Procedura insolvenței. Cerere de atragere a răspunderii materiale a fostului administrator.

Asupra apelului de faţă, constată că, prin sentinţa nr. 16 din 11.01.2018, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis cererea formulată în temeiul art. 169 din Legea 85/2014 de reclamanţii A. SPRL şi B. IPURL, privind atragerea răspunderii materiale împotriva pârâţilor C. şi D: foşti administratori ai debitoarei SC E. SRL şi a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 34.513.797,84 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că excepția prescripției dreptului material la acțiune nu este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 170 al. 2 din Legea nr. 85/2014 prescripţia (termenul de trei ani) începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii.

În fapt, prin Încheierea nr. 956 din data de 22.07.2014, pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția Civilă, judecătorul sindic a dispus, în temeiul Legii nr. 85/2014, deschiderea procedurii generale a insolvenței față de debitoare. Cererea de antrenare a fost formulată la data de 21.07.2017, astfel încât, făcând aplicarea dispozițiilor art. 170 din L.85/2014, Tribunalul a apreciat că, în speță, dreptul material la acțiune nu s-a prescris.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că, pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, trebuie să se dovedească atât săvârșirea de către pârât a faptelor reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre acestea și intrarea societății în insolvență.

Art. 169 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2014 permite antrenarea răspunderii organelor de conducere ale societăţii debitoare care au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi.

Din raportul lichidatorului judiciar privind cauzele care au condus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului rezultă că aceasta se datorează managementului defectuos al foștilor administratori care, deşi cunoşteau că societatea acumula datorii, au dispus continuarea activităţii şi nu au uzat de dispoziţiile Legii nr. 31/1990 sau de cele ale Legii nr. 85/2014.

În condiţiile în care pârâții, în calitate de foști administratori ai societăţii, nu şi-au îndeplinit obligaţia de a formula, conform legii, o cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă a societăţii şi au dispus continuarea unei activităţi ce ducea la încetarea de plăţi, s-a întârziat deschiderea procedurii, acumulându-se datorii atât faţă de bugetul de stat cât și față de ceilalți creditori.

Cât despre interesul personal al pârâților în continuarea activităţii societăţii, acesta a constat în utilizarea activelor societății. În același sens, interesul personal al pârâților reiese și din lipsa activelor aflate la data de 30.06.2014 în patrimoniul debitoarei, astfel cum erau înregistrate în evidenţele sale contabile: active imobilizate în valoare totală de 15.431.474 lei și active circulante în valoare totală de 26.640.595 lei, formate din: stocuri în valoare de 17.763.277 lei, creanţe de recuperat în sumă de 8.851.499 lei, disponibilităţi băneşti în sumă de 25.819 lei.

Totodată, disponibilităţile băneşti existente la data de 31.07.2014 (balanţa de verificare aferentă lunii iulie 2014 indică o sumă de 1.113.922,55 lei) nu au fost predate administratorului judiciar, iar interesul în continuarea activității l-a constituit și nerecuperarea creanțelor debitoarei în sumă totală de 8.233.031 lei de către foștii administratori statutari ai acesteia, prin pasivitatea acestora.

Potrivit art. 169 lit. e) din Legea nr. 85/2014 o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, va fi suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului dacă au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia.

Avându-se în vedere că foștii administratori ai debitoarei nu au procedat la punerea la dispoziția lichidatorului judiciar a documentelor de proprietate corespunzătoare bunurilor imobile din patrimoniul acesteia și nici nu au oferit explicații cu privire la semnificația imobilizărilor corporale în curs, în mod corect a apreciat reclamanta faptul că atât imobilul din comuna F. cât și numerarul aflat în casierie au fost fie valorificate, fie însușite în numele personal al foștilor administratori statutari, averea debitoarei fiind astfel prejudiciată în mod grav.

De asemenea, articolul 169 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2014 permite antrenarea răspunderii organelor de conducere ale societăţii debitoare, care au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă.

Deşi notificată în acest sens, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia lichidatorului judiciar toate documentele prevăzute la art. 67 din Legea nr. 85/2014, ceea ce conduce la concluzia că evidenţa contabilă nu a fost ţinută în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, sens în care judecătorul sindic, în baza art. 329 Cod proc.civ. rap. la art. 169 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2014 prezumă că neţinerea contabilităţii în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 82/1991 a contribuit la cauzarea stării de insolvenţă a debitorului.

Prezumţia judecătorului se bazează şi pe faptul că nepredarea, în mod voit, a tuturor documentelor contabile ale societăţii debitoare, de către persoanele abilitate, creează posibilitatea de a se sustrage de la incidenţa dispoziţiilor art. 169 din Legea nr. 85/2014, întrucât administratorul/ lichidatorul judiciar nu ar putea identifica împrejurările concrete ce au determinat insolvenţa debitorului.

Judecătorul sindic a apreciat că societatea nu poate funcţiona viabil în condiţiile în care administratorii săi manifestă un dezinteres total în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor minime pentru funcţionarea societăţii, în sensul că nu au ţinut o contabilitate conform prevederilor legale.

În speţă, instanţa a apreciat că în sarcina pârâților poate fi reţinută fapta de a nu tine contabilitatea în conformitate cu legea, în condiţiile în care aceștia pe de o parte, nu au predat lichidatorului judiciar toate documentele contabile prevăzute în art. 67 alin.1 din Legea 85/2014, iar pe de altă parte au ţinut o contabilitate fără respectarea prevederilor legislative în vigoare.

Neţinerea contabilităţii în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăţilor cu care se confruntă societatea şi face insesizabilă starea de insolvenţă care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condiţiile unei contabilităţi ţinute corect ce ar permite administratorilor să ia masurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situaţii. În condiţiile neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea se prezumă existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciul produs, care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor. Raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se prezumă atâta timp cât există încetarea de plăţi şi una din faptele enumerate de art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Din această perspectivă, cu referire la întinderea răspunderii pârâților apare imposibilă determinarea vrunei cauze străine care să fi condus la insolvenţa debitoarei.

Debitul pentru care s-a solicitat antrenarea răspunderii a fost stabilit cu ocazia întocmirii tabelului definitiv de creanţe, depus în cadrul procedurii de insolvenţă.

Aşa fiind, judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâților poate fi reținută și săvârşirea faptei reglementate de art. 169 lit. d din Legea 85/2014, respectiv neţinerea contabilităţii în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, ce a condus la producerea stării de insolvenţă a debitoarei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâţii C. şi D., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, au arătat că, în mod greşit prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta fiind dată cu interpretarea greşită a prev. art. 170 din Legea nr. 85/2014.

Art. 170 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei leagă momentul începerii curgerii prescripţiei de „data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă".

Dispoziţiile art. 170 reglementează un moment de natură subiectivă - dată la care a fost cunoscută persoana care a cauzat starea de insolvenţă, precum şi un moment de natură obiectivă - data la care trebuia cunoscută acea persoană, stabilindu-se, astfel, un moment de certitudine cu privire la începerea curgerii termenului de prescripţie, de natură a da valoare principiului previzibilităţii normei juridice sancţionatoare, în vederea garantării dreptului la apărare, ca valenţă esenţială a unui acces efectiv la justiţie.

Chiar dacă persoana sau persoanele care au cauzat starea de insolvenţă nu au fost cunoscute de către persoanele cu vocaţie la promovarea acţiunii în răspundere, termenul începe să curgă din momentul în care aceştia trebuiau să cunoască persoanele responsabile. Se instituie, aşadar, implicit o obligaţie activă în sarcina acestor persoane - administratorului/ lichidatorului judiciar şi creditorilor - în a identifica persoanele responsabile de ajungerea debitorului în stare de insolvenţă.

Astfel, pentru practicianul în insolvenţă desemnat să administreze procedura, momentul de natură obiectivă curge de la data la care acesta a fost desemnat în calitate de administrator judiciar, respectiv de la data deschiderii procedurii generale de insolvenţă, fiind binecunoscută obligaţia practicianului de a întocmi un raport privind cauzele şi împrejurările care au condus la insolvenţă societăţii debitoare, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

În consecinţă, consideră că momentul în care au fost cunoscute persoanele care au cauzat starea de insolvenţă îl reprezintă momentul pronunţării încheierii nr. 956/22.07.2014 prin care Tribunalul Suceava a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă şi a desemnat în calitate de administrator judiciar consorţiul format din practicienii în insolvenţă A. SPRL şi B. IPURL.

Aşadar, faţă de data deschiderii procedurii de insolvenţă (22.07.2014) şi data introducerii cererii (26.07.2017) au trecut mai mult de 3 ani, fiind dată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune având ca obiect antrenarea răspunderii materiale a pârâţilor.

Pe fondul cauzei, a arătată că, prima instanţă a constatat greşit că acţiunea este întemeiată.

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate şi în practica judiciară, răspunderea reglementată de art. 169 din L. 85/2014 este o răspundere agravată cu caracter excepţional, care presupune existenţa unor situaţii-premisă şi întrunirea unor condiţii speciale, grefate pe condiţiile obişnuite ale răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate faptă ilicită-prejudiciu, vinovăţie).

Prima instanţă a interpretat greşit concluziile din raportul lichidatorului judiciar, reţinând eronat că în speţă cauzele care au condus la apariţia stării de insolvenţă derivă din managementul defectuos al foştilor administratori.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, rezultă din Raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului SC E. SRL, raport care nu a fost contestat de către nici unul din creditorii debitorului, că starea de încetare de plăţi nu are legătură cu vreo faptă ilicită a pârâţilor, ci este consecinţa situaţiei economico-financiare globală, deficitară şi instabilă, coroborată cu diminuarea drastică a consumului de materiale de construcţii. În acest context economic, s-a accentuat scăderea cererii pentru produsele comercializate de S.C. E. S.R.L., ceea ce a generat o insuficienţă a fondurilor financiare necesare plăţii obligaţiilor scadente, firma confruntându-se cu o scădere a cifrei de afaceri şi cu încetinirea ritmului de încasare/recuperare a creanţelor, ceea ce a dus la lipsa de numerar necesar plăţii datoriilor scadent (furnizori şi bănci).

Mai mult, pe perioada de derulare a activităţii comerciale, debitoarea a achiziţionat mai multe imobile pe raza judeţelor G. şi H., în vederea măririi volumului producţiei şi a obţinerii de venituri suplimentare. Pentru aceasta a fost nevoie de accesarea unor credite bancare.

Totodată, au fost închiriate sau construite o serie de spaţii comerciale, care au avut nevoie de îmbunătăţiri substanţiale, impuse de continuarea activităţii de distribuţie a materialelor de construcţii.

Nu poate fi ignorată nici creşterea TVA (la 24%), măsură care a impus creşterea preţurilor produselor proprii, comparativ cu cele provenite din import.

Analiza principalilor indicatori economico-financiari din perioada 2011 - 2014 relevă că nu li se poate imputa, în nici un fel, intrarea societăţii în insolvenţă.

Nu în ultimul rând, reducerea creditului imobiliar şi de investiţii adresat populaţiei, coroborat cu lipsa de predictibilitate a mediului politic şi economic, au contribuit la erodarea autonomiei şi a stabilităţii financiare a societăţii debitoare.

Un alt factor care nu a putut fi previzionat a constat în variaţiile cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu euro, cu impact substanţial asupra obligaţiilor asumate faţă de creditorii comerciali şi instituţiile bancare cu care debitoarea a derulat raporturi juridice.

La data la care au solicitat deschiderea procedurii prevăzută de Lg. 85/2014, societatea era solvabilă, doar că se confrunta cu o situaţie de instabilitate financiară datorită lipsei de lichidităţi imediate care să asigure plata datoriilor exigibile. Aşa cum s-a reţinut în raportul întocmit, starea de insolvenţă, generată în principal de factori externi, putea fi depăşită la acel moment prin adoptarea unor măsuri de restructurare. De altfel, acesta este şi motivul pentru care administratorii judiciari au concluzionat la acel moment că debitoarea putea fi supusă unui plan de reorganizare cu şanse de reuşită.

Concluzia evidentă, care rezultă şi din raport, este că nu au nici o culpă în producerea insolvenţei, cu atât mai mult cu cât pierderile majore au apărut în semestrul I al anului 2014, moment la care s-a şi luat decizia formulării cererii de deschiderea a procedurii insolvenţei.

Cum cererea întemeiată pe disp. art. 169 alin. 1 lit. c), d) şi e) din L. 85/2014 a rămas nedovedită, se impune, în rejudecare, respingerea acesteia.

Doctrina şi jurisprudenţa în domeniu sunt unanime în a aprecia că dispoziţiile legale cuprinse în art. 138 din L. 85/2006 (preluat în integrum de către art. 169 din L. 85/2014) nu instituie o prezumţie legală de vinovăţie în sarcina fostului administrator al societăţii falite, îndeplinirea condiţiilor antrenării răspunderii materiale a acestuia impunându-se a fi dovedită de titularul cererii, în aplicarea principiului actori incumbit probatio (cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească).

Analizând probele administrate în faţa instanţei de fond, rezultă că cererea de atragere a răspunderii materiale a fost motivată cu argumente cu caracter pur formal - dar, cu toate acestea, a fost admisă, simpla invocare a prevederilor art. 169 lit. c), d), e) din L. 85/2014 neputând conduce, în mod automat, la atragerea răspunderii subsemnaţilor, aşa cum s-a întâmplat în speţă.

Natura juridică a răspunderii administratorului, potrivit conţinutului art. 169 din Lg. 85/2014, este a unei răspunderii speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale. Aceasta înseamnă că, pentru a fi angajată răspunderea patrimonială, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale: faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate şi vinovăţie, ultimele două condiţii căpătând, în situaţiile reglementate de art. 169 Lg. 85/2014, caracteristici speciale.

Numai că răspunderea reglementată de art. 169 din Lg. 85/2014 nu este o extindere a procedurii insolvenţei asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârşirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceştia au cauzat ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţa.

Art. 169 alin. 1, lit. c) L. 85/2014 sancţionează fapta de a dispune, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, nu este dată această faptă.

Prima instanţă, reţine că, din raportul lichidatorului judiciar privind cauzele care au condus la apariţia stării de insolvenţa a debitorului, rezultă că aceasta se datorează managementului defectuos al foştilor administratori care, deşi cunoşteau că societatea acumula datorii, au dispus continuarea activităţii şi nu au uzat de disp. Legii nr. 31/1990 sau de cele ale Legii nr. 85/2014. O astfel de concluzie trebuia interpretată coroborat, prin raportare la totalitatea argumentelor care se regăsesc în raport şi care îi exonerează de răspundere.

 În ce priveşte interesul personal al pârâţilor în continuarea activităţii societăţii, raţionamentul instanţei de fond nu se întemeiază pe probe, ci pe simplele afirmaţii ale reclamanţilor, pe care prima instanţă le-a preluat fără a verifica dacă sunt confirmate de probatoriul administrat în cauză.

Încadrarea unei fapte în ipoteza juridică invocată de reclamanţi şi reţinută de prima instanţă presupune stabilirea existenţei unei situaţii în care debitorul, cu toate că avea dificultăţi financiare, a continuat activitatea, care până la urmă a determinat (fiind vădit un asemenea deznodământ) încetarea plăţilor şi starea de insolvenţă.

Nu trebuie însă confundată această faptă cu dispoziţia de continuare a activităţii în situaţia în care insolvenţă este prezumată, deoarece, potrivit art. 66 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, numai debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor acestei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Or, dacă insolvenţă este iminentă, debitorul nu are o asemenea obligaţie.

Consideră că, în toate situaţiile în care nu se face proba că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi, cum este cazul în speţă, se impune respingerea acţiunii în răspundere ca neîntemeiată.

Nu se poate dispune atragerea răspunderii administratorilor cu motivarea că aceştia nu au formulat cerere de deschidere a procedurii, deoarece aceasta este o faptă ulterioară apariţiei insolvenţei, iar disp. art. 169 din legea nr. 85/2014 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariţiei insolvenţei şi care au cauzat această stare.

Contrar celor reţinute de prima instanţă potrivit cu care apariţia stării de insolvenţă s-ar datora managementului defectuos al pârâţilor, în sensul că, deşi ar fi cunoscut că societatea acumula datorii, ar fi dispus continuarea activităţii şi nu a uzat de prev. Legii nr. 85/2014, în momentul în care au realizat că activitatea societăţii nu mai poate continua, în lipsa disponibilităţilor băneşti, au solicitat deschiderea procedurii insolvenţei.

Cât despre interesul personal al pârâţilor în continuarea activităţii, cele reţinute de prima instanţă sunt simple susţineri, lipsite de suport probator, având în vedere că nu a fost dovedită de către titularul cererii în nici un fel condiţia interesului personal în continuarea activităţii debitoarei.

În ceea ce priveşte ipoteza prevăzută în art. 169 alin. 1lit. d din Legea nr. 85/2014, prima instanţă a reţinut că deşi notificaţi nu ar fi îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia lichidatorului toate documentele prev. de art. 67 din Legea nr. 85/2014. Solicită a se observa că motivarea primei instanţe este lacunară, neprecizând în concret ce documente nu au fost puse la dispoziţia lichidatorului judiciar. Cum singura lor „vină” este aceea că din întreaga arhivă a debitoarei a dispărut dispoziţia de plată nr. 0016502, nu se poate reţine că se fac vinovaţi de faptele prevăzute de art. 169 alin. 1 lit. d.

Cererea de atragere a răspunderii a fost întemeiată şi pe disp. art. 169 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2014, iar din motivarea acesteia nu a rezultat în nici un fel modalitatea în care ar fi săvârşit această faptă şi nici instanţa de fond nu lămureşte acest aspect.

Simpla afirmaţie că în lipsa documentelor contabile se fac vinovaţi de deturnarea, ascunderea unei părţi din activul societăţii ori mărirea în mod fictiv a pasivului acesteia nu poate fi primită în lipsa administrării dovezii privind întrunirea condiţiilor de existenţă a faptelor prevăzute de art. 169 Lg. 85/2014.

Din rapoartele de activitate întocmite de către practicianul în insolvenţă rezultă că bunurile debitoarei au fost valorificate urmare a licitaţiilor organizate în acest scop, iar indicarea art. 169 alin. 1 lit. e) ca temei al atragerii răspunderii patrimoniale este pur speculativă, şi sub acest aspect soluţia primei instanţe fiind greşită.

Cum nu s-au probat asemenea fapte în sarcina lor, nu se poate reţine că se fac vinovaţi de faptul că au dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, debitoarea la încetarea de plăţi, nici că au deturnat sau ascuns o parte din activul debitoarei sau au mărit în mod fictiv pasivul acesteia şi nici că au făcut să dispară unele documente contabile.

Reclamanţi intimaţi nu au depus la dosar întâmpinare.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a criticilor invocate, Curtea constată următoarele :

Primul motiv de apel se referă la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată în faţa judecătorului sindic.

Curtea constată că apelanta dă o interpretare eronată dispoziţiilor art. 170 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora: „Acţiunea prevăzută la art. 169 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripţia începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a contribuit la apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de insolvenţă”.

Nu se poate susţine că administratorul judiciar a putut cunoaşte cauzele care au contribuit la apariţia stării de insolvenţă de la data pronunţării încheierii prin care s-a deschis procedura, respectiv 22.07.2014, pentru simplul fapt că acesta nu a cunoscut despre existenţa încheierii la acea dată, ci ulterior, când i-a fost comunicată.

De altfel, nici momentul comunicării încheierii de deschidere a procedurii nu este unul relevant, întrucât practicianul în insolvenţă nu a putut cunoaşte instantaneu la acel moment cauzele insolvenţei.

Curtea apreciază că termenul de prescripţie în cauză a putut începe să curgă cel mai devreme la data stabilită pentru depunerea raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, respectiv 01.09.2014.

Dacă avem în vedere data depunerii prezentei cereri, respectiv 26.07.2017, este evident că termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit.

Celelalte motive de apel, legate de fondul cauzei, vor fi analizate de instanţă împreună.

Prin sentinţa atacată s-a atras răspunderea materială a foştilor administratori pentru cazurile de atragere reglementate de dispoziţiile art. 169 alin. 1 lit. c, e şi d din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora:”(1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă;

 e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia”.

În ceea ce priveşte primul caz, reglementat de art. 169 alin. 1 lit. c din lege, Curtea nu poate fi de acord cu raţionamentul judecătorului sindic, potrivit căruia interesul personal al pârâţilor în continuarea activităţii care ducea în mod vădit la încetarea de plăţi constă în utilizarea activelor societăţii, lipsind activele existente la 30.06.2014, respectiv active imobilizate de 15.431.474 lei şi active circulante de 17.763.277 lei. Folosirea bunurilor sau creditelor societăţii în interes propriu constituie un caz distinct de atragere a răspunderii, reglementat de art. 169 alin. 1 lit. a din lege, care însă nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, şi nu se poate suprapune cu cazul reglementat de art. 169 alin. 1 lit. c.

Cum în cauză nu a fost dovedit un alt interes personal al pârâţilor în continuarea activităţii, deşi aceasta ducea în mod evident persoana juridică la încetare de plăţi, Curtea apreciază că nu poate fi reţinut cazul de atragere a răspunderii reglementat de art. 169 alin. 1 lit. c din lege.

Al doilea caz reţinut de judecătorul sindic este cel prevăzut de art. 169 alin. 1 lit. e din lege, respectiv că atât imobilul din comuna F. cât şi numerarul aflat în casierie au fost fie valorificate, fie însuşite de către pârâţi.

Din raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei rezultă că, la data de 31.07.2014, aşa cum reiese din datele cuprinse în balanţa de verificări aferente lunii iulie 2014, societatea debitoare avea disponibil de numerar în casierie în suma de 1.113.922,55 lei.

Cum pârâţii, în calitate de foşti administratori statutari, nu au oferit nici o explicaţie rezonabilă şi nici nu au prezentat dovezi cu privire la aceste sume de bani, Curtea prezumă că au fost deturnaţi sau ascunşi, în condiţiile art. 169 alin. 1 lit. e din lege.

De asemenea, din acelaşi raport asupra cauzelor şi împrejurările care au dus la apariţia insolvenţei, rezultă că au fost acordate avansuri pentru imobilizări corporale la finele trimestrului I 2014 în valoare de 1.490.755,86 lei.

Astfel, în lunile noiembrie şi decembrie 2013 s-au acordat avansuri pentru achiziţia unui teren în suprafaţă de 30.000 mp situat în loc. F., în sumă de 144.105,44 lei numerar din casierie pe 30.11.2013, iar diferenţa de 1.346.650 lei a fost compensată cu suma datorată asociaţilor, sume ce au fost ridicate din casierie în cursul lunii decembrie 2013.

Deşi pârâţii au prezentat în copie un antecontract de vânzare-cumpărare pentru suprafaţa de 30.000 mp teren în cauză, nu au prezentat originalul acestui înscris, nici la solicitarea practicianului în insolvenţă şi nici în faţa instanţei.

Curtea constată că obiectul acestui antecontract diferă de cel al contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP J. sub nr. ..../09.04.2008, fiind vorba de alte suprafeţe de teren şi de alte parcele funciare. De asemenea, din declaraţia dată în faţa practicianului în insolvenţă de pretinsul promitent-vânzător K. rezultă că semnătura de pe antecontract nu îi aparţine.

Potrivit dispoziţiilor art. 292 al. 2 Cod pr. civilă „Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris”.Cum pârâţii apelanţi nu au prezentat originalul antecontractului de vânzare-cumpărare, Curtea va aplica sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 292 alin. 2 Cod procedură civilă, respectiv nu va ţine seama de acesta.

În aceste condiţii, cum apelanţii-pârâţi nu justifică suma de 1.490.755,86 lei, Curtea prezumă că a fost deturnată sau ascunsă, în condiţiile art. 169 alin. 1 lit. e din lege.

Aceste două prezumţii judiciare se bazează pe dispoziţiile art. 329 Cod procedură civilă, potrivit cărora „În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori”.

În consecinţă, în mod legal şi temeinic a dispus judecătorul sindic atragerea răspunderii materiale a pârâţilor pentru cazul prevăzut la art. 169 alin. 1 lit. e din lege.

Suma pentru care poate fi atrasă răspunderea materială este însă cea efectiv deturnată sau ascunsă, respectiv 2.604.678,41 lei.

Curtea subliniază însă că judecătorul sindic a dispus atragerea răspunderii în baza art. 169 alin. 1 lit. e doar în ceea ce priveşte imobilul din comuna F. şi numerarul aflat în casierie, nu şi în cea ce priveşte valoarea activelor imobilizate şi circulante, care nu au fost regăsite în patrimoniul societăţii, în valoare totală de 42.072.069 lei.

În consecinţă, cum doar pârâţii au formulat apel împotriva sentinţei nr. 16/11.01.2018, în baza dispoziţiilor art. 481 Cod procedură civilă, potrivit cărora „Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege”, Curtea nu poate analiza dacă şi cu privire la această din urmă sumă sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii materiale prevăzute de art. 169 alin. 1 lit. e din lege.

Al treilea motiv reţinut de judecătorul sindic este cel reglementat de art. 169 alin. 1 lit. d din lege, reţinând că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia lichidatorului judiciar toate documentele prevăzute de art. 67 din Legea nr. 85/2014, ceea ce duce la concluzia că nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu dispoziţiile legale în materie.

Atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi din cele susţinute de lichidatorul judiciar în faţa instanţei de apel la termenul din 27 aprilie 2018, rezultă că motivarea cererii de atragere a răspunderii pe dispoziţiile art. 169 alin. 1 lit. d se referă doar la nedepunerea în original a antecontractului de vânzare-cumpărare pentru suprafaţa de teren situată în comuna F., şi a dispoziţiei de plată aferente acestui antecontract, ceea ce a dus la o soluţie nefavorabilă în dosarul nr. ..../40/2016 al Tribunalului Botoşani.

Curtea apreciază că nu este dat acest caz de atragere a răspunderii materiale a foştilor administratori întrucât, aşa cum s-a arătat în motivare, nu a ţinut seama de acest înscris, ceea ce echivalează cu inexistenţa operaţiunii. Chiar dacă s-ar admite că pârâţii au încălcat dispoziţiile legale referitoare la evidenţele contabile cu privire la aceste înscrisuri, nu se poate reţine că nedepunerea în original a unui antecontract şi a unei dispoziţii de plată, în sumă destul de redusă raportată la datoriile acumulate de societatea debitoare, ar fi cauzat starea de insolvenţă. Cât priveşte soluţia dată în dosarul Tribunalului Botoşani cu nr. ..../40/2016, aceasta nu are nici o legătură cu apariţia stării de insolvenţă a societăţii debitoare.

Pentru toate aceste motive, Curtea, în baza art. 480 alin 2 Cod procedură civilă, va admite apelul declarat de pârâţi, va schimba sentinţa atacată, în sensul că va admite în parte cererea şi va obliga pârâţii, în solidar, să suporte din averea proprie pasivul SC E. SRL, până la concurenţa sumai de 2.604.678,41 lei, fiind menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin prezentei.

Domenii speta

Spete similare