Partaj bunuri comune/lichidarea regimului matrimonial

Prin sentinţa civilă nr. 353 din 08.02.2017, pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc s-a stabilit masa bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei de reclamantă şi de pârât, precum şi contribuţia părţilor la dobândirea acestor bunuri şi totodată s-a dispus partajarea bunurilor în discuţie, în urma partajului pârâtul fiind obligat la plata unei sulte în favoarea reclamantei. Sentinţa pronunţată de instanţa de fond a fost menţinută prin decizia civilă nr. 630 din 22.06.2017, pronunţată de Tribunalul Harghita, prin care s-au respins apelurile declarate atât de reclamantă, cât şi de pârât, instanţa de apel apreciind că ambele apeluri sunt nefondate.

În ceea priveşte recursul declarat de reclamantă, aceasta a invocat ca şi motive de nelegalitate, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 Cod procedură civilă.

Din analiza memoriului de recurs depus de reclamantă se constată că o mare parte din criticile formulate vizează de fapt modul de interpretare de către instanţa de apel a probelor administrate, pe baza cărora s-a stabilit şi s-a partajat masa bunurilor comune, deşi din perspectiva celor enunţate de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 Cod procedură civilă, instanţa de recurs nu este îndrituită a proceda la reaprecierea probelor administrate în cauză şi la reanalizarea situaţiei de fapt stabilită de Tribunal, ci doar la verificarea respectării unor reguli prevăzute de lege în materia judecăţii şi la analizarea modului în care a fost motivată hotărârea atacată, respectiv dacă aceasta cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea pentru adoptarea soluţiei pronunţate, precum şi la  verificarea aplicării corecte a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel.

Pe calea recursului pot fi formulate doar critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel şi nu critici de netemeinicie, cum sunt criticile legate de modul de apreciere a probelor administrate, care se circumscriu în realitate unor critici de netemeinicie şi  care sunt incompatibile cu instituţia juridică a recursului, ca şi cale extraordinară de atac nedevolutivă.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că criticile formulate de reclamantă se circumscriu în totalitate motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile legale sus-menţionate, în privinţa recursului declarat de aceasta se impun a fi reţinute o serie de aspecte, din perspectiva cărora recursul este nefondat şi care se vor arăta în continuare.

În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă reclamanta a susţinut că instanţa de apel a nesocotit principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei, al aflării adevărului şi al dreptului părţilor la un tratament egal şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, toate acestea fiind raportate la modul în care s-a dat eficienţă în cauză prezumţiei relative de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Prin dispoziţiile art. 30 alin. 1 din Codul familiei (în vigoare la data dobândirii de către părţi a bunurilor supuse partajului), a fost  instituită o prezumţie de comunitate în privinţa bunurilor dobândite de soţi în perioada căsătoriei, prin aceste dispoziţii prevăzându-se că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.

Prin aceste dispoziţii legale s-a prevăzut că de la data dobândirii lor bunurile soţilor capătă caracterul de bunuri comune, însă contrar susţinerilor reclamantei nu s-a instituit şi prezumţia că bunurile respective, chiar dacă sunt comune, sunt şi dobândite în cote egale, soţii putând avea un aport diferit la dobândirea acestora.

Prin decizia instanţei de apel s-a făcut o analiză a contribuţiei fiecăreia dintre părţi la dobândirea bunurilor comune, care a dus la stabilirea unei întinderi diferite a drepturilor acestora asupra masei partajabile, astfel că în mod nejustificat se susţine de către reclamantă că s-au încălcat principiile la care s-a făcut referire mai sus.

De altfel aspectele invocate de reclamantă în legătură cu modul în care instanţa de apel a analizat situaţia veniturilor obţinute de părţi în timpul căsătoriei sunt chestiuni de fapt, care privesc reaprecierea probelor administrate în cauză şi reanalizarea situaţiei de fapt stabilită de Tribunal şi care exced limitelor stabilite de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei în sensul că instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că dreptul la un proces echitabil are în componenţă printre altele şi drepturi procesuale egale pentru părţi şi că a încălcat principiul egalităţii armelor, pronunţând o hotărâre discriminatorie pentru reclamantă pe criteriul vârstei se apreciază, de asemenea, a fi nefondate.

Sub acest aspect trebuie precizat că deşi prin art. 30 alin. 1 din Codul familiei s-a instituit prezumţia de comunitate a soţilor asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, instanţa nu trebuie să pornească de la prezumţia că fiecare soţ are dreptul la o cotă invariabilă de 50%, ci trebuie să stabilească pe bază de probe care este întinderea drepturilor fiecărui soţ asupra bunurilor comune, în raport de contribuţia lor efectivă la dobândirea acestora.

În speţă, instanţa de fond, prin sentinţa pronunţată, a analizat susţinerile părţilor în ceea ce priveşte contribuţia lor la dobândirea bunurilor comune, inclusiv în ceea ce priveşte constituirea celor două societăţi comerciale, iar instanţa de apel, în virtutea efectului devolutiv al apelului, a confirmat prin raportare la probatoriul administrat o anumită stare de fapt, care nu a fost răsturnată prin administrarea altor dovezi mai concludente decât cele administrate cu ocazia judecării pricinii în primă instanţă.

În cauză, fiecare dintre părţi a avut propria contribuţie la dobândirea masei bunurilor comune, însă în contextul în care probele administrate în cauză au demonstrat faptul că pârâtul a avut o pondere mai mare, această împrejurare nu putea fi ignorată de instanţă. Pe de altă parte nu s-a avut în vedere doar contribuţia de ordin material a pârâtului, ci s-a ţinut cont şi de contribuţia reclamantei la treburile gospodăreşti şi de faptul că reclamanta a obţinut la rândul său venituri în timpul căsătoriei.

Întinderea contribuţiei fiecăruia dintre soţi la dobândirea bunurilor comune trebuie stabilită sub forma unei cote unice asupra întregii universalităţi de bunuri comune, iar nu printr-o pluralitate de cote, în raport de fiecare bun în parte. În aceste condiţii, dată fiind multitudinea de bunuri ce compun masa partajabilă şi poziţia ireconciliabilă a părţilor pe întreg parcursul procesului nu era posibil un calcul matematic al contribuţiei fiecăruia dintre soţi la dobândirea bunurilor comune. În raport de faptul că pârâtul avea venituri considerabile la data încheierii căsătoriei şi că multe dintre bunuri s-au obţinut ca urmare a constituirii celor două societăţi comerciale, a căror activitate a fost coordonată de pârât şi, totodată, ţinând cont de împrejurarea că doar după încheierea căsătoriei reclamanta şi-a finalizat studiile liceale şi apoi a fost studentă şi numai în perioada următoare a prestat muncă pentru care a fost remunerată, obţinând totodată şi alte venituri, Curtea apreciază că în mod echitabil s-a reţinut pentru reclamantă o cotă de 20% la dobândirea bunurilor comune.

De fapt şi aceste aspecte invocate de reclamantă în legătură cu contribuţia părţilor la dobândirea bunurilor comune presupune o reconsiderare a situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, în condiţiile în care recursul este o cale de atac nedevolutivă.

În consecinţă, pentru considerentele menţionate, instanţa de recurs reţine că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Reclamanta a mai invocat, prin memoriul de recurs, şi incidenţa prevederilor art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, care are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde  motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Susţinerile reclamantei în sensul că în privinţa unor aspecte motivarea instanţei este superficială (interpretarea înscrisului ce reprezintă copia realizată după plângerea penală formulată de X), respectiv că pentru unele chestiuni invocate în cauză instanţele nu s-au pronunţat sau nu au motivat soluţia adoptată (constatarea calităţii de bun comun pentru SRL şi stabilirea cotei reclamantei de 20% la dobândirea bunurilor comune) sunt nefondate, fiind contrazise de argumentaţia expusă în considerentele deciziei atacate. Astfel atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea pronunţată de Tribunal cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea  instanţei. Pe de altă parte apelul fiind o cale de atac devolutivă, instanţa de apel putea să îşi însuşească argumentele primei instanţe şi să confirme starea de fapt stabilită de această instanţă, or în speţă instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la toate aspectele expuse de reclamantă, chiar dacă nu le-a interpretat în sensul invocat de aceasta.

Prin urmare nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă nu este incident în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, acesta are în vedere situaţia în care hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În legătură cu acest motiv de recurs reclamanta a invocat în primul rând faptul că prin modalitatea de împărţire a bunurilor instanţa a încălcat dispoziţiile art. 673 ind. 9 din vechiul Cod de procedură civilă.

Faţă de aspectele invocate de reclamantă, Curtea apreciază că în mod just instanţa de apel a reţinut că operaţiunile de formare şi atribuire a loturilor s-au făcut cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 673 ind. 9 Cod procedură civilă, instanţa de recurs însuşindu-şi argumentele din decizia instanţei de apel cu privire la acest aspect. 

De altfel ceea ce urmăreşte reclamanta prin invocarea acestui motiv este schimbarea componenţei şi a modalităţii de atribuire a loturilor, ceea ce implică practic reanalizarea modalităţii de partajare şi realizarea unui control de netemeinicie a deciziei instanţei de apel, care excede limitelor presupuse de art. 304 Cod procedură civilă.

Reclamanta a mai susţinut că instanţa a încălcat şi dispoziţiile  art. 30  din Codul familiei, întrucât nu a luat în considerare faptul că cele două societăţi comerciale au fost constituite cu sume reprezentând venituri comune, fiind incidente în acest caz dispoziţiile art. 30 din Codul familiei, părţile sociale fiind bunuri mobile ce aparţin ambilor soţi.

Sub acest aspect trebuie precizat că pot exista situaţii în care deşi un bun a fost dobândit în timpul căsătoriei, unul dintre soţi să aibă o contribuţie exclusivă la dobândirea acestuia, or în speţă tocmai acest aspect s-a reţinut de către instanţa de apel, respectiv faptul că nu se justifică includerea părţilor sociale în masa bunurilor comune în condiţiile în care pârâtul a constituit cele două societăţi comerciale în 1991, respectiv 1994 din venituri proprii.

Referitor la încălcarea prevederilor art. 1169 din Codul civil, în sensul că  multe din susţinerile pârâtului nu sunt probate (veniturile obţinute înainte de căsătorie, cheltuielile efectuate de pârât cu bunurile ce fac obiectul partajului), acestea privesc chestiuni de fapt care presupun reaprecierea situaţiei de fapt stabilite şi a materialului probator, ceea ce excede cadrului stabilit de prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În legătură cu cotele de contribuţie ale părţilor la dobândirea bunurilor comune şi cu componenţa loturilor, după cum s-a arătat mai sus, cu ocazia expunerii motivelor de recurs invocate de reclamantă,  aceasta a prezentat mai multe variante pentru cote de contribuţie cuprinse între 20% şi 50% din bunurile comune, însă după cum s-a mai precizat acestea se circumscriu unor critici de netemeinicie şi nu se încadrează în limitele stabilite de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Prin urmare în ceea ce priveşte aspectele sus-menţionate, Curtea apreciază că nu se poate reţine incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, instanţa de apel făcând o corectă aplicare în cauză a prevederilor legale aplicabile în materia partajului bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei.

Prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă sunt incidente în speţă însă sub un alt aspect şi anume în ceea ce priveşte stabilirea valorii lotului bunurilor atribuite pârâtului şi implicit a sultei datorate de acesta reclamantei, respectiv a interpretării date de instanţa de apel prevederilor art. 281 Cod procedură civilă.

În apel reclamanta a invocat faptul că în privinţa imobilului teren, s-a reţinut în mod greşit că valoarea acestuia este de 94.430 lei, în condiţiile în care valoarea corectă potrivit raportului de expertiză este de 419.590 lei. Prin memoriul de recurs această critică a fost reiterată, reclamanta invocând totodată şi faptul că instanţa de apel în mod greşit a statuat că este vorba despre o eroare materială, încălcând astfel dispoziţiile art. 281 Cod procedură civilă.

Din examinarea actelor dosarului reiese că prin raportul de expertiză efectuat în cauză pentru stabilirea valorii imobilelor supuse partajului expertul a stabilit valorile acestora atât în euro, cât şi în lei. În privinţa terenului sus-menţionat, în suprafaţă de 561,60 mp, s-a stabilit o valoare de 94.430 euro, respectiv 419.590 lei (94.430 x 4,4434 lei/euro), însă din eroare, la capitolul „Concluzii” suma în euro a fost trecută la rubrica în care figura valoarea în lei. În aceste condiţii la partaj s-a luat în considerare de către instanţa de fond valoarea terenului ca fiind de 94.430 lei.

Cert este că valoarea reală a imobilului menţionat este de 419.590 lei, aspect necontestat de pârât. Acest imobil i-a fost atribuit pârâtului şi în urma partajării bunurilor comune acesta a fost obligat la plata unei sulte în favoarea reclamantei. În contextul în care sulta datorată de pârât a fost calculată în raport de o valoare a terenului în litigiu mai mică decât cea reală (94.430 lei în loc de 419.590 lei) cuantumul acestei sulte este greşit, iar reclamanta este prejudiciată din moment ce trebuie să beneficieze de o sultă mai mare.

Instanţa de recurs apreciază că Tribunalul a reţinut în mod eronat că această greşeală poate fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 281 Cod procedură civilă. În situaţia arătată nu se poate considera că este vorba de o simplă eroare materială, care se circumscrie prevederilor art. 281 Cod procedură civilă, din moment ce la stabilirea valorii lotului atribuit pârâtului s-a pornit de la o valoare greşită. Practic întreaga valoare a lotului pârâtului a fost stabilită greşit, ceea ce reprezintă o greşeală de judecată, ce nu poate fi îndreptată pe calea unei simple cereri de îndreptare a erorii materiale.

Valoarea lotului pârâtului fiind diminuată, aceasta a dus şi la diminuarea cuantumului sultei cuvenite reclamantei, iar pentru stabilirea corectă a cuantumului sultei trebuie reconsiderată valoarea lotului atribuit pârâtului şi refăcute calculele necesare în funcţie şi de valoarea pasivului stabilit în cauză.

Astfel luând în considerare că valoarea imobilului teren este de 419.590 lei, rezultă că valoarea bunurilor ce compun masa bunurilor suspuse partajului este de 7.364.201 lei, din care valoarea aferentă cotei stabilite în favoarea  reclamantei este de 1.472.840,2 lei (20%), iar valoarea aferentă cotei stabilite în favoarea pârâtului este de 5.891.360,8 lei (80%). Din această valoare ce i se cuvine reclamantei trebuie scăzută suma de 42.485,3 lei, reprezentând suma stabilită de instanţa de fond ca fiind datorată de reclamantă pârâtului în urma compensării dintre cota-parte ce trebuie suportată de reclamantă din cheltuielile efectuate de pârât cu privire la imobile şi cota-parte ce-i revine reclamantei din veniturile obţinute din cedarea folosinţei bunurilor, rezultând astfel suma de 1.430.354,9 lei (1.472.840,2 lei minus 42.485,3 lei).

Reclamantei i s-au atribuit bunuri în valoare de 1.358.229 lei şi, ca atare, în condiţiile în care ar trebui să beneficieze de bunuri în valoare de 1.430.354,9 lei rezultă că i se cuvine o sultă în valoare de 72.125,9 lei (1.430.354,9 lei minus 1.358.229 lei).

În consecinţă, sub acest aspect decizia instanţei de apel şi sentinţa instanţei de fond se impun a fi modificate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în contextul în care instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pentru stabilirea corectă a sultei trebuie urmată procedura prevăzută de art. 281 Cod procedură civilă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, acesta şi-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă, fără a dezvolta în mod separat care sunt aspectele de nelegalitate care atrag incidenţa acestor motive de recurs.

Având în vedere că prin memoriul de recurs s-a invocat încălcarea în cauză a prevederilor art. 31 din Codul familiei şi ale art.18 şi art. 19 din OUG nr. 51/2008, instanţa de recurs apreciază că criticile formulate de pârât se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă,  care are în vedere situaţia în care hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, iar decizia instanţei de apel se impune a fi analizată doar din perspectiva incidenţei acestui motiv de recurs.

În primul rând pârâtul a invocat faptul că în mod greşit nu s-a luat în considerare împrejurarea că spaţiul comercial în valoare de 186.838 lei şi terenul în suprafaţă de 561,60 mp în valoare de 419.590 lei sunt bunuri proprii ale sale, prin modul de dobândire al acestora.

În privinţa acestor bunuri, instanţa de recurs apreciază că în mod corect s-a stabilit în fazele procesuale anterioare că în contextul în care enumerarea categoriilor de bunuri proprii ale soţilor făcută de art. 31 din Codul familiei are un caracter limitativ, fiind de strictă interpretare, modalitatea de dobândire a bunurilor indicate de pârât, prin retragerea lor din patrimoniul SRL, nu poate fi asimilată cu niciuna dintre modalităţile prevăzute de art. 31 din Codul familiei, soţii neputând prin acte juridice să adauge la enumerarea menţionată alte categorii de bunuri proprii.

Prin urmare, imobilele respective, fiind dobândite în timpul căsătoriei se încadrează în categoria bunurilor comune ale soţilor.

Referitor la sumele la plata cărora a fost obligat pârâtul în favoarea reclamantei şi a statului, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv derivate din scutirea de care a beneficiat reclamanta în urma acordării ajutorului public judiciar, instanţa de recurs apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de apel că sub acest aspect soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică. Astfel din taxa de timbru aferentă partajului de 63.620 lei reclamantei îi revine obligaţia de a achita suma de 12.274 lei, iar pârâtului suma de 50.896 lei. În speţă reclamanta a plătit 30.000 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru, iar pentru 33.620 lei a beneficiat de ajutor public judiciar, fiind scutită. În condiţiile în care reclamantei îi revenea obligaţia de a plăti doar suma de 12.274 lei, în mod justificat a fost obligat pârâtul să îi plătească acesteia suma de 17.276 lei, reprezentând diferenţa până la 30.000 lei achitată de reclamantă şi de asemenea în mod justificat, în conformitate cu prevederile OUG nr. 51/2008, a fost obligat la plata în favoarea statului a sumei de 33.620 lei, pentru care s-a acordat ajutor public judiciar.

Prin urmare, în privinţa căii de atac exercitate de pârât nu este  incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, recursul declarat de acesta fiind nefondat.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile pronunţată de Tribunalul Harghita, pe care o va modifica în parte.

În consecinţă, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă raportat la art. 673 ind. 5 alin. 2 Cod procedură civilă va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile pronunţate de Judecătoria Miercurea Ciuc şi va schimba în parte sentinţa atacată în sensul că va constata că valoarea terenului în suprafaţă de 561,60 mp. şi atribuit pârâtului, este de 419.590 lei şi va obliga pârâtul la plata în favoarea reclamantei a unei sulte în cuantum de 72.125,9 lei, în loc de 7.093 lei.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, fiind legale şi temeinice, urmează să fie menţinute. Totodată din cuprinsul dispozitivului deciziei civile pronunţate de Tribunalul Harghita vor fi menţinute soluţia privind respingerea apelului declarat de pârât, precum şi cea referitoare la compensarea cheltuielilor de judecată.

Având în vedere că în apel reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar pentru taxa de timbru datorată, iar sulta datorată de pârât a fost majorată cu aproximativ 10 % faţă de sulta stabilită de instanţa de fond, instanţa de recurs reţine că în aceeaşi proporţie trebuie să suporte şi pârâtul, care a căzut în pretenţii, partea din ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamanta. În consecinţă, în temeiul art. 18 din OUG nr. 58/2008, pârâtul va fi obligat la plata către stat a sumei de 477,15 lei, reprezentând 10% din ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamanta în apel, sub forma reducerii cuantumului taxei de timbru datorate, restul sumei acordate cu acest titlu rămânând în sarcina statului.

În temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanţei de apel.

De asemenea, în temeiul art. 18 din OUG nr. 58/2008 pârâtul va fi obligat la plata către stat a sumei de 647,44 lei, reprezentând 10% din ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamanta în recurs, sub forma reducerii cuantumului taxei de timbru datorate, restul sumei acordate cu acest titlu rămânând în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare