decurg din lege”.

Astfel de limitări legale au fost identificate de prima instanţă în primul rând în prevederile constituţionale reglementate de art. 44 care arată că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului (aspect omis de instanţă) şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

Însă, acelaşi articol 44 arată că dreptul de proprietate este garantat, că proprietatea privată este garantată şi ocrotită de lege, că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, precum şi că pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul (şi numai subsolul) oricărei proprietăţi imobiliare, pentru ultimele două situaţii fiind prevăzute, de altfel, despăgubiri.

O altă critică a apelantei a vizat greşita interpretare de prima instanţă a dispoziţiilor Noului Cod Civil.

Articolul 556 cod civil invocat, de asemenea, de instanţă prevede într-adevăr că „dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său”, însă, în acelaşi timp, arată în alineatul 2 că prin lege poate fi limitată doar exercitarea atributelor dreptului de proprietate, respectiv posesia, folosinţa sau dispoziţia, pe când, în motivare, este negat însuşi dreptul său de proprietate.

Totodată, consideră inoportună şi irelevantă argumentaţia primei instanţe în sensul justificării existenţei unor limitări legale ale dreptului de proprietate, fundamentată pe prevederile art. 621 alin. 1 din codul civil. Acest articol vizează situaţia obligaţiei proprietarului de a permite trecerea pe fondul său a reţelelor utilitare prin subteran sau pe cale aeriană.

Chiar şi aşa, alineatul 3 al articolului citat prevede că (aspect omis din nou de instanţă) „proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste”.

Or, cererea sa a fost în sensul acordării de despăgubiri pentru partea de teren ocupată de puţul de apă aflat în proprietate publică.

Dacă instalaţia respectivă, cu tot ce presupune ea, este în proprietatea publică a UAT pe care o deserveşte, amplasarea ei a avut loc pe un domeniu privat, respectiv pe terenul al cărui proprietar cu dreptul intabulat este apelanta. Si, aşa cum prevede Constituţia în art. 44 şi legea civilă în art. 862 cod civil, atunci când dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată, persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă despăgubire.

O altă critică a vizat împrejurarea că prima instanţă a reţinut în considerentele sale o situaţie paradoxală cu privire la natura juridică a imobilului pe care este amplasat puţul de apă nr. 11 în sensul că din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că pe terenul proprietatea reclamantei este amplasat un puţ de apă iar suprafaţa de teren protecţie pentru puţul nr. 11 ets înscrisă în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public, or un imobil nu poate fi în proprietatea privată a unei persoane şi, în acelaşi timp, în proprietatea publică a unei unităţi administrative.

Opinează că ceea ce ar putea fi trecut în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al MUNICIPIULUI S însuşit prin hotărârea Consiliului Local Slatina nr. X/1999, modificat şi completat prin HCL nr. 20/2006 şi atestat de Guvern prin Hotărârea nr. 1355/2001 ar putea reprezenta o limită a exercitării dreptului de proprietate, adică cel mult restrângerea sau afectarea unui atribut al dreptului de proprietate, iar nu dreptul de proprietate însuşi asupra suprafeţei de teren ce reprezintă zona de protecţie a puţului construit, evident, pe terenul său.

Pentru acest motiv, acordarea de despăgubiri apare ca fiind perfect justificabilă.

O altă critică a vizat împrejurarea că suprafaţa de teren de care nu se poate folosi este mai mare de 100 mp, expertizele dispuse şi efectuate în cauză au arătat că suprafaţa din vecinătatea puţului de apă, care nu poate fi utilizată nestingherit de proprietar şi care-i afectează, astfel, prerogativa folosinţei, este de 740,50 mp. Pentru această suprafaţă de teren s-au calculat şi valorile lipsei efective de folosinţă a respectivei suprafeţe de teren.

De asemenea, pentru a se interveni la puţul de apă s-a prevăzut o cale de acces în suprafaţă de 47,123 mp. Suprafaţa rezultă din rapoartele de expertiză tehnică.

Opinia instanţei cu privire la dreptul de servitute legală instituit de legea nr. 241/2006 şi recunoscut tuturor operatorilor care activează în domeniul serviciului de alimentare cu apă este că acest drept se exercită cu titlu gratuit.

Deşi punctul de vedere exprimat de instanţă este unul corect, prevederile în materie instituind într-adevăr realizarea cu titlu gratuit pe toată durata existenţei sistemelor de alimentare a dreptului de servitute asupra proprietăţilor afectate, nu se poate trage concluzia ultimă că proprietarul a cărei proprietate este "afectată", termen utilizat de însăşi legea 241/2006, nu este îndreptăţit la despăgubiri şi, astfel, acţiunea lui ar fi inadmisibilă.

Dimpotrivă, această reglementare are sens şi trebuie interpretată doar în sensul în care proprietarul odată afectat este şi despăgubit pentru lipsa de folosinţă. Astfel, lipsa prevederii relative la gratuitatea exercitării dreptului de servitute al operatorului serviciului de alimentare cu apă ar naşte teoretic posibilitatea acordării de despăgubiri proprietarului fondului aservit, care, în mod legal, aşa cum s-a arătat anterior (art. 44 din Constituţia României, respectiv art. 862 cod civil) va fi fost deja despăgubit pentru lipsa de folosinţă a părţii de proprietate afectată de existenţa sistemului de alimentare, cu tot cu zona sa de protecţie.

Lipsa recunoaşterii dreptului la despăgubiri a proprietarului afectat conduce spre anihilarea completă a dreptului de proprietate, adică tocmai spre acea situaţie despre care instanţa afirma că este esenţial ca, prin aceste restricţii stabilite de lege, "să nu se anihileze complet dreptul de proprietate".

În lipsa recunoaşterii dreptului la despăgubiri, existenţa acestui puţ ridicat pe suprafaţa de teren proprietatea apelantei afectează toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv dispoziţia, pentru simplul fapt că nu ar fi realistă posibilitatea transmiterii prin vânzare a dreptului de proprietate asupra unui teren afectat de utilităţi, în lipsa acordării unor despăgubiri rezonabile raportate la suprafaţa de teren direct afectată.

O altă critică a vizat împrejurarea că pârâta COMPANIA DE APĂ O nu are nici un fel de documente care să ateste dreptul de proprietate asupra terenului pe care îl ocupă cu construirea puţului, respectiv cu împrejmuirea de aproximativ 100 mp, făcută în baza unei hotărâri de Consiliu Local.

Mai mult, este de menţionat şi faptul că terenul aparţine de Primăria S, iar puţul este trecut în inventarul bunurilor proprietate publică a MUNICIPIULUI S şi concesionat, ulterior, Companiei de Apă O. Subliniază faptul că Primăria se poate considera proprietar deplin doar pe instalaţiile destinate utilităţii publice, iar nu şi asupra terenului pe care sunt aşezate, teren care este, potrivit actelor depuse la dosar, în proprietatea sa exclusivă, pentru care plăteşte anual impozit la Primăria S.

În concluzie, opinează că independent de orice culpă, pârâtul trebuie obligat la despăgubiri pentru afectarea dreptului de proprietate care, prin uzul în interes public al respectivului puţ, limitându-i dreptul de proprietate, creând astfel o incompatibilitate din care se naşte dreptul la o justă şi promptă despăgubire.

Pentru aceste motive, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. 2 cod procedură civilă, solicită admiterea apelului şi schimbarea în totalitate a sentinţei atacate în sensul admiterii cererii şi acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a terenului.

Pârâta COMPANIA DE APĂ O a formulat întâmpinare cu privire la apelul formulat de către apelanta reclamanta T A I prin care a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

A arătat că în mod corect s-a apreciat de prima instanţă că nu este posibilă desfiinţarea puţului de apa si lăsarea în deplină proprietate si posesie a terenului nu este posibila, terenul fiind pe de-o parte, conform probatoriului administrat in cauza, in proprietatea publica a MUNICIPIULUI S, iar puţul de apa in cauza face parte din frontul de captare S ce alimentează cu apa potabila Municipiul S, un argument în plus fiind acela ca din înscrisuri rezulta fără putinţa de tăgada ca acestea se aflau in proprietatea publica la momentul la care reclamanta a devenit proprietara.

Că, aşa cum rezultă din cuprinsul contractului autentic de vânzare cumpărare apelanta reclamantă a cumpărat pe riscul sau, fiind înscrisă în contract clauza conform căruia, cumpărătorul cunoaşte situaţia de drept si de fapt a terenului, ştie ca acesta a fost dobândit de vânzător in modul arătat mai sus, ca nu este grevat de sarcini, nu a ieşit din circuitul civil si cel mai important aspect, nu e trecut in proprietatea statului in baza vreunui act normativ iar din cuprinsul expertizelor topo efectuate in cauza s-a reţinut ca terenul efectiv ocupat de putul nr. 11 cu tot cu zona adiacenta îngrădită este de 100 m2, suprafaţa fiind menţionata si în HG nr.1335/2001, pe cale de consecinţa terenul aflat in proprietatea apelantei - reclamante nu este afectat.

A menţionat că puţul nr. 11 se încadrează în categoria „instalaţii” prev de dispoziţiile art. 621 alin. 1 NCC „Proprietarul este obligat sa permită trecerea pe fondul sau a reţelelor …precum si a oricăror alte instalaţii si materiale cu acelaşi scop”, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut ca fiind incidentă în cauză această dispoziţie legală.

Că, potrivit art.3 alin 1 din Legea 213/17.11.1998, domeniul public este alcătuit din bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz si de interes public si sunt dobândite de stat sau de unităţile administrative – teritoriale prin modurile prevăzute de lege iar conform art. III pct.4 al anexei la Lege menţionata s-a precizat că domeniul public al comunelor, oraşelor si municipiilor este alcătuit din reţele de alimentare cu apa, canalizare, termoficare, staţii de tartare si epurare a apelor uzate cu instalaţiile, construcţiile si terenurile aferente, astfel încât suprafaţa de teren de 100 m2 unde este amplasat putul nr. 11, este înscris în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al MUNICIPIULUI S conform HCL nr.X/1999 aprobata prin HG nr.1335/2001.

Referitor la despăgubirile pentru lipsa de folosinţa, pârâta învederează ca în calitatea ei de operator al serviciului de alimentare cu apa si canalizare, are în administrare sistemul public de alimentare cu apa al Mun. S, iar potrivit art. 26 din Legea 241/2006 are drept de servitute cu titlu gratuit asupra terenului, valabil pe toata durata sistemului de alimentare cu apa in baza contractului, in acest sens fiind si dispoziţiile art.17.2, teza I si II capitolul IV (dispoziţii speciale - partea comuna) din contractul de concesiune încheiat la 03.12.2007, exercitarea dreptului de servitute reprezentând o limitare rezonabila a dreptului de proprietate reglementata de legiuitor pentru satisfacerea interesului genera al comunităţii.

II. Pârâta COMPANIA DE APĂ O a formulat apel incident împotriva încheierii din data de 26.09.2014 prin care a solicitat admiterea acestuia modificarea încheierii apelate, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În motivare a arătat că practica si doctrina sunt unanime in a considera calitatea procesuala pasiva ca presupunând existenta unei identităţi intre parat si cel care este subiect pasiv in raportul juridic dedus judecaţii, iar ca reclamantul, fiind cel ce porneşte acţiunea, trebuie sa-si justifice nu doar calitatea sa procesuala active, ci si calitatea procesuala pasiva a persoanei pe care a chemat-o in judecata.

In speţa de fata, reclamanţii se mărginesc doar la a face simple afirmaţii in ce priveşte situaţia juridica in care apelanta pârâtă ar avea calitate de subiect pasiv al raportului juridic obligaţional, fara a indica motive de fapt si de drept care sa justifice in mod real, concret, in afara de orice dubiu calitatea de parat a subscrisei in proces.

Apoi contrar susţinerilor reclamanţilor, învederează instanţei ca puţurile de apa despre care susţin ca ar fi fost in mod ilegal edificate pe terenurile acestora, nu sunt proprietatea sa, acestea având regimul de bunuri proprietate publica-conform contractului de delegare prin concesiune a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apa si de canalizare încheiat intre municipiul S, oraşul C, oraşul S, oraşul D, oraşul P-O, oraşul P (denumite împreuna concedent) si subscrisa, in calitate de concesionar.

În temeiul acestui contract, apelanta pârâtă a concesionat serviciile publice de alimentare cu apa si de canalizare (pe aria de competent teritoriala a unităţilor administrative mai sus enunţate) si exploatează sistemele publice de alimentare cu apa si de canalizare necesare pentru realizarea acestora. Relevant sub aspectul definirii noţiunii si a stabilirii efectelor concesiunii in ce priveşte părţile este articolul 1, din capitolul I, titlul I din contract, care, printre altele, explică noţiunea de „concesiune” ca fiind dreptul exclusive de a exploata, întreţine si administra bunurile concesionate, precum si investiţiile privind reabilitarea bunurilor existente si cu extinderea Ariei Concesiunii.

Bunurile rămân in proprietatea autorităţilor administraţiei publice locale si, după încetarea Contractului de Concesiune, sunt returnate respectivului proprietar. În acelaşi sens, sunt dispoziţiile art.871 alin. l Cod civil, potrivit cu care "concesionarul are dreptul si, in acelaşi timp obligaţia de exploatare a bunului, in schimbul unei redevenţe si pentru o durata determinate, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege si a contractului de concesiune".

Mai trebuie avute în vedere dispoziţiile OUG nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publica, cu modificările si completările ulterioare, care defineşte, in cadrul art. 1 alin. 2, contractul de concesiune ca fiind "acel contract in forma scrisa prin care autoritatea publica, denumita concedent, transmite, pe o perioada determinate, unei persoane, numita concesionar, care acţionează pe riscul si pe răspunderea sa, dreptul si obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publica, in schimbul unei redevenţe".

Pe de alta parte, aminteşte ca printre categoriile de bunuri ce fac obiectul concesiunii contractul are in vedere si acele bunuri denumite „de retur”, ce reprezintă (conform definiţiei reţinute in contract) bunurile publice si/sau private ce include terenurile, echipamentele si lucrările publice ale concedentului, existente pentru întreaga durata a contractului de concesiune si, conform art.7 pct.2, alin.2 potabila, precum : puţuri, conducte de transport, staţii de tratare, rezervoare, staţii de pompare si sisteme de distribuţie, contoare, precum si celelalte echipamente si instalaţii asociate.

Aşadar, puţurile de apa la care fac referire reclamanţii sunt proprietatea unităţii administrativ-teritoriale in a cărei arie de competenta au fost edificate. Or, calitatea de parte în proces trebuie sa corespunda cu calitatea de titular de drepturi si, respectiv, al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material asupra judecaţii, astfel cum dispune art.865 alin. l Cod civil. Cum aceasta cerinţa nu este îndeplinita in cazul de fata, solicită admiterea excepţiei si, pe cale de consecinţa, respingerea cererii ca fiind introdusa împotriva unei persoane lipsita de calitate procesuala pasiva.

In drept îşi întemeiază prezenta pe dispoziţiile art. 205 si art.472 din Codul de Procedura Civila.

In dovedirea celor susţinute solicită administrarea probei cu înscrisuri.

In temeiul art. 411 alin. l punctul 2 solicită judecata cererii si in lipsa părtilor.

Analizând apelurilor declarate prin prisma motivelor invocate, raportat la probatoriul administrat la fond şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, tribunalul reţine următoarele:

II. Referitor la apelul declarat de apelanta reclamantă T A I, acesta este neîntemeiat.

1) Critica apelantei că prima instanţă a reţinut în considerentele sale o situaţie paradoxală cu privire la natura juridică a imobilului pe care este amplasat puţul de apă nr. 11, în sensul că terenul pe care este construit puţul de apă este proprietate privată dar aceeaşi suprafaţă de teren este înscrisă în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public, este nefondată.

Construirea puţului nr. 11 a fost aprobată prin Decretul nr. X/26.12.1985 al Consiliului de Stat al RSR privind „Aprobarea notelor de comandă şi a măsurilor de realizare a unor obiective de investiţii”, (fila 193 vol. I dosar fond), conform anexei nr. 2 la decret în care s-a precizat lista obiectivelor de investiţii (filele 195 - 196 vol. I dosar fond) a căror execuţie a început în anul 1986, unde la poziţia nr. 10 se regăseşte Consiliul Popular al jud. O cu lucrarea „extinderea alimentării cu apă a MUNICIPIULUI S, jud. O”.

În nota de comandă (filele 198 199 vol. I dosar fond) privind obiectivul de investiţii au fost specificate zonele de extindere în partea de vest şi nord vest a MUNICIPIULUI S, în afara perimetrelor construibile ale MUNICIPIULUI S şi comunelor S, P, D, C (fila 189 vol. I dosar fond).

Deşi pentru data începerii construcţiei puţului nu există documente din care să rezulte în proprietatea cui se afla terenul pe care a fost edificat acesta, reclamanta nu a depus la dosar vreun înscris din care să rezulte că ea sau autorii săi erau proprietarii acestui teren la momentul anului 1986 şi ulterior.

Astfel, din adresa nr. X/19.06.2014 (fila 189 vol. I dosar fond) a rezultat că puţul nr. 11 face parte din frontul de captare S, ce alimentează cu apă potabilă municipiul S şi comuna S iar suprafaţa de teren de 100 mp cu destinaţia „teren protecţie puţ 11” a fost înscrisă în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al MUNICIPIULUI S, însuşit de Consiliul Local prin Hotărârea nr. X/1999 atestat prin HG 1355/2001, anexa 2, poziţia nr. 1112 (fila 192 vol. I dosar fond), fiind aşadar de observat că titlul de care se prevalează apelanta datează din anul 2008, prin urmare posterior anului 1999, când terenul pe care este situat puţul nr. 11 a fost inclus în domeniul public al MUNICIPIULUI S.

Aşadar, pentru terenul ocupat de puţul nr. 11 există date certe că din anul 1999 este în domeniul public al MUNICIPIULUI S.

De altfel, potrivit art.3 alin 1 din Legea 213/17.11.1998 privind bunurile proprietate publică, domeniul public este alcătuit din bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz si de interes public si sunt dobândite de stat sau de unităţile administrative teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

De asemenea prin Anexa reprezentând LISTA cu unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv art. III pct.4 s-a precizat că domeniul public al comunelor, oraşelor si municipiilor este alcătuit reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente, astfel încât suprafaţa de teren pe care este amplasat puţul nr. 11 are regimul juridic al unui bun proprietate publică.

Or, din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că reclamanta a devenit proprietara terenului pe care este construit puţul nr. 11 în anul 2008, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. X/17.06.2008, prin cumpărare de la numiţii A V şi A M (filele 6 – 7 vol. I dosar fond).

Reclamanta a declarat în cuprinsul actului său de proprietate că „cunosc modul de dobândire, situaţia juridică şi de fapt a bunurilor transmise, ştiu că sunt libere de sarcini şi de servituţi…înţelegând să cumpăr în situaţia descrisă”.

Prin urmare, cumpărătoarea reclamantă a cunoscut că pe terenul pe care l-a cumpărat se află amplasat puţul în cauză această împrejurare nefiind negată prin apărările formulate în cauză de aceasta.

De altfel, din expertizele efectuate în cauză a rezultat că terenul ocupat de cabina puţului nr. 11 este de 12,19 mp, terenul îngrădit cu gard aferent este de 89,06 mp precum şi cale de acces de 47,12 mp, întreaga suprafaţă de teren făcând parte din suprafaţa de teren de 2426 mp situat în intravilanul com. S, sat S, sola 8/1, parcela 1/1/1, nr. cadastral X, înscris în CF X S.

Expertul a mai opinat şi cu privire la existenţa unei suprafeţe de 740,5 mp pe care nu s-ar putea construi nimic având în vedere regimul construcţiilor (fila 17 vol. II dosar fond), cu privire la aceasta din urmă nefiind dovezi referitoare la imposibilitatea folosirii terenului de către reclamantă, de vreme ce nu este îngrădit sau ocupat de instalaţii ce deservesc puţul de apă.

2) Critica apelantei că pârâta COMPANIA DE APĂ O nu are nici un fel de documente care să ateste dreptul de proprietate asupra terenului pe care îl ocupă cu construirea puţului, este fără relevanţă în cauza de faţă.

Astfel, prin contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare încheiat la data de 03.12.2007 între Agenţia de Dezvoltare Intercomunitară „X” în  numele unităţilor sale membre, respectiv municipiul S, oraşul S, oraşul D, oraşul P-O, oraşul P şi COMPANIA DE APĂ O (filele 246 – 306 vol. I dosar fond), anume capitolul II, titlul I art. 7 punctul 2, s-a menţionat că „terenurile puse la dispoziţia concesionarului sau cumpărate de concesionar sunt compuse din:

a) Terenuri aflate în proprietatea concedentului, care aparţin domeniului public şi pe care se află construcţiile şi instalaţiile/reţelele aferente serviciilor publice de alimentare cu apă potabilă şi canalizare ;

b) prin extensie, alte terenuri care sunt strict necesare pentru exploatarea echipamentelor şi lucrărilor”.

Faţă de cele ce preced rezultă că pârâta COMPANIA DE APĂ O are calitatea de concesionar cu privire la puţul nr. 11 şi nicidecum că nu ar deţine nici un fel de documente pentru deţinerea terenului pe care este amplasat puţul de apă.

3) Critica apelantei că este greşită reţinerea instanţei referitoare la existenţa unor „limitări legale ale dreptului de proprietate ce decurg din lege” este de asemenea nefondată.

Astfel, potrivit art. 44 alin. 7 din Constituţia României „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

Este adevărat că potrivit art. 44 alin. 3 din Constituţia României „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”,  însă în cauza de faţă nu se pune problema unei exproprieri pentru că nimeni nu a iniţiat până în prezent un asemenea demers cu privire la suprafaţa de teren pe care este amplasat puţul nr. 11, în considerarea faptului că acesta se afla deja în inventarul domeniului public.

Aceasta înseamnă existenţa unor limitări legale ale dreptului de proprietate, impuse chiar de legiuitor. Îngrădirile legale privesc acele prescripţii care rezulta din dispoziţii legale, oricare ar fi ele.

Cu referire la împrejurarea că prima instanţă ar fi omis aspectul referitor la protecţia mediului, tribunalul reţine critica ca neîntemeiată deoarece nu s-a dovedit din probatoriul administrat în cauză că modalitatea de exploatare a puţului nr. 11 se face cu nerespectarea normelor legale ce reglementează protecţia mediului.

Tribunalul apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 44 alin. 5 din Constituţia României potrivit cu care „pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului”, ci dispoziţiile art. 44 alin. 7 precitate, referitoare la respectarea acelor sarcini ce ţin de limitări legale ale dreptului de proprietate.

4) Critica apelantei referitoare la greşita interpretare de prima instanţă a dispoziţiilor art. 556 alin. 1 şi art. 621 alin. 1 din NCC este nefondată.

Nu se poate susţine că se încalcă dispoziţiile art. 556 alin. 2 din NCC, în sensul limitării a însuşi dreptului de proprietate al reclamantei.

Aşa cum s-a mai arătat anterior, din expertizele efectuate în cauză a rezultat că terenul ocupat de cabina puţului nr. 11 este de 12,19 mp, terenul îngrădit cu gard aferent este de 89,06 mp precum şi calea de acces ocupă 47,12 mp, întreaga suprafaţă de teren făcând parte din suprafaţa de teren de 2426 mp situat în intravilanul com. S, sat S, sola 8/1, parcela 1/1/1, nr. cadastral X, înscris în CF X S.

Prin urmare, din totalul suprafeţei de 2426 mp, doar suprafaţa de 101,25 este afectată de puţul nr. 11, la care se mai adaugă drumul de acces de 47,12 mp, astfel că dreptul de proprietate nu este afectat în substanţa sa.

Este neîntemeiată susţinerea apelantei referitoare la împrejurarea că art. 621 alin. 1 NCC reglementează doar obligaţia proprietarului de a permite trecerea pe fondul său a reţelelor utilitare prin subteran sau pe cale aeriană.

În realitate, sintagma „subterane sau aeriene” din textul de lege se referă la cablurile electrice, care pot fi subterane sau aeriene iar nicidecum că reţelele utilitare trebuie să treacă numai prin subteran sau pe cale aeriană.

Potrivit art. 621 alin. 1 NCC „proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.”

Potrivit art. 621 alin. 3 NCC „în toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste”.

Amplasarea puţului nr. 11 pe terenul actualmente proprietatea reclamantei a avut loc în anul 1986, cu mult anterior anului 2008, când reclamanta a cumpărat cu act autentic suprafaţa de 2426 mp, ce cuprinde suprafaţa de 101,25 mp, pe care este amplasată cabina puţului şi terenul aferent îngrădit la care se mai adaugă drumul de acces de 47,12 mp.

Aşa cum s-a arătat în cele de mai sus, construirea puţului nr. 11 a fost aprobată prin Decretul nr. X/26.12.1985 al Consiliului de Stat al RSR privind „Aprobarea notelor de comandă şi a măsurilor de realizare a unor obiective de investiţii”, (fila 193 vol. I dosar fond), şi Anexa nr. 2 la decret în care s-a precizat lista obiectivelor de investiţii (filele 195 - 196 vol. I dosar fond) iar execuţia acestuia a început în anul 1986.

Susţinerea apelantei că puţul nr. 11 a fost amplasat pe proprietatea sa privată este aşadar neîntemeiată.

5) Critica apelantei că suprafaţa de teren de care nu se poate folosi este mai mare de 100 mp şi că se impune acordarea de despăgubiri în conformitate cu art. 862 alin. 3 din NCC este de asemenea neîntemeiată.

Din expertizele efectuate în cauză a rezultat că terenul ocupat de cabina puţului nr. 11 este de 12,19 mp, terenul îngrădit cu gard aferent este de 89,06 mp iar calea de acces este de 47,12 mp.

Expertul a mai susţinut că mai există o suprafaţă de teren de 740,5 mp pe care nu s-ar putea construi nimic având în vedere regimul construcţiilor (fila 17 vol. II dosar fond), cu privire la aceasta din urmă nefiind dovezi referitoare la imposibilitatea folosirii terenului de către reclamantă, de vreme ce nu este îngrădit sau ocupat de instalaţii ce deservesc puţul de apă.

Toate suprafeţele de teren anterior menţionate fac parte din suprafaţa de teren de 2426 mp situat în intravilanul com. S, sat S, sola 8/1, parcela 1/1/1, nr. cadastral X, înscris în CF X S.

Potrivit art. 26 din Legea 241/2006 în vigoare la momentul încheierii contractului de concesiune din 03.12.2007 de pârâta COMPANIA DE APĂ O „Dreptul de servitute se exercită pe toată durata existenţei sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare, pentru executarea lucrărilor necesare întreţinerii şi exploatării sistemelor respective. Exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăţilor afectate de sistemul de alimentare cu apă şi de canalizare se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestuia. Dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare, operatorii au obligaţia să le plătească acestora despăgubiri, în condiţiile legii. Proprietarul terenului afectat de exercitarea dreptului de servitute va fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate. Cuantumul despăgubirii se stabileşte prin acordul părţilor sau, în cazul în care părţile nu se înţeleg, cuantumul se stabileşte prin hotărâre judecătorească.”

În acest sens sunt de altfel şi dispoziţiile art.17.2, teza I si II capitolul IV (dispoziţii speciale - partea comuna) din contractul de concesiune încheiat la 03.12.2007.

Potrivit art. 27 alin. 2 din Legea 241/2006 în vigoare în prezent „Dreptul de trecere pentru utilităţi asupra terenurilor afectate de lucrările de execuţie, reabilitare, întreţinere şi exploatare a sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare se exercită pe toată durata existenţei acestor sisteme, indiferent de titularii dreptului de proprietate, astfel:

a) cu titlu gratuit, în cazul terenurilor aparţinând proprietăţii publice sau private a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;

b) cu justă despăgubire, în cazul terenurilor aparţinând unor persoane fizice sau juridice de drept privat afectate de execuţia noilor lucrări de investiţii.”

Concluzia tribunalului este că apelanta reclamantă T A I este proprietara terenului pe care este amplasat puţul nr. 11 din anul 2008, în timp ce construirea acestui puţ a început în anul 1986, nefiind aşadar o lucrare nouă de investiţie, în sensul legii speciale precitate, această lucrare existând deja cu mai mult de 20 de ani înainte ca apelanta să fi devenit proprietara terenului.

Prin urmare nu se poate acorda despăgubiri băneşti apelantei reclamante, respectiv suma de 51.531 lei, câtime precizată de aceasta în apel, pentru lipsa folosinţei terenului pe care este amplasat puţul nr. 11.

II. Referitor la apelul incident declarat de Pârâta COMPANIA DE APĂ O împotriva încheierii din data de 26.09.2014 prin care a solicitat admiterea acestuia modificarea încheierii apelate, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, tribunalul apreciază că este nefondat.

Prin art. 3 din titlul I din contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare încheiat la data de 03.12.2007 între Agenţia de Dezvoltare Intercomunitară „X” în numele unităţilor sale membre, respectiv municipiul S, oraşul S, oraşul D, oraşul P-O, oraşul P şi COMPANIA DE APĂ O (filele 246 – 306 vol. I dosar fond), s-a prevăzut că va fi acordat concesionarului, respectiv pârâta COMPANIA DE APĂ O de către concedent, dreptul de acces nelimitat, oricând la toate terenurile din jurul ariei de competenţă teritorială, în subsolul cărora sau pe suprafaţa cărora sunt situate instalaţii de producţie transport ….şi toate terenurile învecinate şi dreptul de trecere asociate instalaţiilor în vederea gestionării şi furnizării serviciilor concesionate.

De asemenea, potrivit art. 19 capitolul IV titlul II s-a stabilit regimul despăgubirilor provocate de dreptul de trecere, după cum urmează:

i) în cazul unei preluări permanente a construcţiilor sau a terenurilor afectate, despăgubirea va fi plătită de concedent;

ii) în cazul unei scăderi a capacităţii de a fi utilizate a construcţiilor şi terenurilor afectate prin producerea unui prejudiciu direct cert şi actual despăgubirea va fi plătită de concesionar.

Cu privire la apelanta pârâtă COMPANIA DE APĂ O, aceasta are calitatea de concesionar, prin urmare poate să plătească despăgubiri, dacă se face dovada producerii unei scăderi a capacităţii de a fi utilizate a construcţiilor şi terenurilor afectate, prin producerea unui prejudiciu direct cert şi actual.

Aşadar proprietarul ar putea solicita într-un litigiu plata unei asemenea despăgubiri de la concesionară, motiv pentru care susţinerea acesteia că nu are calitate procesuală pasivă în cauza de faţă este neîntemeiată, contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare încheiat la data de 03.12.2007 prevăzând distinct cine şi în ce situaţii anume despăgubeşte proprietarul.

În cazul de faţă nu s-a dovedit producerea unui asemenea prejudiciu de către apelanta pârâtă COMPANIA DE APĂ O.

Referitor la prima situaţie prevăzută, respectiv plata despăgubirii de concedent în cazul unei preluări permanente a construcţiilor sau a terenurilor afectate, aceasta nu incidentă situaţiei de faţă deoarece reclamanta a devenit proprietara terenului pe care este amplasat puţul nr. 11 în anul 2008, în timp ce contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare a fost încheiat la data de 03.12.2007, astfel că la data la care apelanta reclamantă a devenit proprietară pe teren, acesta era deja afectat iar apelanta reclamantă T A I a declarat „cunosc modul de dobândire, situaţia juridică şi de fapt a bunurilor transmise, ştiu că sunt libere de sarcini şi de servituţi…înţelegând să cumpăr în situaţia descrisă” (fila 6 vol. I dosar fond).

În raport de cele ce preced şi dispoziţiile art. 480 alin. 1 NCPciv se vor respinge ca nefondate atât apelul declarat de apelanta reclamantă T A I cât şi apelul declarat de apelanta pârâtă COMPANIA DE APĂ O.

Data publicarii pe portal: 02.11.2018

Domenii speta

Spete similare